ABACLIA: O ÎNTÂLNIRE DE SUFLET ŞI CARTE

ABACLIA –TE IUBESC!

Peste câteva zile se va împlini exact o lună de la evenimentul, despre care vreau să vă povestesc. Cu siguranță că-mi poate scăpa ceva din memorie, dar voi încerca să fac o descriere a zilei de 15 noiembrie 2018, zi care m-a încărcat cu multă energie pozitivă  datorită sărbătorii de suflet organizate cu ocazia celor 70 de ani de la nașterea poetului, scriitorului, publicistului, academicianului Nicolae Dabija.

Respectivul eveniment, nu a fost altceva decât un proiect comun al conducerii Liceului Teoretic ”Constantin Stere” din  Abaclia, raionul Basarabeasca, care a fost de facto și înițiatorul acestui proiect, realizat în colaborare cu Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale ”B.P. Hasdeu” și săptămânalul ”Literatuta și Arta”. Aceștea au alcătuit cei trei piloni, care au stat la baza acestui eveniment cultural și istoric, deși sigur că partea leului i-a aparținut instituției de învățământ nominalizată mai sus.

Ca să fie clar din start, trebuie să menționăm, că sufletul, inițiatorul, pregătirea și realizarea  acestui proiect a fost  dirijat de Distinsa profesoară  Lilia Dulghieru de la Liceul Teoretic ”Constantin Stere” din Abaclia, o orheiancă frumoasă, care pentru dragostea vieții ei, a renunțat la oraș și s-a stabilit cu traiul în localitatea soțului său- Abaclia, Basarabeasca.

Domnia sa, aproape cu o lună înainte  a început organizarea  evenimentului, a stabilit  legătură cu Biblioteca Centrală a BM ”B.P.Hasdeu”, care a susținut ideia, angajându-se de a stabili contactul  cu celebrul Nicolae Dabija și a-l invita la Liceul ”Constantin Stere”  din partea instituției și din partea Bibliotecii Centrale. De  această misiune diplomatică și  importantă m-am ocupat chiar eu, deoarece ne cunoaștem cu maestrul Nicolae Dabija câteva decenii bune, și anume domniei sale îi datorez susținerea  și încurajarea de a scrie articole documentare, cărți și culegeri de documente de arhivă. Cuvântul domniei sale pentru mine  întotdeauna a avut o greutate majoră.

Trebuie să recunosc, că nu am depus mare efort pentru a-l convinge pe academician să accepte invitația, deoarece din spusele Dânsului îi place acest sat frumos cu oameni harnici, chiar a fost câțiva ani buni  în urma, dar a solicitat să-l însoțesc  pe  Distinsul cărturar la acest eveniment. Am stabilit, că mergem la 15 noiembrie 2018 la Abaclia, Basarabeasca pentru o întâlnire de suflet cu Liceul Teoretic ”C. Stere” și corpul profesoral.

În ziua nominalizată, am părăsit Chișinăul la ora stabilită din timp, pentru a fi la ora 13.00 la destinație. La volanul ”Mercedesului” se afla publicistul și scriitorul Andrei Moroșanu, care a mânuit mașina tot atât de bine, cum o face cu condeiul. Era o zi de toamnă ploioasă și tristă, dar parcă alături de academicianul Nicolae Dabija și domnul Andrei Moroșanu poți să fii trist? Vă asigur că nu! Ce-i doi nu au fost certați cu umorul și buna dispoziție, din acest motiv ne-am simțit minunat.

Cu o mică întârziere de câteva minute am ajuns cu bine la Abaclia și respectiv la Liceul Teoretic ”Constantin Stere”. Am fost întâlniți de  organizatoarea evenimentului, doamna Lilia Dulghieru, care ne-a invitat în școală. La intrare am fost întâmpinați cu tradiționala pâine și sare, trecând printr-un cordon de copii frumoși îmbrăcați în haine naționale. Am fost salutați cu un bun venit din partea directorului instituției doamna Valentina Strătilă și conduși în sala de festivități, unde eram așteptați pentru a începe evenimentul.

Din cele văzut la prima vedere, mi-am dat seama, că impresia mea despre acest sat și acest liceu a fost greșită și mă bucur să recunosc acest lucru. Este un sat frumos, cu oameni gospodari și de treaba, judecând după casele și îngrijirea terenurilor de lângă casă, iar liceul s-a dovedit a fi o clădire mare și spațioasă, cu multă lumină și amenajată cu gust. Instituția este  înzestrată cu utilajul și tehnica modernă și face față cerințelor actuale.

Doamna Lilia Dulghieru, s-a dovedit a fi nu numai ”sufletul” acestei întâlniri, dar și moderatorul acestui eveniment. Scena era amenajată estetic și la subiectul respectiv, scriitorul Nicolae Dabija la 70 de ani. Ulterior am aflat că alături de profesoara Lila Dulghieru și-au adus contribuția profesoarele Victoria Camerzan, Maria Gurin, discipolii doamnei Dulghieru, ajunși în clasa XI și alții.

După trecerea în revistă a realizărilor literare și politice ale domnului Dabija, la onorabila vârstă de 70 de ani, moderatorul mi-a oferit cuvântul.  Îl cumosc personal pe Marele cărturar Nicolae Dabija de aproape 30 de ani și am ce spune despre acest minunat Om, care începând cu anii 86, a devenit un drapel-tricolor viu și prin publicațiile sale înflăcărate a trezit întreaga Basarabie la luptă pentru eliberarea națională de sub imperiul sovietic. Am prezentat publicului vre-o 7 volume din cărțile mele din cele 14 semnate până azi și am mărturisit, că toate acestea puteau sa nu fie, dacă nu aveam susținerea și sprijinul dezinteresat al poetului și scriitorului N. Dabija și publicistului Vasile Năstase. De asemeni am menționat, că academicianul Nicolae Dabija de când îl cunosc, întotdeauna a susținut, ajutat și protejat tinerele talente, indiferent care n-ar fi ele: elevi, studenți, oameni de știință, medici, profesori, etc.

Pe această notă pozitivă i-am oferit cuvântul maestrului Nicolae Dabija, moment când a fost întâmpinat cu aplauze furtunoase.

Domnia sa s-a riducat și a ieșit cât mai aproape de copii și profesori. Discursul scriitorului a fost unul emoționant și plin de învățăminte, despre dragostea de istorie, limba română și Neam. Să fi văzut fețele luminate ale copiilor, care-l ascultau ” cu sufletul la gură”pe maestrul omagiat, aici la Abaclia, în acest prestigios liceu.

Plin de curaj pentru tinerii  și tinerele aflate în sală a fost și mesajul publicistului și scriitorului Andrei Moroșanu, care a menționat mai multe lucruri importante, de care trebuie să țină cont cei care-și doresc o carieră în arta scrisului.

În fața celor prezenți, liceiștii din clasele superioare au prezentat câteva numere artistice, începând cu mai multe poezii și cântece pe versurile lui Nicolae Dabija și terminând cu un excepțional spectacol, după cartea omagiatului ”Te blestem să te îndrăgostești de mine!”, care i-a răscolit inima autorului și a rămas extrem de emoționat. Sigur că acest succes incontestabil  în arta teatrală i-a aparținut elevei Maria Marcu, care a jucat rolul Oanei și al elevului Petru Beșleaga, care a interpretat rolul băiatului îndrăgostit de Oana. Acești copii, și colegii lor care au avut roluri mai secundare în spectacol, au dat dovadă de un talent de performanță. Bravo copii! Bravo Abaclia!

Când a luat cuvântul domnul primar de Abaclia, Victor Niculiță, am înțeles că autoritățile locale acordă maximă atenție liceului și corpului didactic, sub toate aspectele. În cuvintele domniei sale am simțit grija față de copiii satului, față de tânăra generație. Mulți primari din Republica Moldova ar putea lua exemplu de la domnul Victor Niculiță.

Sa conturat de asemeni și grija și susținerea Liceului Teoretic ”Constantin Stere” din partea direcției de învățământ în persoana sefului, doamna Ecaterina Pascal, care a monitorizat evenimentul de la distanță, dar în cele din urmă, a găsit posibilitatea de a veni cu un mesaj  adresat domnului Nicolae Dabija și celor prezenți.

A fost frumos, a fost ceva deosebit și de neuitat! Mulțumim Liceului ” Constantin Stere”!  Mulțumim Oameni buni, frumoși și talentați! Abaclia- te iubesc!

Alexandru MORARU, istoric-arhivist, publicist, șef serviciu Biblioteca Centrală a   Bibliotecii Municipale ”B.P. Hasdeu”

Reclame

ORHEIUL VĂZUT DE ZAMFIR C. ARBURE ÎN SECOLUL XIX

Cât privește perioada secolului XIX, mai avem două surse interesante, pe care credem că e oportun să le utilizăm, deși mai mult este vorba de orașul Orhei și numai tangențial de Piatra și Jeloboc, dar ținând cont, că în majoritatea monografiilor de epocă, mai mult se menționează  orașe și localități  cu un număr mare de populație, plus la toate orașul Orhei, situat numai la 6 kilometri, pentru pietreni și satele din jur, a fost și este  un loc important pentru realizarea producției agricole, a tot ce produce un țăran, un meșteșugar  în condiții casnice; un loc, unde se putea găsi un loc de muncă, etc.

Iată ce a scris despre Orhei, cunoscutul cercetător și scriitor Zamfir C. Arbure în importanta lucrarea ”Basarabia în secolul XIX”(Ed. ”Novitas”, Chișinău, 2001):

Orhei, capitala județului Orhei este așezată pe malul stâng al râului Răut; pozițiunea sa geografică cade sub 47◦22′ latitudine nordică și 46◦29 ′ longitudine  de la răsărit.

Actualul Orhei e un orășel trist, posomorât, murdar și plin de evrei săraci. Seliștea orașului aparținea acum doi, trei ani doamnei Aristița Pangelos, care a murit nebună în Chișinău.

