Memoriul depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (2)

Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. Am arătat mai sus cari erau raporturile cu Rusia în 1940 și 1941. Adaog că pe când Rusia a ținut în lungul noui linii circa 35 divizii, eu demobilizasem toată armata și nu lăsasem în Moldova decât 4 divizii de infanterie cu efective sporite, 3 divizii cavalerie și 2 vânători munte nemobilizate (valoare 1 1/2 divizie). Am fost pus la curent de hotărârea luată de a se ataca Rusia numai în mai 1941 și de data atacului la 10 Iunie 1941. Dovadă că nu am avut intenția să particip la operațiuni decât până la limita revendicărilor și drepturilor noastre o face faptul că nu am mobilizat decât o treime din forțe și nu am exercitat comanda decât până la Nistru. Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 până în aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. Am arătat aceasta mai sus. Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune.

Am trecut Nistrul la început numai cu Cavaleria și 3 Divizii de Vânători de Munte fiindcă mi s-a cerut scris de Hitler, după dispoziția ce luasem ca trupele române să nu treacă Nistrul. Ulterior situațiile militare succesive au impus modificarea hotărârii inițiale ce luasem de a nu mă angaja în nici un fel. Dovada o face faptul că nu am mobilizat întreaga armată decât când forțele ruse de la Odessa, rămase în coasta armatei germane, care ajunsese la Bug și în poarta Basarabiei mi-au impus-o. După Odessa am adus întreaga armată care participase la aceste operațiuni în Țară și le-am demobilizat.

Nu am remobilizat decât în Iunie 1942, tot la cererea scrisă a lui Hitler. După dezastrul suferit de noi pe Don le-am demobilizat în Decembrie 1942 pentru a-i remobiliza în Martie 1944 când Rușii pătrunsese[ră] în Basarabia și Moldova de Nord. Sunt fapte care dovedesc lupta continuă pe care o duceam ca să menajez forțele noastre militare. Dar oricum ar fi interpretate aceste acțiuni până în Crimeea, Caucaz și Stalingrad ele nu pot fi încadrate în crime de război, fiindcă sunt impuse de legile războiului care cer imperios când începi o acțiune s-o duci până la sfârșit urmărind forțele inamicului până la distrugerea lui totală. Aceste legi au dus pe Scipione dela Roma până la Cartagina, pe Napoleon I până la Moscova, pe Alexandru I până la Paris, pe Americani până la Tokio și Berlin.

Ocuparea și administrarea Transnistriei.

Nu a fost premeditată. Dovada o face Legea de bază a instituirii guvernământului a fost făcută pe front, în tren, în Tighina unde era cartierul meu. Acolo am văzut pentru prima dată pe dl. Alexianu I. Personalul necesar pentru administrație a fost căutat cu începere de la această dată. Dece am acceptat, la propunerea ce mi s-a făcut să ocup și să administrez teritoriul rus până la Nipru și nu numai Transnistria? Am făcut-o în primul rând în interes economic. În toate timpurile armatele s-au alimentat din teritoriile ocupate. Altă posibilitate nu este. Principiul este ca războiul să se întrețină singur. Nu puteam ca țară mică și săracă să derog de la acest principiu. De altfel lungimea căilor de comunicație și criza care era încă în Țară în vara 1941 nu ar fi îngăduit alimentarea trupelor în bune condiții.

Din punct de vedere politic, Transnistria era un gaj și o prevedere politică pentru cazul unei victorii germane. Se știu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către țelurile asiatice germane. Una pe dâra de populații germane care din Bosnia până în Banat duce la Salonic și Constantinopol, alta pe dâra populației germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg la Odessa. România ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi strangulat-o economicește și politicește. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa. Nu am făcut nici un gest public sau oficial în această privință. Din contra am declarat la Berlin când, la cererile noastre de a se reveni la arbitrajul de la Viena și se răspundea, luați la Est cât vreți, la care eu am răspuns „România nu se maghiarizează la Vest și nu se slavizează la Est”. Iar la o notă diplomatică scrisă prin care dl. Ribentrop ne întreba în 1942 care sunt pretențiile noastre la Est, Dl. Mihai Antonescu ca răspuns după instrucțiunile mele „Atâta timp cât nu cunoaștem statutul politic european de mâine nu putem răspunde”. Nici o declarație publică nu cuprinde intențiile noastre în privința anexării Transnistriei. Citațiile făcute de acuzare constituie simple discuții teoretice care totdeauna au loc pentru găsirea unei soluții definitive după cum au loc în cadrul oricărei acțiuni omenești individuale sau colective. Nu contează însă decât manifestările oficiale.

Sunt acuzat de jafurile și ororile din Transnistria. Jafuri propriu zis organizate n-au fost. Transnistria a fost model de administrație. Au constatat-o miniștrii străini, ziariștii noștri și străini, Nunțiul Papal, șeful Crucii Roșii Internaționale. În Transnistria era o stare economică mai înfloritoare ca la noi. Acolo se putea cumpăra orice fără cartele. Mareșalul Petain a spus D-lui Cantacuzino în fața ministrului nostru la Vichy: „Cea mai mare glorie a Dvoastră e aceea că totdeauna va fi modul civilizat în care administrați Transnistria”. Documentul se găsește în arhiva Statului. Lucrurile ridicate din Tr. în 1943-1944 s-a făcut în scopul de a se pune la adăpost de răspunderi. Era și rezultatul muncii și investițiilor noastre. Balanța noastră de schimburi cu Transnistria era în dezavantajul nostru. Dacă lăsam bogățiile rezultate, erau să fie ridicate de nemți sau distruse din cauza luptelor și tot noi răspundeam. Au fost ridicate din ordinul meu. Obiectele de artă deasemenea. Însă a fost ordin scris: „să fie înregistrate și păstrate în bune condiții pentru a putea fi restituite Rușilor la Pace”. Acesta este adevărul.

Ororile.

Nu-mi însușesc crimele. Nici aceia îngrozitoare de la Odessa. Am dat ordin de represalii. Era în cadrul drepturilor internaționale să autorizăm represaliile când adversaul întrebuințează mijloace nepermise: înarmarea și lupta populației; partizani; mașini infernale, etc. Era cazul în plin. Am ordonat represaliile și am indicat câți să fie omorâți. Nu știam cine căzuse victimă mașinii infernale. Știam că comandamentul unei divizii are 7-8 ofițeri și 15-20 secretari. Dar când operația s-a transformat în masacru, Comandantul Armatei și Șeful lui de Stat Major care erau prezenți trebuiau să intervină și să avertizeze. Nu au făcut nici una nici alta. Ceva mai mult, nu au raportat ce s-a întâmplat. Totul mi s-a ținut ascuns. Onor Tribunal a constatat în ședințe, că nu a fost nici un caz în care mi s-a cerut clemență, ertare sau renunțare la o dispoziție cu caracter penal fără să dau curs imediat și fără ezitare cererii. Eu am crezut atunci că căzuse victime: 5-6 ofițeri și 10-15 soldați. Eram și într-o stare sufletească grea. Dimineața văzusem la un spital un ofițer și 4 soldați orbi și cu toate membrele amputate de la bază. Erau toți victima unei mașini infernale, atașată de clanța unei uși, care când s-a apăsat pe clanță de ofițer a exploadat. Primisem în acea zi un raport, prin care guvernatorul Basarabiei raporta să se deporteze în 1940, 50.000 de țărani din cei mai vrednici și bogați și nimeni nu știa de ei. Îmi trimitea în acelaș timp fotografiile cadavrelor găsite în pivnițele localurilor în care funcționa poliția rusă. Mai menționez că dacă am pus atâta timp și am sacrificat atâția oameni ca să iau Odessa – operațiune cu caracter strategic, imperios impusă de siguranța militară a României – a fost mai ales din cauză că lucrătorii și lucrătoarele din Odessa în număr de 300.000 au luptat din ordinul comandantului suprem rus în rândurile soldaților. Dintre acești lucrători s-au recrutat continuu partizanii din catacombe. Acești partizani au omorât în 2 ani câteva mii de soldați români în Odessa. (Declarație făcută de însuși șeful partizanilor din Odessa într-o broșură care apare la Moscova).