Orașul este zidit în apropiere de antica cetate dacă Petrovada (Petrodava) ale cărei ruine orheienii le numesc până acum ”Vechiul Orhei”. Rămășițele antice ale cetății au fost explorate de arheologii ruși și se compun din niște ruine ce se află printre stânci, precum și din subterane, în care s-au găsit monede antice.

Pe la finele secolului XIII și începutul secolului XIV, Orheiul a fost reședința serdarilor Basarabi. Pe atunci Orheiul era bine cunoscut cazacilor zaporojeni sub nume de Irgheev, iar rușii îl cunoșteau sub numele Orîga. Istoria orașului e de altfel bine cunoscută, după cronicarii noștri, care mereu pomenesc în cronicile lor despre Orhei și orheieni.

La începutul secolului nostru Orheiul era un orășel neînsemnat, înconjurat de păduri seculare, vii și livezi. La 1836 guvernul rus l-a înălțat la rangul de capitală a județului și imediat după această favoare, orășelul a fost inundat de puhoiul evreilor, ce a curs spre el din Podolia. Evreii au transformat frumosul oraș român într-un târgușor murdar și insalubru. Un șir lung de incendii, de care a suferit apoi orașul, nu i-au folosit întru nimic; din mormanele de cenușă el pururea se ridica mai sărac și mai murdar. Străzile sale sunt înguste, nepavate, noroioase.

Orheiul posedă de altfel tot ce trebuie pentru a deveni în viitor un oraș avut și plin de activitate. Capitală a unui județ, el se află în fruntea celui mai avut și bine înzestrat județ din Basarabia; pământul fertil, păduri întinse, deși neîngrijite și rău gospodărite, apă abundentă, o arteră mare de comunicațiune între Chișinău și Noua Suliță. Dar cu toate acestea, mulțumită unei administrațiuni străine și unui regim politic care ucide inițiativa privată, Orheiul depere, părăsit.

Suprafața orașului Orhei e de 1.282 desetine, 650 stânjeni, din care sub seliște sunt abia 400 desetine, iar restul sub islaz și maidane.

Pe domeniul orașului se află și dealul Ivanos, din care se extrage var minunat. Peste o mie de stânjeni cubi de acest var, se exportează din Orhei, fiind întrebuințat pentru construcțiuni în Basarabia. Dealul Ivanos se dă de primărie în arenda unor evrei, care plătesc comunei 15.000 ruble anual.

Poporațiunea orașului, după recesământul din anul 1892, este de 7.340 locuitori de ambele sexe, din care 3.500 bărbați și 3840 femei.

După confesiuni, această populațiune se împart în:

CONFESIUNEA BĂRBAȚI FEMEI
Ortodocși 960 667
Ruși sectanți 71 75
Catolici 19 11
Armeni 51 71
Evrei 3.208 2.997

 

După pături sociale, poporațiunea se compune din:

CLASE BĂRBAȚI FEMEI
Nobili ereditari 19 11
Nobili individuali 17 5
Clerul ortodox 14 14
Clerul armean 1 2
Clerul evreu 16 9
Comercianți 450 286

 

Restul poporațiunii sunt meșceane (târgoveți). În general vorbind, despre rușii sectari (staroobreadțî- Ax.I) în Orhei sunt la moment 500 oameni.

După datele statisticii oficiale, reiese că în Orhei se nasc pe an în termen mediu 209 copii, adică vine câte un născut pentru  20 locuitori pe an.

De altă parte, mortalitatea anuală fiind în termen mediu de 136 inși, ceia ce dă câte un mort pentru 32 locuitori, prin urmare sporul în creșterea normală este de 76 pentru totalul poporațiunii orașului pe an.

Numărul caselor este de 762. Toate casele sunt construite din piatră calcară, care se extrage din niște cariere din apropierea orașului (preponderent Jeloboc și Piatra- Ax.I.). Orașul posedă două biserici ortodoxe, o biserică armenească, o sinagogă și mai multe case de rugăciune evreiești. Biserica catedrală a orașului cu hramul  Sf. Dimitrie a fost zidită de către Vasile Lupu, domnul Moldovei, pe la 1636-1652. Deasupra ușii de intrare  s-a păstrat până acum următoarea inscripție în limba slavă:

”Cu voia Tatălui, ajutorului Fiului și săvârșirea Sf. Duh, a început și a zidit această biserică. În numele sfântului slăvit și mare martir Dimitrie făcător de minuni, Io Vasile Voievod cu mila lui DumnezeuDomn al Moldovei și Domnița Sa Teodosia și fiul lor Ioan Voievod”.

Anul de pe inscripție e șters cu desăvârșire și ilezibil. Biserica aceasta nu posedă ceva deosebit în arhitectura sa, iar înăuntru are multe icoane frumoase și între cele sfinte, o cruce de lemn foarte vechi. Această cruce e obiectul unei mari venerațiuni a enoriașilor. Se zice de către bătrâni, care ar fi auzit la rândul lor de la părinți, cum că pe timpul tătarilor, când locuitorii s-au închis în biserică, Sf. Cruce a fost străpunsă de mai multe sulițe tătărești, și a căzut jos; ridicată, ea a fost ascunsă în podul bisericii, până pe la 1848, când în fine a fost din nou scoasă din pulbere și pusă într-un scrin cu geamuri.

Orașul Orhei numără peste 149 prăvălii. Activitatea sa comercială e neînsemnată. Afară de var, nu există altă producțiune locală: tăbăcăria, confecționarea lumînărilor de seu, cu care altă dată se îndeletniceau locuitorii, astăzi au dispărut. Orheiul are o singură școală publică primară.

Marca orașului, precum și a județului întărită la 1826 este următoarea: pe câmp albastru un arbore.

SURSA: lucrarea ”Basarabia în secolul XIX”

La 23 august 1944 regele Mihai şi-a trădat proprii soldaţi şi poporul său

„În tratativele care se duceau pentru încheierea armistițiului, lunile iulie și august au însemnat o perioada de stagnare atât la Stockholm cât și la Cairo. La Stockholm nu s-a mai căutat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s-au înregistrat doar telegramele lui Iuliu Maniu prin care cerea un răspuns din partea occidentalilor. Cuvântarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscută nu numai de ministrul Nanu, ci și de cei doi delegați români de la Cairo. Dacă Nanu a reacționat imediat printr-o scrisoare lămuritoare adresată ministrului afacerilor străine de la București, delegații de la Cairo n-au făcut nimic. Nici cel puțin nu l-au înștiințat pe Maniu sau pe rege despre declarația categoria a primului ministru britanic, declarație care nu mai lasă nici o îndoială că occidentalii ii trimeteau să trateze cu rușii, adică calea tratativelor de la Stockholm. Așa se explică că Maniu a mai dat încă o telegramă la 7 August la Cairo – deci la cinci zile după discursul lui Churchill – prin care cerea un răspuns urgent din partea aliaților.

La 18 August, văzând că nu mai primese nici o indicație de la reprezentanții celor trei puteri aliate, delegații de la Cairo au dat o telegramă regelui și lui Maniu, prin care le propunea să înceteze unilateral rasboiul, pentru că rușii nu vroiau să semneze un armistițiu, ci preferau să între învingători la BucureștI. La 20 August, începând marea ofensivă rusă de pe frontul românesc, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți șefi ai opoziției, împreună cu generalii cari făceau parte din complotul în contra mareșalului, au luat toate măsurile pentru anunțarea ieșirii României din alianța cu Germania pentru 26 August. Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicând că opoziția, în strâns contact cu regele, vrea să încheie tratativele și cerea să se trimită, cât mai curând posibil în România trupele aero-purtate.

Cum la 20 August nu se putea ști dacă ofensivă rușilor va reuși să, rupă frontul germano-român așa fel încât să oblige aparerea la o retragere adâncă, Maniu s’a adresat aliaților din occident să trimită la București trupe, că să-l poată înlătura pe Antonescu. Una din condițiile puse de rege și de blocul opozitionist -ofensivă puternică rusă era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate. Când s-a ales dată de 26 August pentru ieșirea României din alianța cu Germania, s-a avut desigur în vedere tirnpul necesar sosirii acestor trupe.

În seară de 22 August, Maniu și Mihalache au avut o întrevedere cu mareșalul Antonescu îndată după întoarcerea acestuia de pe front. În legătură cu operațiile în curs, s-au discutat posibilitățile încheierii unui armistițiu. Mareșalul a declarat că nu poate încheia un armistițiu. A două zi dimineață – la 23 August – a fost vizitat de Gh. Brătianu care, în numele partidelor național-țărănesc și liberal, a încercat să-l convingă pe Antonescu să facă un armistițiu. Aceste partide s-au declarat prin șefii lor, gata să ofere tot sprijinul lor politic. Cum de asta dată mareșalul s-a arătat înclinat să încheie un armistițiu, Maniu a comunicat această Regelui și s-a hotărât o audiență a lui Antonescu pentru după amiază acelei zile. După Gh. Brătianu, mareșalul l-a văzut pe ministrul german Clodius (căruia i-a explicat necesitatea în care se găsea România de a înceta răsboiul în contra Rusiei. El vroia că guvernul german să fie informat de schimbarea foarte gravă pe care România era obligată să o facă ieșind din alianța cu Germania.

Tot în dimineață de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Această ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kolontay, și dacă Moscova menținea condițiile admise la 29 Mai și 2 Iunie, să, se aleagă locul și dată începerii negocierilor. Mareșalul Antonescu era gata să se retragă, dacă se va consideră acest act că o necesitate pentru a favoriza condiții mai bune și va da mâna liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistițiul. Când curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea târziu. Deci mareșalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistițiu în seară de 22 August, după ce-a văzut pe cei doi șefi ai partidului național-țărănesc și probabil, în raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii. Dar acest armisitiu era în funcție de menținerea condițiilor deja acceptate de Rusia și cari erau:
1. Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României. În cazul că guvernul german refuză să-și retragă trupele, armata română va lupta alături de armatele ruse în contra trupelor germane, pentru a le sili să iasă din România.
2. Valoarea despăgubirilor de rasboiu să fie fixată în raport de greutățile financiare ale României și de situația ei economică.
3. Să se respecte o zone liberă în care guvernul român să funcționeze nestânjenit de trupe străine.