Care este realitatea în privința masacrelor de la Odessa?

În broșura rusă care a apărut la Stokholm în Iulie 1944 s-a afirmat că au fost omorâți 27.000. La Moscova mi s-a impus să semnez în Iunie 1945 un protocol în care se afirma că au fost omorâți 225.000 de ruși. Tot la Moscova mi s-a impus în Ianuarie 1946 să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacrați 100.000. Dl. acuzator public a afirmat în ședință că au fost omorâți 20.000, adăugând că au fost încolonați până la 4 barăci de 25 m pe 16 aflate pe drumul Dalnicului. Dalnicul se află la 4-5 km de Odessa. 20.000 de soldați încolonați militărește se întind pe șosea pe 20 km. Patru barăci a căror dimensiune erau 25/16 reprezintă 1.200 mp. Socotind 2 sau chiar 3 oameni pe metru pătrat, ceeace este o imposibilitate, nu depășea cifra de 3..000 de oameni. Iată Dle Președinte ce am de subliniat pt. Dstră și pentru onoratul Tribunal în această privință. Ca să facă dovada criminalității mele Dsa a citit dintr-o stenogramă o conversație pe care am avut-o cu Dl Alexianu 2-3 luni mai târziu pentru evacuarea evreilor din Odessa. Conversația a avut loc în Noembrie 1941 când Sevastopolul nu căzuse și întreaga flotă de războiu și transport rusă erau acolo.

Informațiile date de germani și de serviciile lor de spionaj ne avertizau că Rușii pregăteau o debarcare la Odessa. Nu aveam acolo decât 20.000 de soldați răspândiți pe o mare lungime de-a lungul coastei. În oraș se găseau peste 100.000 de evrei comuniști. Nu puteam risca o debarcare cu comuniștii în spate și în față. S-ar fi întâmplat un masacru general de pe urma căruia ar fi căzut multe victime și în oraș și printre soldații noștri. Aveam datoria să evit această eventualitate. Acesta este rostul conversației cu Alexianu, din care dl. acuzator public nu a citit pasajul în care, recunosc, era un lucru neserios și sinistru: „să-i arunci în mare, să faci ce știi numai să mă scapi de ei mai repede de acolo”.

Dar dl. acuzator public a omis să citească totul. În aceeași conversație spuneam: „Dle Alexianu, ce s-a întâmplat la Odessa s-a întâmplat, dar să nu se mai întâmple. Te fac răspunzător pe Dta. Du-i într-un loc sigur”. Iată dle Președinte adevărul.

Dvoastră știți că Tribunalul revoluționar din Paris în timpul teroarei a condamnat pe un om de știință pentru o frază în care schimbându-se locul virgulei se schimbase și înțelesul frazei. Când s-a observat eroarea, desigur era prea târziu. S-a pus la dosarul acuzării, apoi declarațiile făcute la Consiliul de Miniștri sau în alte ocazii, din care s-a omis, arătându-se cu puncte puncte la unele, la începutul frazei, la altele mijlocul, la altele sfârșitul și la unele și începutul și mijlocul și sfârșitul. Este ușor de închipuit la ce poate duce acest sistem. Citez ca dovadă: răspunsul la memoriul garoflid, exemplul de mai sus și documentul prin care încercându-se să se demonstreze că eram total în serviciul nemților se citează că am afirmat: „… dau până la maximum nemților”, ori începutul frazei este: „După ce se satisface total nevoile noastre economice și ce rămâne dau până la maximum nemților”. Este cu totul altceva. La fel s-a procedat și cu declarația făcută la Cabinetul de instrucție de Colonelul Davidescu. S-a citit în ședință mijlocul și sfârșitul dispoziției care se referă la o conversație avută cu Dl. Ribentrop, dar nu s-a reprodus în documentul înborderat în dosarul acuzării și nu s-a citit și începutul depoziției.

Profit de ocazie să pun și în această privință lucrurile la punct. Dnii Hitler și Ribbentrop mi-au făcut, la o întrebare, imputarea că la București mai ales și în Țara românească în general unele persoane se manifestă ca antigermani și detestă poporul german pe când soldatul german luptă și moare pentru apărarea noastră. Răspunsul meu a fost: „Nu puteți pretinde ca poporul român să vă iubească când el știe că și-a pierdut granițele datorită consimțământului și sprijinului Dvoastră. Poporul român este loial, luptă camaraderește alături de dvoastră fiindcă are interes să o facă”. Trebue să țineți seama că la 7 Sept. 1940 „fără să întreb poporul – caz unic – am făcut etc. etc. Este ceeace s-a și citit de Dl. acuzator public. Vă reamintiți Dle Preșerdinte că cu acest crâmpei de frază Dl acuzator a încercat să facă dovada că am antrenat poporul în politica germană printr-un gest brutal și dictatorial.

Revenind la ororile comise în Transnistria vă declar și cu această ocazie că în marea lor majoritate nu mi-au fost comunicate și că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de la Ovidiopol – l-am sancționat foarte greu prin justiție. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasinarea a 40 de ruși… Este ușor de închipuit că aș fi procedat la fel pentru orice caz similar dacă mi s-ar fi semnalat. Afirm însă că asasinatele comise în lagărele din lungul Bugului sunt opera sinistră, exclusiv, germană. Administrația românească nu a intrat în funcțiune în județele din lungul Bugului decât târziu în primăvara anului 1942 când asasinatele erau înfăptuite. Prezența unui prefect (pe care nu-l cunosc) în județ, pe când comiteau aceste asasinate nu cred că poate constitui o vină a sa. El nu avea aparatul administrativ instalat în funcțiune când s-au comis crimele.Îl apăr fiindcă m-am găsit și eu într-o sitiuație similară în sept. 1941.

Fiind instalat în spatele frontului în Tighina m-am plimbat într-una din seri pe stradă. Când am ajuns în apropierea cetății care era ocupată de germani am auzit țipete și împușcături. Trimițând pe col. Elefterscu să vadă ce se petrece mi-a raportat că se împușcă evrei. Am chemat pe generalul Raufe, atașat pe lângă comandamentul nostru pentru a face legătura operativă cu înaltul comandament german și i-am spus: „Dacă nu încetează imediat aceste crime comise pe teritoriul românesc în contra unor cetățeni români dau telegramă Fuhrerului și mă retrag din război”. Masacrele au încetat după cum încetase și la Iași în urma demersului personal ce am făcut când s-au omorât evreii de acord cu legionarii.

În ce privește tratamentul la care au fost supuși evreii deportați în Transnistria din Basarabia și Bucovina și din Țară (1944) afirm că se exagerează și se va dovedi aceasta mai târziu în privința morților cât și în privința tratamentului. Afară de cei puși în lagărul de la Vapniarca toți ceilalți au fost liberi în orașele și orășelele în care au fost instalați. Personal am vizitat în 1942 pe cei de la Mohilev. Râbnița și alte diverse localități al căror nume îmi scapă. Lucrau în fabrici de unt, de săpun, de cârnați etc. Erau f. grași, bine îmbrăcați și voioși. Locuiau în case similare cu acelea ce pe care le aveau în Basarabia. Regiunea era sănătoasă, pitorească și foarte bogată. Mulți nu s-ar mai fi întors. Aceeași constatare au făcut-o ziariștii, nunțiul papal, șeful Crucii Roșii internaționale și trimise la Geneva. Declarațiile care ne-au fost făcute, după întoarcerea lor, se găsesc în arhiva statului. Se găsește la Ministerul de Externe și copia unui raport făcut în această privință, de șeful Crucii Roșii internaționale și trimis la Geneva.

Trec la morți.