Pe de altă parte, Mareșalul hotărâse de acord cu comandantul forțelor germano-române din România, să opună o nouă rezistență pe linia Carpații Moldovei, poziția fortificată, Focșani-Nămoloasa-Galați, Dunărea până la mare. Așa dar luase măsuri pentru continuarea rasboiului și oprirea inmicului pe teatrul românesc de operațîi, în cazul că Rusia n’ar mai fi fost dispusă, să trateze armistițiul pe baza condițiilor deja cunoscute. Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire și o întârziere de câteva luni pe această nouă linie – pe care rușii o prevedeau n’ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpații înainte de venirea iernii. De aceia Antonescu se putea aștepta ca rușii să accepte să semneze un armistițiu convenabil pentru România. Prin lovitura de la 23 August, această posibilitate – singura care ar fi putut evita instalarea stăpânirii rusești în România a fost distrusă. În timp ce mareșalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României căutând calea unui armistițiu prin care ni s-ar fi respectat independența,

Regele Mihai, informat că a două zi, la 24 August, Mareșalul intenționa să plece din nou pe front, a decis să dea lovitură de stat chiar în ziua de 23 August. În audiență din după amiază acelei zile, mareșalul Antonescu însoțit de M. Antonescu a expus regelui situația operațiilor pe front și a arătat că este necesar să se încheie cât mai curând un armistițiu. I-a reamintit condillile deja acceptate de guvernul rus, l-a informat despre dispozițiile date pentru reluarea discuțiilor de la Stockholm și despre comunicarea făcută guvernului german prin ministrul Clodius. El consideră că dacă trupele germane au libertatea să se retragă în ordine în timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înștiințat că să-și ia măsurile pentru aplicarea acestei condițîi, bine înțeles cunoscând și partea cealaltă prin care România era datoare și intervină cu armele, în cazul că Germania ar fi refuzat să-și retragă trupele.

Regele Mihai n-a luat în considerație explicațiile Mareșalului. După ce s-a consultat cu oamenii lui de încredere aflați într’o camera alturata, i-a adus la cunoștință că guvernul lui este concediat și a dat ordin să fie arestat pe loc și închis în palatul regal, împreună cu Mihai Antonescu. Imediat au mai fost arestați generalul Pantazi – ministrul de răsboiu, și generalul Vasiliu – ministrul de interne.

Această audiență reprezintă momentul crucial al istoriei răsboiului nostru cu Rusia. Aici s-a frânt încordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să-și salveze independența luptând în contra Rusiei și s’a trecut total de cealaltă parte alături de ruși, fără nici un fel de garanție scrisă nici din partea acestora, nici din aceia a aliaților lor occidentali. Din nefericire nici unul din participanții la această audiență n-a scris nimic asupra felului cum s-a desfășurat, așa că există mai multe versiunii […]”[1].

Adresându-se unei autoare franceză de istorie contemporană a României, generalul Platon Chirnoagă caracteriza astfel actul regal de la 23 August 1944:

„Vă puteţi imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilităţi în Franţa cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva şi să distrugă Armata Franceză? Şi, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii […] De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. Trimişii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinţi; au trebuit să aştepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condiţiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacţie din partea ţării care, cu siguranţă s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condiţiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu.

Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele şi conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roşii, guvernul ţării a fost încredinţat miticului mareşal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice şi apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940, şi în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniştilor ruşi şi era simbolul determinării ţării sale de a se apăra împotriva intenţiei de a fi anihilată şi absorbită. Sovieticii au ţinut cont de acesta şi au negociat cu finlandezii un armistiţiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menţinerea independenţei sale şi nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său.

Atitudinea regelui Mihai şi a celorlalţi „învăţăcei de vrăjitor” care îl însoţeau şi-l ajutau a fost contrară: şi-a trădat proprii săi soldaţi şi pe poporul său şi a încredinţat România, fără condiţii, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-şi stoarcă prada la maxim”[2].

General Platon Chirnoagă

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/5004-la-23-august-1944-regele-mihai-si-a-tradat-proprii-soldati-si-poporul-sau.html

Notă : Platon Chirnoagă (n. 1894, Roman, România – d. 1974, Stuttgart, Germania) a fost un general român de artilerie, care a luptat în ambele războaie mondiale.

––––––––––––-
[1] Fragment din lucrarea General Platon Chirnoagă, „Istoria politicã și militară a răsboiului României contra Rusiei sovietice”, Madrid, Editura Carpaţii, Tr. Popescu, 1986 (s-a păstrat formularea originală).
[2] Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.87.

APARIȚII EDITORIALE: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR. DOCUMENTE

La editura Tipocart Print din Chișinău, zilele acestea a apărut un nou volum de documente de arhivă intitulat ”Victimile ocupanților sovietici și călăii lor”. Volumul este editat de istoricul-arhivist și publicist Alexandru MORARU în colaborare cu colonelul (r) servicii speciale, istoric și publicist Alexandru GANENCO. Cartea are un format A4, 396 de pagini și conține mai bine de 320 de documente de arhivă. Apare cu suportul Fundației Draghiștea și cu regret are un tiraj foarte limitat de  o sută exemplare. Spre deosebire de lucrările anterioare semnate de Alexandru MORARU, de data aceasta, găsim documente de arhivă, cu nume concrete nu numai ale celor deportați, împușcați sau maltratați, dar și nume  călăilor, ofițerilor NKVD, factorilor de decizie din organele de partid (comunist) și de stat.

De fapt, prezentul volum poate fi considerat drept o continuare a volumelor semnate de Alexandru MORARU ”Basarabia antisovietică” apărut la Iași în 2009 la Casa Editorială Demiurg și ”Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” apărut la Chișinău în 2010 la Editura Iulian.La fel ca prezentul, volumele anterioare sunt culegeri de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a RM  și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM (fosta arhivă a cc a pcm).

Cum am mai menționat, de data aceasta, cartea are doi editori: Alexandru MORARU și Alexandru GANENCO, ambii istorici de profesie și vocație, ultimul fiind și membru fondator al Fundației ”Draghiștea”, de la care am avut toată susținerea, și pe această cale-i mulțumim pentru efort.

Sub coperta acestei cărţi veţi găsi documente de arhivă, ce apar la lumina zilei în premieră absolută, care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de ocupanţii sovietici.

De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.

Pe urme încă calde a operaţiilor militare au poposit ocupanţii. Printre cei care prezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită a NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de ghestapou, numai că sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” şi altele, susținând terorismul internaţional şi exportul de revoluţie. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, oraşul Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină, (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric.

Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice” cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de URSS în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !”. În Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 ”, care în limbaj arhivistic are cifrul: F. 50, adică fondul nr. 50. În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Consider oportun de a prezenta această listă de dosare personale, respectând ordinea şi numele conform originalului:

Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist

23 Abramovici Şail Moiseevici

24 Arm Augusta Şulimovna

25 Avramescu Idas Iontelevna

26 Averbuh Şeindel Leibovna

27 Baadji Nicolai Antonovici

28 Bernard  Raiss

29 Brodscaia Dvoira Zaharovna

30 Britva Liuba Aronovna

31 Bruhis Srul Pinhusovici

32 Budeştscaia Ester Isacovna

33 Bujor Iosif Aronovici

34 Boguslavschii Iacov Tovievici

35 Boguslavschaia Pesea Iacovlevna

36 Vigdorcic Lazari Ioilovici

37 Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici

38 Vainştok Lia Isacovna

39 Vişcanţan Polia Efimovna

40 Grinman Isaac Iosifovici

41 Gudis Lev Şmilovici

42 Galigfarb Abram Isacovici

43 Grimberg Fira Izrailevna

44 Gerştein Haim Srulevici

45 Diner Etea Iacovlevna

46 Escanazi Ilia Iosifovici

47 Erlih Marc Semienovici

48 Zighelibaum Abram Marcovici

49 Zeigher SimonVolfovici

50 Kriper Moisei Grigorievici

51 Crivoruc Haia Gherşevna

52 Constantinovschii Ilia Davâdovici

53 Crivoruc Ion Moiseevici

54 Kaţ Adolf Iosifovici

55 Chellerman Dmitrii Mihailovici

56 Coifman Iacov Buruhovici

57 Codresca Ivan Dmitrievici

58 Lempert Fişeli Şlemovici

59 Lobel Solomon Moiseevici

60 Lupan Andrei Pavlovici

61 Ler Betea Iosifovna

62 Mozeş Evghenii Ignatievici

63 Morghenştein Izraili Marcovici

64 Meguş Tuba Abramovna

65 Oighenştein Mihail Nicolaevici

66 Oighenştein Lev Nicolaevici

67 Ormos T..J.

68 Pastar Zisea Leibovici

69 Petrov Petr Ivanovici

70 Ralli Valter Marcovici

71 Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)

72 Reievici Iacov Moiseevici

73 Rosman Lupa Beruhovici

74 Rosman Erna Abramovna

75 Rabinovici Faiga Ianchelevna

76 Romanenco Nicolai Nicolaevici

77 Raievici Iacov Moiseevici

78 Sinitifcher Fridl Molseevici

79 Scvorţov Mihail Iacovlievici . ( numele adevărat- Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici

81 Toma Soripin- Toma Solomonovici

82 Fihman (Mucinic) Riva

83 Farştein David Rafailovici

84 Faerştein Raisa Gherşcovna

85 Ţucherman Mare Borisovici

86 Cernei Semion Fedorovici

87 Cioclo Mordco Ghidalevici

88 Şveiţ Dvoira Ghedalievna

89 Şehter Roza Borisovna

Nu voi comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului !  Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau sa lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unei vorbe, a unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi se poate să fie citite de cetăţeni şi care să fie interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să privească etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului” cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală atât civilă, cît şi militară.