Aici se fac cele mai mari exagerații. Dl. Filderman a afirmat în fața Tribunalului că s-au întors în țară numai 150.000 și au murit 150.000. Dl. Benvenisti a afirmat că au fost omorâți în Transnistria 270.000. Or statistica din 1930 a stabilit că în Basarabia și Bucovina erau – dau cifre din memorie – 200.000-300.000 evrei. Între 1930-1940 mulți evrei au părăsit în special Basarabia și s-au răspândit în Țară în regiunile mai propice comerțului și îmbogățirii; în 1940 mulți s-au refugiat în Țară fugind de ruși; în timpul ocupații ruse mulți evrei au fost deportați odată cu Românii deportați; când am revenit noi f. mulți evrei din cei care ocupase/ră/ funcțiuni administrative sub ocupații au urmat trupele sovietice în retragere. În sfârșit la intrarea trupelor noastre în Basarabia mulți evrei profitând de confuziunea care urmează imediat luptelor până la instalarea nouilor autorități s-au strecurat printre trupe în Țară. Nu au fost deportați, după calculele mele, decât maximum 150-170.000. 15.000 au rămas la Cernăuți. Mulți din cei dați pe lista morților sunt în viață. Dau un singur exemplu. S-a prins la București un aparat de emisiune, servit de un căpitan rus și de un evreu din Cernăuți care era pe lista celor morți din Transnistria. Căpitanul s-a împușcat după ce a ars cifrul, iar evreul a fost arestat.

Dar cum poate Dl Filderman să afirme că s-au întors 150.000, fiindcă numai rușii cari au ocupat provinciile pierdute ar putea ști. Și cum poate afirma Dl. Benvenisti cu certitudine că au murit 270.000? Ce pot să afirm cu certitudine este că dacă nu-i duceam în Transnistria, nu mai era niciunul astăzi în viață. Iată dle Președinte aspectul problemei. Desigur, în vâltoarele luptelor care au avut loc în 1944, când noi părăsisem Transnistria și ținând seama de confuziunea sângeroasă pe care o producea acțiunea foarte violentă a partizanilor au putut cădea multe victime. Regiunea fiind accidentată și foarte păduroasă, cine s-a refugiat în păduri a scăpat. Pentru a termina cu analiza completă a acestei probleme reamintesc că acuzarea a subliniat „măsura care s-a luat în 1943 sau 1944 de a se ridica în masă populația din Transnistria”. Ce a fost cu această problemă? Din 1941 la cererea lor am aprobat să se elibereze din lagăr 75.000 soldați ruși și 5.000 ofițeri prizonieri originari din Transnistria – afirmau ei. Aceștia au fost înarmați prin baloturi lăsate de avioane și s-au transformat cu începere din 1943 în partizani. În fața acestei situații am dat ordin să fie ridicați și retrimiși în lagăre. Iată adevărul și în această privință.

Pentru a termina cu Transnistria este necesar să arăt că din cauza germanilor am luat în stăpânire diferite regiuni ale provinciei. Operațiunea a durat din Sept. 1941 până în April. 1942. Nemții nu îngăduiau autorităților noastre decât după ce ridicau toate depozitele. În al doilea rând toate fabricile și instalațiile au fost distruse chiar din ordinul comandamentului suprem rus de trupele ruse în timpul retragerii. Există un album fotografic în care se arată cum a fost fiecare instituție economică și în ce stare a fost predată nemților. Dl acuzator public voind să dovedească „slugărnicia” cu care „m-am pus în serviciul nemților” a citat în întregime scrisoarea trimisă d-lui Hitler când mi-a cerut să administrez și să ocup ținutul și prin care afirmam „că accept dar nu pun nicio condiție”. Îmi permiteți, dle Președinte, să afirm că interpretarea este total greșită. Era un schimb de documente între doi șefi de state. Este evident că prin faptul că am subliniat că „nu pun nicio condiție”, am vrut tocmai să marchez că Româia nu are nicio pretenție politică asupra Transnistriei fiindcă alte condiții economice sau militare nu se tratează decât prin organe technice, care închee și semnează convențiuni.

În concluzie generală, Transnistria, Dle Președinte, nu a fost „jefuită”. S-au făcut acolo școli, biserici, șosele, aerogări cum nu avem în țară. S-au reparat toate spitalele care erau un model de ordine și de curățenie; s-a reparat portul Odessa, îndiguirile, s-a pavat cu granit drumul neîmpietruit Odessa-Tiraspol. S-au reparat colhozurile, s-au făcut plantații de pomi fructiferi. Pentru punerea în funcțiune a fabricilor s-au adus mașini și motoare din Elveția și Germania. S-au făcut peste tot cantine pentru copii și săraci. Totul a fost vizitat de mine. Peste 89% din pedepsele cu moartea au fost comutate de mine. Piața dela Odessa era mai abundentă ca aceea din București. Libertățile au fost complete. Cu ocazia primei mele vizite făcute în Aprilie 1942 am declarat în fața guvernatorilor, a generalilor germani și a căpeteniilor ruse rămase în Odessa „Nu am venit aici în cuceritori. Vom sta cât operațiunile militare ne vor impune. Nu ne amestecăm în ideologia Dvoastră. Crede cine vrea, în cine vrea și în ce vrea. Ne vom strădui să aveți tot ce vă trebuie. Numai din acest punct de vedere să ne ajutați. Vă cerem ordine și muncă în folosul Dvoastră”. Declarația a devenit publică prin publicare și în jurnalele și transmiterea prin radio.
– Va urma –

Mareşal Ion Antonescu

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

SURSA: http://www.art-emis.ro/istorie/4980-memoriul-depus-la-tribunalul-poporului-la-15-mai-1946-2.html

Reclame

Memoriul depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946 (1)

D.le Președinte și onorat Tribunal,
Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale. El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să încerc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român. Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare. Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei. De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele. Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra întegral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment. Voi spune Dle Președinte și onorat Tribunal numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.

Vor fi, Dle Președinte, și multe lucruri care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală, cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită încercării de a eși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule. Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de 4 ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală. sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt. Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza, punct cu punct, a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici. Ne având putința, în timpul desbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea, la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmările făcute de Dnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.

Sunt acuzat:

1. Că am pus la cale venirea legionarilor în România Ia putere
– Codreanu: a murit în 1938.
– Cu niciun alt șef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din stat major legionar.
– Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în Iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine.
– Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am desvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nici o întrevedere politică.
– Cu Germanii nu am avut niciodată, nici direct nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol – prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legații Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.

În rezumat arătam că:
– în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
– în politica externă înțeleg ca România să aibe toată libertatea;
– în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea nostră de deciziune;
– în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indisponsabilă desvolării statului și apărării lui. Deci nici o premeditare cu Col. V-a și susținătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoe. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela de care singur avea căderea să o facă: de Rege.

2. Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară. Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară la acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie – cu consecințele ei – Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc. Am ales „încercarea” și în cele cinci luni de guvernare legionară a tratat Țara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să extirpeze singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.
– Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești. „Aliații ei firești” de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă. Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindeau Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceeace însemna și pierderea acestei provincii. În fața acestei perspective și în lipsă de altceva Regele Carol pentru a salva țara și pe el a dat, pe plan economic, Germaniei, tot ce i s-a pretins : a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat la aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei intrând astfel total și fără putința de eșire din orbita germană.

Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de eșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi și Ruși au fost între Iulie 1940 și Iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pt. vasele de războiu ruse de a pătrunde până la Brăila. Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat ceeace nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; s-a ocupat cu forța insulele din brațul Chilia – Decembrie 1940 – și s-a încercat să se pătrundă cu forță în canalul Sulina la 2 Ianuarie. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii. În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Trebue deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.
– Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană. Am arătat realitatea. D-sa arătat că scopul era de ocupație „a punctelor strategice, economice și militare” și că efectivele ei depăpșeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000. Cu aceste efective nu se putea ocupa „pozițiile cheie strategice și militare și economice”. Documentarea existerntă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu a făcut niciun act de imixiune în problemele economice. Convenția semnată în Ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Neubacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în Februarie și Martie 1941, pe care nu am avut nici o obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor ce trebuia să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.

Misiunea militară germană trebuia să stea în țară numai 3-4 luni, după care lăsa material la dispoziția noastră : tancuri, avioane, tunuri anteaeriene, etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor. În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când ni s-a pus această problemă în Ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile dela Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele „Distribuții” erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului. De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 Ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru, ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contra valoare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.