Chiar dacă  o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar  şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi,  cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.

După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de ne cunoaşterea limbii ruse, că nu va şti ce să-i răspundă “nacialnicului”, frica că mâne-poimâne va fi arestat şi dus în Siberia, frica că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau sat pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de la gura copiilor săi.

Zilnic, sau cel puţin săptămânal din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica-acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937 în Rusia.

Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul” lui Lenin. (Arhiva Naţională a RM, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16 ) Mai corect spus – bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).

În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia” etc.

În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare ( ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, NKVD apoi KGB-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.

În volum  au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a RM şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat.

Din lipsa cunoştinţelor acestora a onomasticii şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost admise unele regretabile erori. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a RM. Documentele incluse sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.

Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori a devenit URSS? Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria” care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut”, fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor… şi cât mai departe!

Veau sa vă comunic că în Arhiva Naţională a RM au mai rămas încă cateva mii de dosare nevalorificate la tema propusă. Sunt sigur, că unii din cercetători şi cititorii acestei culegeri în documentele incluse vor depista nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare, dacă nu vom menţiona câţiva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat. Acestea sunt lucrările istoricilor Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat şi alţii.

În documentele propuse sunt schimonosite majoritatea numelor, Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici marele război pentru apărarea patriei.Da. da, acea „patrie” care a poposit în Basarabia pe tancurile bolşevice.

Maşina de propagandă şi agitaţie,uriaşa maşină sângeroasă a nkvd-ului, kgb-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phenix. Locul bunicilor şi părinţilor noştri împuşcaţi, băgaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi în propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în pezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.

Alexandru MORARU

Memoriul depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (2)

Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. Am arătat mai sus cari erau raporturile cu Rusia în 1940 și 1941. Adaog că pe când Rusia a ținut în lungul noui linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 vânători munte nemobilizate (valoare 1 1/2 divizie). Am fost pus la curent de hotărârea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului la 10 Iunie 1941. Dovadă că nu am avut intenția să particip la operațiuni decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 până în aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune.

Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria și 3 Divizii de Vânători de Munte fiindcă mi s-a cerut scris de Hitler, după dispoziția ce luasem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situațiile militare succesive au impus modificarea hotărârii inițiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată decât când forțele ruse de la Odessa, rămase în coasta armatei germane, care ajunsese la Bug și în poarta Basarabiei mi-au impus-o. După Odessa am adus întreaga armată care participase la aceste operațiuni în Țară și le-am demobilizat.

Nu am remobilizat decât în Iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler. După dezastrul suferit de noi pe Don le-am demobilizat în Decembrie 1942 pentru a-i remobiliza în Martie 1944 când Rușii pătrunsese[ră] în Basarabia și Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam ca să menajez forțele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acțiuni până în Crimeea, Caucaz și Stalingrad ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului care cer imperios când începi o acțiune s-o duci până la sfârșit urmărind forțele inamicului până la distrugerea lui totală. Aceste legi au dus pe Scipione dela Roma până la Cartagina, pe Napoleon I până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris, pe Americani până la Tokio și Berlin.

Ocuparea și administrarea Transnistriei.

Nu a fost premeditată. Dovada o face Legea de bază a instituirii guvernământului a fost făcută pe front, în tren, în Tighina unde era cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima dată pe dl. Alexianu I. Personalul necesar pentru administrație a fost căutat cu începere de la această dată. Dece am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut să ocup și să administrez teritoriul rus până la Nipru și nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând în interes economic. În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întrețină singur. Nu puteam ca țară mică și săracă să derog de la acest principiu. De altfel lungimea căilor de comunicație și criza care era încă în Țară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiții.

Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj și o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane. Se știu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către țelurile asiatice germane. Una pe dâra de populații germane care din Bosnia până în Banat duce la Salonic și Constantinopol, alta pe dâra populației germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi strangulat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa. Nu am făcut nici un gest public sau oficial în această privință. Din contra am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la arbitrajul de la Viena și se răspundea, luați la Est cât vreți, la care eu am răspuns „România nu se maghiarizează la Vest și nu se slavizează la Est”. Iar la o notă diplomatică scrisă prin care dl. Ribentrop ne întreba în 1942 care sunt pretențiile noastre la Est, Dl. Mihai Antonescu ca răspuns după instrucțiunile mele „Atâta timp cât nu cunoaștem statutul politic european de mâine nu putem răspunde”. Nici o declarație publică nu cuprinde intențiile noastre în privința anexării Transnistriei. Citațiile făcute de acuzare constituie simple discuții teoretice care totdeauna au loc pentru găsirea unei soluții definitive după cum au loc în cadrul oricărei acțiuni omenești individuale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale.

Sunt acuzat de jafurile și ororile din Transnistria. Jafuri propriu zis organizate n-au fost. Transnistria a fost model de administrație. Au constatat-o miniștrii străini, ziariștii noștri și străini, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii Internaționale. În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartele. Mareșalul Petain a spus D-lui Cantacuzino în fața ministrului nostru la Vichy: „Cea mai mare glorie a Dvoastră e aceea că totdeauna va fi modul civilizat în care administrați Transnistria”. Documentul se găsește în arhiva Statului. Lucrurile ridicate din Tr. în 1943-1944 s-a făcut în scopul de a se pune la adăpost de răspunderi. Era și rezultatul muncii și investițiilor noastre. Balanța noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsam bogățiile rezultate, erau să fie ridicate de nemți sau distruse din cauza luptelor și tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă deasemenea. Însă a fost ordin scris: „să fie înregistrate și păstrate în bune condiții pentru a putea fi restituite Rușilor la Pace”. Acesta este adevărul.

Ororile.

Nu-mi însușesc crimele. Nici aceia îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Era în cadrul drepturilor internaționale să autorizăm represaliile când adversaul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației; partizani; mașini infernale, etc. Era cazul în plin. Am ordonat represaliile și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam cine căzuse victimă mașinii infernale. Știam că comandamentul unei divizii are 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, Comandantul Armatei și Șeful lui de Stat Major care erau prezenți trebuiau să intervină și să avertizeze. Nu au făcut nici una nici alta. Ceva mai mult, nu au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ținut ascuns. Onor Tribunal a constatat în ședințe, că nu a fost nici un caz în care mi s-a cerut clemență, ertare sau renunțare la o dispoziție cu caracter penal fără să dau curs imediat și fără ezitare cererii. Eu am crezut atunci că căzuse victime: 5-6 ofițeri și 10-15 soldați. Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și 4 soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care când s-a apăsat pe clanță de ofițer a exploadat. Primisem în acea zi un raport, prin care guvernatorul Basarabiei raporta să se deporteze în 1940, 50.000 de țărani din cei mai vrednici și bogați și nimeni nu știa de ei. Îmi trimitea în acelaș timp fotografiile cadavrelor găsite în pivnițele localurilor în care funcționa poliția rusă. Mai menționez că dacă am pus atâta timp și am sacrificat atâția oameni ca să iau Odessa – operațiune cu caracter strategic, imperios impusă de siguranța militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii și lucrătoarele din Odessa în număr de 300.000 au luptat din ordinul comandantului suprem rus în rândurile soldaților. Dintre acești lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Acești partizani au omorât în 2 ani câteva mii de soldați români în Odessa. (Declarație făcută de însuși șeful partizanilor din Odessa într-o broșură care apare la Moscova).

Care este realitatea în privința masacrelor de la Odessa?

În broșura rusă care a apărut la Stokholm în Iulie 1944 s-a afirmat că au fost omorâți 27.000. La Moscova mi s-a impus să semnez în Iunie 1945 un protocol în care se afirma că au fost omorâți 225.000 de ruși. Tot la Moscova mi s-a impus în Ianuarie 1946 să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacrați 100.000. Dl. acuzator public a afirmat în ședință că au fost omorâți 20.000, adăugând că au fost încolonați până la 4 barăci de 25 m pe 16 aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se află la 4-5 km de Odessa. 20.000 de soldați încolonați militărește se întind pe șosea pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune erau 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 sau chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceeace este o imposibilitate, nu depășea cifra de 3..000 de oameni. Iată Dle Președinte ce am de subliniat pt. Dstră și pentru onoratul Tribunal în această privință. Ca să facă dovada criminalității mele Dsa a citit dintr-o stenogramă o conversație pe care am avut-o cu Dl Alexianu 2-3 luni mai târziu pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversația a avut loc în Noembrie 1941 când Sevastopolul nu căzuse și întreaga flotă de războiu și transport rusă erau acolo.

Informațiile date de germani și de serviciile lor de spionaj ne avertizau că Rușii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu aveam acolo decât 20.000 de soldați răspândiți pe o mare lungime de-a lungul coastei. În oraș se găseau peste 100.000 de evrei comuniști. Nu puteam risca o debarcare cu comuniștii în spate și în față. S-ar fi întâmplat un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime și în oraș și printre soldații noștri. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversației cu Alexianu, din care dl. acuzator public nu a citit pasajul în care, recunosc, era un lucru neserios și sinistru: „să-i arunci în mare, să faci ce știi numai să mă scapi de ei mai repede de acolo”.

Dar dl. acuzator public a omis să citească totul. În aceeași conversație spuneam: „Dle Alexianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe Dta. Du-i într-un loc sigur”. Iată dle Președinte adevărul.