S-a spus la acuzare că, cu această ocazie toată Țara a fost ocupată. Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunei Martie nu mai era nici-un soldat din această armată în România. Cum însă am refuzat să mobilizez pentru a nu provoca Rusia – cu care mi s-a spus, că erau înțeleși – germanii au trimis prin Galiția 2 Divizii în Moldova nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.

Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S. S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la M. St. Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face. Franța a fost zdrobită în 1870 pentrucă nu a avut pregătite aceste planuri. Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor. Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micei înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri trebuie să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că: „Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare”. Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în Aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă: „Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicei mondiale”.

Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceiace îi spusesem lui Hitler: „O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit”, făcând afirmațiunea că „dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ugurească 1.300.000 de români să piară cei 16 milioane”. Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] „arbitrajul” dela Viena și „ultimatumul” rus. Deci nici o premeditare.
– Va urma –

Mareşal Ion Antonescu

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul de documente Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. – București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 – autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.

La 22 iunie 1941, România nu a atacat U.R.S.S., ci a răspuns agresiunii sovietice începută la 26-28 iunie 1940

„Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se susţine o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă[1]).

Prin actul de la 22 iunie 1941 România nu a fost stat agresor. Războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra”. (Mareşal Ion Antonescu, 15 mai 1946).

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate – conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se „decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia. Cu consimțamîntul Germaniei, Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;
2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”, așteptând răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.în ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români -regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie. Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta: „Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România […]”.

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”. În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie, Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie. De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul, luând prizonieri și dezarmând unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2.750.900.803 lei și sechestrind trenurile de evacuare. Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”. Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că „nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”. În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea uneiconcluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:

Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22. In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia: „Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mârșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”. În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație: „Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, când este surprins fără sprijin și nu este în măsura de a se apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Și anume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către marile democrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Convenţiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933. România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea. Atât prima cât și a doua convenție stipulau la articolul 3: „Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona: „în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: […] 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”. Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.r.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:
A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.
B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune. În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, când rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atenţia că sunt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum. Această « mare îndrăzneală » pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost « răsplătită » de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir. […] În legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. Mai mult decât atât, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord: „Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29 iunie 1940, au fost respinse de sovietici”.

În timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăuţii de Jos – Dersca. Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”. Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul acţiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Statul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 până la 21.45 […].

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941. Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta. Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia! În privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează: „Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”. Rusia era parte semnatară a acestei convenții”.

Redactia ART-EMIS

SURSA:  http://www.art-emis.ro/istorie/4946-la-22-iunie-1941-romania-nu-a-atacat-urss-ci-a-raspuns-agresiunii-sovietice-inceputa-la-26-28-iunie-1940.html

Notă: Textul prezentat este un fragment din volumul Armata, Mareșalul și evreii, ediția I, Editura Rao, 1998, autor Alex Mihai Stoenescu (fără note de subsol). Pentru o mai bună cunoaştere, vizionaţi şi filmul documentar „Ocuparea Basarabiei de către U.R.S.S. – 28 iunie 1940″[2].

––––––––––––––-
[1] https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Romania-nu-a-atacat-Uniunea-Sovietica-in-22-iunie-1941-ci-a-RASPUNS-la-agresiunea-sovietica-inceputa-in-28-iunie-1940-144170
[2] https://www.youtube.com/watch?time_continue=95&v=WkR4NWgpKXE

Vecinii noştri, neo-naziştii ucraineni

„[…] nu rușii sunt cei care au adus cele mai mari nenorociri poporului român, nu rușii sunt aceia care au râvnit la teritoriile românești anexându-le. Pentru toate acestea, singurii vinovați sunt ucrainenii. Fie că făceau parte sau nu din marele imperiu sovietic”. (Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova)

Vă reamintim că au trecut 21 de ani de la comiterea ticăloasei nelegiuiri comise de Emil Constantinescu – ex Preşedintele României, Victor Ciorbea – ex prim ministru al României, Adrian Severin – ex Ministru de Externe al României şi Parlamentul României prin trădarea intereselor naţionale – ratificarea „Tratatului România-Ucraina”. În noaptea de 17/18 iunie1997, personalul ambasadei Ucrainei la Bucureşti a petrecut până dimineaţa.