Dvoastră știți că Tribunalul revoluționar din Paris în timpul teroarei a condamnat pe un om de știință pentru o frază în care schimbându-se locul virgulei se schimbase și înțelesul frazei. Când s-a observat eroarea, desigur era prea târziu. S-a pus la dosarul acuzării, apoi declarațiile făcute la Consiliul de Miniștri sau în alte ocazii, din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele, la începutul frazei, la altele mijlocul, la altele sfârșitul și la unele și începutul și mijlocul și sfârșitul. Este ușor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la memoriul garoflid, exemplul de mai sus și documentul prin care încercându-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemților se citează că am afirmat: „… dau până la maximum nemților”, ori începutul frazei este: „După ce se satisface total nevoile noastre economice și ce rămâne dau până la maximum nemților”. Este cu totul altceva. La fel s-a procedat și cu declarația făcută la Cabinetul de instrucție de Colonelul Davidescu. S-a citit în ședință mijlocul și sfârșitul dispoziției care se referă la o conversație avută cu Dl. Ribentrop, dar nu s-a reprodus în documentul înborderat în dosarul acuzării și nu s-a citit și începutul depoziției.

Profit de ocazie să pun și în această privință lucrurile la punct. Dnii Hitler și Ribbentrop mi-au făcut, la o întrebare, imputarea că la București mai ales și în Țara românească în general unele persoane se manifestă ca antigermani și detestă poporul german pe când soldatul german luptă și moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: „Nu puteți pretinde ca poporul român să vă iubească când el știe că și-a pierdut granițele datorită consimțământului și sprijinului Dvoastră. Poporul român este loial, luptă camaraderește alături de dvoastră fiindcă are interes să o facă”. Trebue să țineți seama că la 7 Sept. 1940 „fără să întreb poporul – caz unic – am făcut etc. etc. Este ceeace s-a și citit de Dl. acuzator public. Vă reamintiți Dle Preșerdinte că cu acest crâmpei de frază Dl acuzator a încercat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal și dictatorial.

Revenind la ororile comise în Transnistria vă declar și cu această ocazie că în marea lor majoritate nu mi-au fost comunicate și că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de la Ovidiopol – l-am sancționat foarte greu prin justiție. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruși… Este ușor de închipuit că aș fi procedat la fel pentru orice caz similar dacă mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărele din lungul Bugului sunt opera sinistră, exclusiv, germană. Administrația românească nu a intrat în funcțiune în județele din lungul Bugului decât târziu în primăvara anului 1942 când asasinatele erau înfăptuite. Prezența unui prefect (pe care nu-l cunosc) în județ, pe când comiteau aceste asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcțiune când s-au comis crimele.Îl apăr fiindcă m-am găsit și eu într-o sitiuație similară în sept. 1941.

Fiind instalat în spatele frontului în Tighina m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății care era ocupată de germani am auzit țipete și împușcături. Trimițând pe col. Elefterscu să vadă ce se petrece mi-a raportat că se împușcă evrei. Am chemat pe generalul Raufe, atașat pe lângă comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german și i-am spus: „Dacă nu încetează imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetățeni români dau telegramă Fuhrerului și mă retrag din război”. Masacrele au încetat după cum încetase și la Iași în urma demersului personal ce am făcut când s-au omorât evreii de acord cu legionarii.

În ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria din Basarabia și Bucovina și din Țară (1944) afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu în privința morților cât și în privința tratamentului. Afară de cei puși în lagărul de la Vapniarca toți ceilalți au fost liberi în orașele și orășelele în care au fost instalați. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Mohilev. Râbnița și alte diverse localități al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnați etc. Erau f. grași, bine îmbrăcați și voioși. Locuiau în case similare cu acelea ce pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească și foarte bogată. Mulți nu s-ar mai fi întors. Aceeași constatare au făcut-o ziariștii, nunțiul papal, șeful Crucii Roșii internaționale și trimise la Geneva. Declarațiile care ne-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva statului. Se găsește la Ministerul de Externe și copia unui raport făcut în această privință, de șeful Crucii Roșii internaționale și trimis la Geneva.

Trec la morți.

Aici se fac cele mai mari exagerații. Dl. Filderman a afirmat în fața Tribunalului că s-au întors în țară numai 150.000 și au murit 150.000. Dl. Benvenisti a afirmat că au fost omorâți în Transnistria 270.000. Or statistica din 1930 a stabilit că în Basarabia și Bucovina erau – dau cifre din memorie – 200.000-300.000 evrei. Între 1930-1940 mulți evrei au părăsit în special Basarabia și s-au răspândit în Țară în regiunile mai propice comerțului și îmbogățirii; în 1940 mulți s-au refugiat în Țară fugind de ruși; în timpul ocupații ruse mulți evrei au fost deportați odată cu Românii deportați; când am revenit noi f. mulți evrei din cei care ocupase/ră/ funcțiuni administrative sub ocupații au urmat trupele sovietice în retragere. În sfârșit la intrarea trupelor noastre în Basarabia mulți evrei profitând de confuziunea care urmează imediat luptelor până la instalarea nouilor autorități s-au strecurat printre trupe în Țară. Nu au fost deportați, după calculele mele, decât maximum 150-170.000. 15.000 au rămas la Cernăuți. Mulți din cei dați pe lista morților sunt în viață. Dau un singur exemplu. S-a prins la București un aparat de emisiune, servit de un căpitan rus și de un evreu din Cernăuți care era pe lista celor morți din Transnistria. Căpitanul s-a împușcat după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat.

Dar cum poate Dl Filderman să afirme că s-au întors 150.000, fiindcă numai rușii cari au ocupat provinciile pierdute ar putea ști. Și cum poate afirma Dl. Benvenisti cu certitudine că au murit 270.000? Ce pot să afirm cu certitudine este că dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai era niciunul astăzi în viață. Iată dle Președinte aspectul problemei. Desigur, în vâltoarele luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria și ținând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acțiunea foarte violentă a partizanilor au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată și foarte păduroasă, cine s-a refugiat în păduri a scăpat. Pentru a termina cu analiza completă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat „măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populația din Transnistria”. Ce a fost cu această problemă? Din 1941 la cererea lor am aprobat să se elibereze din lagăr 75.000 soldați ruși și 5.000 ofițeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceștia au fost înarmați prin baloturi lăsate de avioane și s-au transformat cu începere din 1943 în partizani. În fața acestei situații am dat ordin să fie ridicați și retrimiși în lagăre. Iată adevărul și în această privință.

Pentru a termina cu Transnistria este necesar să arăt că din cauza germanilor am luat în stăpânire diferite regiuni ale provinciei. Operațiunea a durat din Sept. 1941 până în April. 1942. Nemții nu îngăduiau autorităților noastre decât după ce ridicau toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile și instalațiile au fost distruse chiar din ordinul comandamentului suprem rus de trupele ruse în timpul retragerii. Există un album fotografic în care se arată cum a fost fiecare instituție economică și în ce stare a fost predată nemților. Dl acuzator public voind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemților” a citat în întregime scrisoarea trimisă d-lui Hitler când mi-a cerut să administrez și să ocup ținutul și prin care afirmam „că accept dar nu pun nicio condiție”. Îmi permiteți, dle Președinte, să afirm că interpretarea este total greșită. Era un schimb de documente între doi șefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că „nu pun nicio condiție”, am vrut tocmai să marchez că Româia nu are nicio pretenție politică asupra Transnistriei fiindcă alte condiții economice sau militare nu se tratează decât prin organe technice, care închee și semnează convențiuni.

În concluzie generală, Transnistria, Dle Președinte, nu a fost „jefuită”. S-au făcut acolo școli, biserici, șosele, aerogări cum nu avem în țară. S-au reparat toate spitalele care erau un model de ordine și de curățenie; s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul neîmpietruit Odessa-Tiraspol. S-au reparat colhozurile, s-au făcut plantații de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcțiune a fabricilor s-au adus mașini și motoare din Elveția și Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii și săraci. Totul a fost vizitat de mine. Peste 89% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piața dela Odessa era mai abundentă ca aceea din București. Libertățile au fost complete. Cu ocazia primei mele vizite făcute în Aprilie 1942 am declarat în fața guvernatorilor, a generalilor germani și a căpeteniilor ruse rămase în Odessa „Nu am venit aici în cuceritori. Vom sta cât operațiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia Dvoastră. Crede cine vrea, în cine vrea și în ce vrea. Ne vom strădui să aveți tot ce vă trebuie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutați. Vă cerem ordine și muncă în folosul Dvoastră”. Declarația a devenit publică prin publicare și în jurnalele și transmiterea prin radio.
– Va urma –

Mareşal Ion Antonescu

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4980-memoriul-depus-la-tribunalul-poporului-la-15-mai-1946-2.html

Memoriul depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (1)

D.le Președinte și onorat Tribunal,
Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale. El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să încerc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român. Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare. Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei. De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele. Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra întegral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment. Voi spune Dle Președinte și onorat Tribunal numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.

Vor fi, Dle Președinte, și multe lucruri care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală, cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită încercării de a eși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule. Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de 4 ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală. sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt. Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza, punct cu punct, a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici. Ne având putința, în timpul desbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea, la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmările făcute de Dnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.

Sunt acuzat:

1. Că am pus la cale venirea legionarilor în România Ia putere
– Codreanu: a murit în 1938.
– Cu niciun alt șef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din stat major legionar.
– Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în Iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine.
– Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am desvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nici o întrevedere politică.
– Cu Germanii nu am avut niciodată, nici direct nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol – prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legații Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.

În rezumat arătam că:
– în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
– în politica externă înțeleg ca România să aibe toată libertatea;
– în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea nostră de deciziune;
– în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indisponsabilă desvolării statului și apărării lui. Deci nici o premeditare cu Col. V-a și susținătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoe. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela de care singur avea căderea să o facă: de Rege.

2. Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară. Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară la acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie – cu consecințele ei – Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc. Am ales „încercarea” și în cele cinci luni de guvernare legionară a tratat Țara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să extirpeze singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.
– Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești. „Aliații ei firești” de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă. Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindeau Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceeace însemna și pierderea acestei provincii. În fața acestei perspective și în lipsă de altceva Regele Carol pentru a salva țara și pe el a dat, pe plan economic, Germaniei, tot ce i s-a pretins : a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat la aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei intrând astfel total și fără putința de eșire din orbita germană.

Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de eșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi și Ruși au fost între Iulie 1940 și Iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pt. vasele de războiu ruse de a pătrunde până la Brăila. Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat ceeace nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; s-a ocupat cu forța insulele din brațul Chilia – Decembrie 1940 – și s-a încercat să se pătrundă cu forță în canalul Sulina la 2 Ianuarie. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii. În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Trebue deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.
– Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană. Am arătat realitatea. D-sa arătat că scopul era de ocupație „a punctelor strategice, economice și militare” și că efectivele ei depăpșeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000. Cu aceste efective nu se putea ocupa „pozițiile cheie strategice și militare și economice”. Documentarea existerntă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu a făcut niciun act de imixiune în problemele economice. Convenția semnată în Ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Neubacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în Februarie și Martie 1941, pe care nu am avut nici o obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor ce trebuia să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.

Misiunea militară germană trebuia să stea în țară numai 3-4 luni, după care lăsa material la dispoziția noastră : tancuri, avioane, tunuri anteaeriene, etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor. În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când ni s-a pus această problemă în Ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile dela Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele „Distribuții” erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului. De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 Ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru, ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contra valoare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.

S-a spus la acuzare că, cu această ocazie toată Țara a fost ocupată. Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunei Martie nu mai era nici-un soldat din această armată în România. Cum însă am refuzat să mobilizez pentru a nu provoca Rusia – cu care mi s-a spus, că erau înțeleși – germanii au trimis prin Galiția 2 Divizii în Moldova nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.

Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S. S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la M. St. Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face. Franța a fost zdrobită în 1870 pentrucă nu a avut pregătite aceste planuri. Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor. Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micei înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri trebuie să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că: „Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare”. Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în Aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă: „Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicei mondiale”.

Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceiace îi spusesem lui Hitler: „O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit”, făcând afirmațiunea că „dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ugurească 1.300.000 de români să piară cei 16 milioane”. Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] „arbitrajul” dela Viena și „ultimatumul” rus. Deci nici o premeditare.
– Va urma –

Mareşal Ion Antonescu

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul de documente Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

La 22 iunie 1941, România nu a atacat U.R.S.S., ci a răspuns agresiunii sovietice începută la 26-28 iunie 1940

„Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă[1]).

Prin actul de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra”. (Mareşal Ion Antonescu, 15 mai 1946).

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate – conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se „decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia. Cu consimțamîntul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;
2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”, așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România […]”.

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”. În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul, luând prizonieri și dezarmând unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”. Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”. În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea uneiconcluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:

Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22. In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”. În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație: „Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsura de a se apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea. Atât prima cât și a doua convenție stipulau la articolul 3: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona: „în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: […] 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”. Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:
A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum. Această « mare îndrăzneală » pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost « răsplătită » de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. […] În legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. Mai mult decât atât, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord: „Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie 1940, au fost respinse de sovietici”.

În timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos – Dersca. Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”. Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 […].

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941. Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia! În privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează: „Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”. Rusia era parte semnatară a acestei convenții”.

Redactia ART-EMIS

SURSA:  http://www.art-emis.ro/istorie/4946-la-22-iunie-1941-romania-nu-a-atacat-urss-ci-a-raspuns-agresiunii-sovietice-inceputa-la-26-28-iunie-1940.html

Notă: Textul prezentat este un fragment din volumul Armata, Mareșalul și evreii, ediția I, Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu (fără note de subsol). Pentru o mai bună cunoaştere, vizionaţi şi filmul documentar „Ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S. – 28 iunie 1940″[2].

––––––––––––––-
[1] https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Romania-nu-a-atacat-Uniunea-Sovietica-in-22-iunie-1941-ci-a-RASPUNS-la-agresiunea-sovietica-inceputa-in-28-iunie-1940-144170
[2] https://www.youtube.com/watch?time_continue=95&v=WkR4NWgpKXE

Vecinii noştri, neo-naziştii ucraineni

„[…] nu rușii sunt cei care au adus cele mai mari nenorociri poporului român, nu rușii sunt aceia care au râvnit la teritoriile românești anexându-le. Pentru toate acestea, singurii vinovați sunt ucrainenii. Fie că făceau parte sau nu din marele imperiu sovietic”. (Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova)

Vă reamintim că au trecut 21 de ani de la comiterea ticăloasei nelegiuiri comise de Emil Constantinescu – ex Preşedintele României, Victor Ciorbea – ex prim ministru al României, Adrian Severin – ex Ministru de Externe al României şi Parlamentul României prin trădarea intereselor naţionale – ratificarea „Tratatului România-Ucraina”. În noaptea de 17/18 iunie1997, personalul ambasadei Ucrainei la Bucureşti a petrecut până dimineaţa.

Despre acest tratat criminal, subiect al cărţii profesorului Tiberiu Tudor, „Istoria unei trădări naţionale”, acad. Florin Constantiniu afirma : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului”.

Au trecut mai mult de 21 de ani de la această crimă naţională rămasă nesancţionată şi, deşi posibilităţile nu au lipsit şi nu lipsesc, nu i-a fost adusă nicio modificare. Românii aflaţi sub cizma ucraineană au fost părăsiţi de cârmuitorii postdecembrişti ai ţării-mamă, iar celor actuali, nu le pasă de viitorul naţiunii române. Prin jungla internetului, unde, atât informarea cât şi dezinformarea au atins cote fără precedent se vehiculează nenumărate materiale, printre care se numără şi cel pe care vi-l supunem atenţiei, din păcate, fără numele autorului, dar textul poate fi citit şi în ziarul braşovenilor[1]. De asemenea, imaginile şocante filmate ale atrocităţilor săvârşite de militarii ucraineni ai zilelor noastre par petrecute în Evul Mediu şi concurează cu cele ale ISIS[2]. După o atentă lectură şi vizionare a materialelor – fără a avea certitudine veridicităţii tuturor afirmaţiilor şi cifrele prezentate din text – lăsăm la aprecierea Măriei Sale, Cititorul să tragă concluziile, neinfluientându-l în vreun fel. Să nu uităm, totuşi, că „Până nu faci foc, nu iese fum” şi, ca să nu fim acuzaţi de discriminare, apelăm şi la celebra replică a gândirii occidentale „Something is rotten in the state of Denmark!”[3]. (Ion Măldărescu).

1. În 1918 (ucrainenii – n.r.) au dorit anexarea Basarabiei şi doar prezenţa militară a românilor a forțat retragerea acestei cereri;
2. În 1945 (ucrainenii – n.r.) au dorit anexarea Basarabiei şi doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei pretenții;
3. În 1992 (ucrainenii – n.r.) au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea transnistreana, pe care si-o doreau atât de mult pentru ei;
4. Din 1992 până în prezent (ucrainenii – n.r.) au fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea transnistreana;
5. In mod permanent (ucrainenii – n.r.) au susținut poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierile sa fie formale si sa eșueze;
6. Cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de ucraineni, mai puţin de de ruși; aceștia aveau rolul clar dat de la Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile; cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează separatismul la Bălţi, Cahul şi Gagauzia sunt ucraineni şi nu ruși; ucrainenii au dus o politică de distrugere a identității românești din teritoriile ocupate, mai dură chiar decât Stalin în restul imperiului;
7. În mod arbitrar, Ucraina deține următoarele teritorii românești: patru cincimi din Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus şi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Albă), Insula Șerpilor, cu toate dăruite lor de foștii sovietici (şi pro-sovieticii autohtoni – n.r.).
8. Timp ce câțiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei (ucrainenii – n.r.) sunt foarte suparăți pe noi pentru pierderea platformei continentale;
9. Una din problemele principale ce stă în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifestă o opoziție mai mare chiar decât Rusia;
10. Ucraina vede în aceasta reunire eventuale pretenții teritoriale ale ţării noastre asupra teritoriului ucrainean;
11. Prima măsura luată de „europeniștii ucraineni” a fost aceea de a interzice limbile regionale, inclusiv limba română ;
12. Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo; ea a fost dăruită în semn de prietenie de către Nikita Hrușciov în perioada sovietică (1953 – n.r.), un gest formal şi niciodată efectiv;
13. În Crimeea prezenţa ucraineană era mai mult formală. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de „căsătorie”. Cererea Rusiei este una normală (din perspectiva dreptului istoric, nu cel internațional) din moment ce aceasta era un „inel de nuntă”;
14. Sper ca nu ați uitat cazurile Canalul Bâstroe şi nava Rostok.

Ucraina nazistă

Documentele declasificate recent de către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început să apară deja pe situl Ministerului Apărării al Federației Ruse. Președintele Putin a ordonat Arhivelor Ruse de Război să ridice secretul de stat impus asupra lor de pe vremea lui Stalin. Documentele descriu crimele şi atrocitățile săvârșite de către naționaliștii ucraineni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu sprijinul larg al populației ucrainene şi sunt înfricoșătoare în adevăratul înțeles al cuvântului. Ele arată un naționalism ucrainean subuman, plin de o ferocitate şi o ură bestială faţă de tot ce înseamnă „altceva” decât ucrainean.
– În comparație cu Ucraina, Germania nazista a fost un stat de drept. Pe lângă ucraineanul Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv. Dacă Hitler urmărea doar exterminarea evreilor, ţiganilor şi handicapaţilor, ucrainenii şi-au făcut ţel din exterminarea tuturor naționalităților conlocuitoare, în primul rând a rușilor. Şi nu oricum, ci în chinuri cât mai cumplite.
– Documentele despre atrocitățile săvârșite de ucraineni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost ascunse de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teamă ca nu cumva rușii să se revolte aflând conținutul lor şi să ceară exterminarea întregului popor ucrainean, fapt care ar fi dus la un cutremur în interiorul U.R.S.S. De fapt încă din 1944 mareșalii ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar care să-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de genocid şi să-i execute. Ei l-au atenționat pe Stalin că ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri ar fi trăit şi sub ce regimuri, nu puteau trăi fără să ucidă.

Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o astfel de teorie şi a refuzat să ia măsuri punitive de amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se să aprobe doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși, care au fost judecați şi spânzurați. După moartea lui Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Hrușciov au menținut regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de teamă ca Israelul să nu ceară U.R.S.S.-ului despăgubiri pentru genocidul ucrainean. Pe atunci Ucraina făcea parte din U.R.S.S. şi responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu voia să plătească Israelului 300 de miliarde de dolari pentru crime pe care nu le săvârșiseră rușii. Astăzi, însă, Ucraina este un stat independent si poporul ucrainean poate să-şi asume responsabilitatea propriului trecut. Dar şi astăzi trecutul este falsificat pe scara largă, așa că președintele Putin a ordonat Ministerului Apărării al Rusiei sa ridice secretul de stat de pe documentele privind genocidul ucrainean.

Documentele sunt terifiante şi arată că Ucraina anilor 1940-1945 a fost mai nazistă decât Germania, mai odioasă şi mai fanatică decât SS-ul german şi decât Gestapoul. Armata Ucraineană avea regimente întregi de călăi care se ocupau numai cu uciderea la ordin a populației civile de alte naționalități. Se exterminau sate si orașe întregi de ruși. Voluntarii erau extremiști de dreapta şi cruzimea lor era înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei îi schingiuiau înainte de ai omorî. Asta în numele apărării Ucrainei. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est (Donețk, Lugansk, Harkov etc). Adică taman în locurile unde astăzi actuala Armata Ucraineană trage cu tunurile în satele şi orașele rușilor, așa cum făcea în anii 1941-1943. Opinia publică indusă azi în eroare de o propagandă mincinoasă nu știe că rușii din Donețk şi Lugansk şi-au declarat independenţa în acest an şi cer ajutorul Rusiei tocmai de teamă ca evenimentele din 1941-1945 să nu se repete şi rușii să fie exterminați de ucraineni.

Naziştii ucraineni au ucis în anii 1941-1943 un număr de 5.200.000 (cinci milioane două sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusă) şi au omorât aproape 900.000 (noua sute de mii) de evrei. Numărul polonezilor uciși a fost de 200.000 (două sute de mii). Au fost executați peste 400.000 (patru sute de mii) de militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de germani sau se predaseră. În acest fel omorurile săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu mult numărul victimelor nazismului german şi plasează Ucraina pe locul I între statele care au comis crime de război. Cuprinși de fanatism şi de admirația pentru Hitler, aproape trei milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut sa plece în Al Treilea Reich ca să muncească voluntar pentru nemți în fabricile şi pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germană să poată nimici tot poporul rus.

La 30 iunie 1941 batalionul nazist „Lvov” sub comanda lui R. Sukovici a executat cu glonț în ceafă 3.000 de polonezi ucraineni, inclusiv trei oameni de știința cunoscuți pe plan mondial. În zilele care au urmat batalionul a mai executat un grup de 7.000 de ruși compus din femei, bătrâni si copii. În timp ce femeile si copii erau executați prin tăierea gâtului cu cuțitele, în curtea „Catedralei Metropolitane Sfântul Andrei” mitropolitul catolic ucrainean ținea un serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru „victoria armatei sfinte a lui Adolf Hitler”. Biserica Catolica Ucraineană a binecuvântat toate crimele şi masacrele diviziei naziste ucrainene „Galicina”. Aceasta a comis în septembrie 1941 masacrul si genocidul de la Babi Yar, o râpă din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în septembrie 1941 peste 50.000 (cincizeci de mii) de evrei din clasa de mijloc, 3.000 de tigani şi circa 40.000 (patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei şi fete) pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la pielea goala apoi au început să violeze femeile şi fetele neținând cont că părinţii şi rudele lor erau de faţă. După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor şi evreicelor le tăiau sânii şi le presărau sare pe răni, iar pe bărbați îi castrau pe viu.

Unora dintre prizonieri li se tăiau brațele care apoi erau fripte pe grătar. Atrocitățile au atins o asemenea culme abominabilă că soldații germani, revoltați, au refuzat să mai participe la masacru şi s-au retras, lăsându-i pe călăii ucraineni să ducă la capăt genocidul. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca să moară în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost aruncate în râpă şi râpa acoperită cu pământ. Batalionul de masacru condus de ucraineanul Vojnovski a omorât 350.000 (trei sute cincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei şi copii şi peste 160.000 (o sută șaizeci de mii) de evrei. La aceste omoruri au dat o mâna de ajutor țăranii şi muncitorii ucraineni, care aveau o ură atât de mare faţă de evrei şi ruși încât s-au dedat la acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii şi ranguri naziste iar Vojnovski a primit gradul de maior în armata germană. Ucraineanul Sutnevici care ucisese şi el circa 3.000 de evrei a primit doar gradul de căpitan. În satele Lipniki, Certozi, Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copiii rușilor şi polonezilor luându-i de picioare, învârtindu-i şi dându-i cu capetele de pereți. Dacă erau prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în fântâni şi părinții erau aruncați după ei, apoi fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest fel numai într-un singur județ 15.000 (cincisprezece mii) de persoane. Ura ucrainenilor împotriva rușilor si a evreilor era așa de mare încât daca o fata ucraineană se căsătorise cu un evreu sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau. Zeci de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat şi s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau prinse şi spintecate de cei care le violaseră şi erau spintecate de jos în sus.

Toate aceste lucruri se petreceau în anii 1941-1945 în Ucraina bolşevică, adică în mijlocul unui popor care, deși trăise 20 de ani în ideea prieteniei între popoare promovată de comunism, a uitat într-o noapte toate aceste idei şi a devenit la fel de primitiv şi sălbatic precum oamenii cavernelor. Astăzi, după 20 de ani de existenţă sub deviza valorilor europene şi în spiritul european al promovării minorităților naționale, pe care ei singuri le clamează, ucrainenii şi-au reluat marșurile naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul săvârșit asupra evreilor, polonezilor şi rușilor, iar Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de locuințe, în școlile şi spitalele din orașele rusești din sud-estul Ucrainei.

Este limpede că, indiferent sub ce deviză ar trăi poporul ucrainean, nazismul şi fascismul nu pot fi eradicate în Ucraina. Este interesant să vezi, ca român, că întreaga noastră clasa politica şi toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica ucraineană fără să vadă că Ucraina ţine azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republica Moldova pe care ea, Ucraina o ocupă în mod nejustificat şi cu binecuvântarea politicienilor din București, aserviți Occidentului. Oare de ce nu suflă politicienii noștri români nici o vorbulița despre acest teritoriu?

În al treilea rând, citind aceste documente nu trebuie să se creadă că Israelul nu va cere Ucrainei despăgubiri pentru crime şi genocid. În mod normal, aceste despăgubiri ar trebui să ajungă la circa 200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste despăgubiri, dar așteaptă ca apele să se limpezească în Ucraina. Adică să vadă cine va rămâne între granițele Ucrainei. Deocamdată, numai Crimeea, Donețk şi Lugansk şi-au declarat independenţa şi au devenit republici ruse libere. Acestea nu se consideră parte a statului ucrainean, deci nu vor plăti despăgubiri. Aici e vorba de clasele conducătoare, care au fost la putere şi nu de oamenii de rând, care nu au nicio legătură cu politica. Ei au reprezentat, întotdeauna, o masa de manevra pentru politicienii din trecut ca si din prezent. Ucraina ar trebui să se mute la ea acasă iar noi – românii – ar trebui şi trebuie să fim mai hotărâţi cu cei care ne umilesc. Nu treceți cu uşurinţă peste aceste adevăruri ascunse !

REDACTIA ART-EMIS

Aranjament graphic – I.M.

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4917-vecinii-nostri-neo-nazistii-ucraineni.html
–––––––––––
[1] http://infobrasov.net/documentele-declasificate-recent-de-catre-rusia-devoaleaza-crimele-si-atrocitatile-savarsite-de-catre-nationalistii-nazisti-ucraineni-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial/
[2] Shock video: Ukrainian Neo-Nazis nail Rebel Fighter to Cross, burn Him Alive
https://www.infowars.com/shock-video-ukrainian-neo-nazis-nail-rebel-fighter-to-cross-burn-him-alive/
[3] „Something is rotten in the state of Denmark!” (E ceva putred în Danemarca), Shakespeare, celebra replică a lui Hamlet din act 1, scena 4.

ALARMĂ NAŢIONALĂ….ROMÂNIA SFÂŞIATĂ!

ALEXANDRU GANENCO: MESAJUL ROSTIT LA SĂRBĂTOAREA CĂRŢII (ZAIM, CĂUŞENI)

Sărbătoare de suflet la Zaim

Recent în Biblioteca „Petru Cărare”, situată în săli spațioase ale Casei de cultură din Zaim, r-nul Căușeni, a avut loc lansarea vol. 15 din serialul enciclopedic „Localitățile Republicii Moldova” și anuarul ilustrat „Vatra Limbii noastre”, pus în valoare de eruditul scriitor Ion Găină, directorul Casei-muzeu „Alexie Mateevici”.

Au onorat ceremonia savantul Viorel Prisăcaru, vice-președinte al Academiei de Științe, compozitorul Saveliu Cojocaru, colaboratorii Fundației „Draghiștea” Alexandru Ganenco și Tudor Țopa, publicistul Liviu Belâi. După ce oaspeții au fost prezentați publicului adunat, Alexandru Ganenco, unul din fondatorii prestigiosului serial, explică:

  • Asupra serialului „Localitățile Republicii Moldova” în 15 volume s-a muncit 19 ani, el cuprinde toate orașele, satele și cătunele din țara noastră – 1674 la număr. Au adunat istoria risipită prin arhive 139 de savanți, scriitori publiciști și oameni de artă. Serialul a însumat peste 10 000 pagini de carte.
  • O înaltă apreciere a dat acestui serial unical Ion Vespe, primarul com. Zaim, meșterul popular Tudor Bătrânac, demnitarul din Căușeni Valeriu Ostaș ș.a.
  • Iar mie, spuse academicianul Viorel Prisăcaru, mi-a revenit onoarea să înmânez la baștina preotului – poet Alexie Mateevici înalte distincții științifice unui grup de organizatori și autori de la Fundația „Draghiștea”. Academia de Științe i-a decorat pe scriitorii Victor Ladaniuc și Tudor Țopa cu medalia „Dimitrie Cantemir”, iar pe publiciștii Dumitru Țâra și Alexandru Ganenco cu medalia „Nicolae Milescu Spătaru”.

Compozitorul Saveliu Cojocaru și formația artistică „Cântece sacre” au bucurat publicul cu melodii fermecătoare. Ceremonia s-a finisat cu o excursie impresionantă  la Casa-muzeu „Alexie Mateevici” din localitate.

Teodor Niță

MESAJUL ROSTIT DE PUBLICISTUL ŞI EDITORUL ALEXANDRU GANENCO

Domnilor și doamnelor, onorată asistență.

Am deosebita plăcere să vă informez că serialul enciclopedic Localitățile Republicii Moldova în 15 volume este ca îndemâna cititorilor. Volumul 15 încheie temerarul proiect de micromonografii despre orașele și satele situate în spațiul moldovenesc de la Prut și până dincolo de Nistru. El încununează o muncă enormă de complicata și dificila, care a pornit în a. 1998 și sa terminat în anul trecut 2017. 19 ani de astfel de muncă de creație! Asemenea enciclopedie nu au nu numai România și Ucraina dar și majoritatea statelor europene. Această operă de pionierat a fost scrisă și editată fără a consuma un bănuț din bugetul statului.

Proiectul s-a încununat de succes chiar în pofida obstacolelor proptelor și luptei desprinse a  răuvoitorilor spiritului național românesc și a unor oponenți dușmănoși.

Localitățile noastre, multe cu biografii de o fertilitate și spectaculozitate aparte cu lecțiile lor de patriotism și de morala creștină, merită așa o enciclopedie.

Pentru un așa proiect era nevoie de calități speciale și de o spiritualitate aparte ca să pornești a răscoli timpurile și evenimentele trecute în căutare de aproximații.

Ideea proiectului îi aparține scriitorului poet și publicist apreciat Victor Ladaniuc. Primii susținători înflăcărați ai serialului au fost Dumitru Țăra, pe atunci director general al Agenției de Informații „Moldpres”, Vladimir Nicu, cel care editase prestigioasa sa lucrare bibliografică Localitățile Republicii Moldova în documente și cărți vechi, în două volume, și care adunase un enorm fișier (peste 30 000)  cu date despre evoluția localităților moldovenești, vestitul arheolog basarabean Ion Hancu, doctor în istorie autorul unei prețioase cercetări analitice Vetre strămoșești din Republica Moldova, și Anatol Eremia doctor habilitat în filologie, un care cercetător al onomasticii și etimologiei localităților noastre. (Nume de localități, studii de toponimie moldovenească, ghidul informativ documentar Localitățile Republicii Moldova și altele).

Trebuie să menționăm că s-au angajat să lucreze fără onorariu, la panaromarea  succintă, dar cât de cât cuprinzătoare și limpede a localităților și ariilor sociale ale așezărilor autohtone, cu toată a lor linie – istorie cu o gradare anumită a narațiunii cu finețe a detaliilor de  epocă – problemică deloc ușoară.

Alcătuitorii V. Ladaniuc și reputatul scriitor publicist Tudor Popa au atras mulți oameni de știință și creație, ziariști. Volumul 1 a vărsat lumină tiparului în 1999 s-a soldat cu un mare ecou încurajator. Orientarea principală spre care pornea în temei noua lucrare, era adevăratul istoric, fără falsuri, fără spoiri ale realităților. Pe parcurs anume această structură, aceste criterii și orientarea obiectivă au favorizat încrederea și susținerea multor de la noi și din România, a academicienilor noștri Boris Melnic, Petru Soltan, Nicolae Corloteanu, Boris Gaine, Ion Caliniuc, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Gheorghe Ghidirim, Ion Tighineanu, Valeriu Matei, membru corespondent al AȘM Viorel Prisacaru, a doctorilor habilitați, profesorilor universitari Ion Popa, Anton Moraru, Ștefan Topala, Constantin Ețco și multora altora. Și nu în ultimul rând a coordonatorilor științifici Vlad Ciubucciu, Anatol Eremia, Ion Melniciuc a redactorului științific, scriitorului cercetător Iurie Colesnic.

Desigur, nu s-au lăsat așteptați răuvoitorii sceptici pseudoistoricii care-și exprimau îndoielile, reavoința și neîncrederea, mai cu seamă, în ziarul „Comunismul”. Lor nu le place că serialul nostru informa cititorii despre alt adevăr decât acel propagat în toți anii sovietici.

Camarilia comunistă inclusiv și președinția de atunci a declanșat o campanie de înlocuire a tuturor cadrelor național pe profesionist, cu comuniști de ai lor. Ei au apreciat lucrarea (după informațiile securității de atunci directorului V. Pasat) ca una antirusească proromânească și profund naționalistă, nici mai mult, nici mai puțin. Lor nu le-a plăcut adevărul documentat de ocuparea noastră brutală, de băgarea basarabenilor în războiul lor nimicitor, de foametea organizată de ei, de marea dragoste de plai și de poporul nostru.

Cu greu sau editat 3 volume, tindea mulți autori și cercetători benevoli au fost aruncați în stradă. Ce era de făcut? Unica soluție a fost constituirea fondației cultural-editoriale Draghiștea. Prima ședință specială a fost convocată pe o bancă în parcul aleii clasicilor, Victor Ladaniuc, Dumitru Țâra și Alexandru Ganenco, au decis să editeze și să propage cartea și serialul.

Dar principalul: de a continua editarea proiectului Localitățile Republicii Moldova, care avea deja o premisă favorabilă la publicul cititor, și mai ales, majoritatea savanților din diverse domenii și mai ales, la savanții istorici și la scriitori. S-au alăturat echipei de la „Draghiștea” scriitorii Mihail Gh. Cibotaru, Ion Melniciuc, Tudor Paladi, Iurie Colesnic, Pavel Cocarla, doctor habilitat în istorie, Ion Lesco, Ion Moiseev, doctor în istorie, Dumintru Batâr, doctor habilitat în chimie, Vasile Melnic, doctor habilitat în filologie și mulți alții.

În tomurile serialului sunt scrise și publicate cele 1 674 de eseuri (câte localități are R.M) inclusiv 84 în volumul 15 pe care avem deosebita plăcere să vi-l prezentăm astăzi aici la Zaim. Cele 15 volume cuprind … circa 10 842 de pagini de carte ilustrate cu aproape 4 mii de fotografii, unele din sec. XIX.

De la primul și până la ultimul volum la elaborarea și scrierea eseurilor și-au dat concursul 139 de autori. Ne închinăm în fața lor până la pământ, mai ales, pentru că au lucrat fără nici o remunerare. Unii au venit cu câteva eseuri și mai multe texte bine documentate și bine lucrate în sensul literar-creativ. Nu pot fi trecuți cu vederea aici pe cei mai activi, mai săritori: Tudor Topa, cavaler al „Ordinului Republicii”, Anatol Eremia, doctor habilitat în filologie, regretații istorici Ion Hâncu, Vladimir Vicu, profesorul Anton Moraru, istoricul arhivist Alexandru Moraru, publiciștii Alexandru Ganenco, Nicolae Schițco, ziariștii Vasile Trotailă, Tudor Sascenco, Liviu Belâi, Vitalie Lagaevschi (care a prezentat eseuri despre localitățile raionului Drochia) Ion Domenco (a scris mai multe eseuri desre localitatea din sudul R.M.).

Cele 15 volume ale serialului Localitățile Republicii Moldova au fost însoțite de 28 asticole introductive de sinteză care cuprind aspectele principale ale științei, dezvoltării sociale, geografiei, istoriei și culturii republicii, localităților R.M.  Menționăm cu mare satisfacție cele a Președintelui Academiei de Științe a RM academicianului George Duca, acad. Ion Tighineanu, vicepreședinte al acad. Vasile Micu ASMV doctorilor habilitați în istorie Ion Chirtoaga, Pavel Cocârlă și Dinu Postarencu, Anatol Eremia, dr. hab. în filologie, Constantin Ețco, dr. hab. în medicină, Ion Popa dr. în sociologie (București), Matei Mâtcu, dr. în geografie.

Pe tot parcursul au acordat o mare susținere și un ajutor substanțial Arhiva Națională, Arhiva Organizațiilor Obștești, Biblioteca Științifică a AȘM și Biblioteca Națională a R.M.

Înalte aprecieri au avut cele 15 volume enciclopedice din partea unor mari personalități (acad. N. Dabija, G. Ghidirim, M. Cimpoi, T. Lupașcu) inimoși de creație, care au propus lucrarea la multe premii înalte, inclusiv la Premiul Național a Republicii Moldova.

Serialul de 12 ori a fost decorat cu Diplome și premii a saloanelor internaționale de carte (Chișinău, București).

Toate lansările volumelor Localitățile Republicii Moldova sau produs cu lume multă, interesate. Presa radio, TV au prezentat serialul minuțios („Literatura și arta”, „Făclia”, „Noi”) cu aprecieri obiective.

Echipa „Draghiștei” e conștientă că lucrarea este un început. De la ea s-au pornit și vor veni monografii (au fost publicate de autorii noștri 28) ale localităților noastre. De la ea vor porni multe teze de licență, doctorat și studii științifice. Prin intermediul ei de acum înainte fiecare 1 septembrie poate fi pentru toate școlile și instituțiile de învățământ Ziua studierii istoriei localităților natale.

Cd(r) Alexandru Ganenco

Fondator al fondației

„Draghiștea”