Despre acest tratat criminal, subiect al cărţii profesorului Tiberiu Tudor, „Istoria unei trădări naţionale”, acad. Florin Constantiniu afirma : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului”.

Au trecut mai mult de 21 de ani de la această crimă naţională rămasă nesancţionată şi, deşi posibilităţile nu au lipsit şi nu lipsesc, nu i-a fost adusă nicio modificare. Românii aflaţi sub cizma ucraineană au fost părăsiţi de cârmuitorii postdecembrişti ai ţării-mamă, iar celor actuali, nu le pasă de viitorul naţiunii române. Prin jungla internetului, unde, atât informarea cât şi dezinformarea au atins cote fără precedent se vehiculează nenumărate materiale, printre care se numără şi cel pe care vi-l supunem atenţiei, din păcate, fără numele autorului, dar textul poate fi citit şi în ziarul braşovenilor[1]. De asemenea, imaginile şocante filmate ale atrocităţilor săvârşite de militarii ucraineni ai zilelor noastre par petrecute în Evul Mediu şi concurează cu cele ale ISIS[2]. După o atentă lectură şi vizionare a materialelor – fără a avea certitudine veridicităţii tuturor afirmaţiilor şi cifrele prezentate din text – lăsăm la aprecierea Măriei Sale, Cititorul să tragă concluziile, neinfluientându-l în vreun fel. Să nu uităm, totuşi, că „Până nu faci foc, nu iese fum” şi, ca să nu fim acuzaţi de discriminare, apelăm şi la celebra replică a gândirii occidentale „Something is rotten in the state of Denmark!”[3]. (Ion Măldărescu).

1. În 1918 (ucrainenii – n.r.) au dorit anexarea Basarabiei şi doar prezenţa militară a românilor a forțat retragerea acestei cereri;
2. În 1945 (ucrainenii – n.r.) au dorit anexarea Basarabiei şi doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei pretenții;
3. În 1992 (ucrainenii – n.r.) au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea transnistreana, pe care si-o doreau atât de mult pentru ei;
4. Din 1992 până în prezent (ucrainenii – n.r.) au fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea transnistreana;
5. In mod permanent (ucrainenii – n.r.) au susținut poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierile sa fie formale si sa eșueze;
6. Cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de ucraineni, mai puţin de de ruși; aceștia aveau rolul clar dat de la Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile; cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează separatismul la Bălţi, Cahul şi Gagauzia sunt ucraineni şi nu ruși; ucrainenii au dus o politică de distrugere a identității românești din teritoriile ocupate, mai dură chiar decât Stalin în restul imperiului;
7. În mod arbitrar, Ucraina deține următoarele teritorii românești: patru cincimi din Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus şi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Albă), Insula Șerpilor, cu toate dăruite lor de foștii sovietici (şi pro-sovieticii autohtoni – n.r.).
8. Timp ce câțiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei (ucrainenii – n.r.) sunt foarte suparăți pe noi pentru pierderea platformei continentale;
9. Una din problemele principale ce stă în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifestă o opoziție mai mare chiar decât Rusia;
10. Ucraina vede în aceasta reunire eventuale pretenții teritoriale ale ţării noastre asupra teritoriului ucrainean;
11. Prima măsura luată de „europeniștii ucraineni” a fost aceea de a interzice limbile regionale, inclusiv limba română ;
12. Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo; ea a fost dăruită în semn de prietenie de către Nikita Hrușciov în perioada sovietică (1953 – n.r.), un gest formal şi niciodată efectiv;
13. În Crimeea prezenţa ucraineană era mai mult formală. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de „căsătorie”. Cererea Rusiei este una normală (din perspectiva dreptului istoric, nu cel internațional) din moment ce aceasta era un „inel de nuntă”;
14. Sper ca nu ați uitat cazurile Canalul Bâstroe şi nava Rostok.

Ucraina nazistă

Documentele declasificate recent de către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început să apară deja pe situl Ministerului Apărării al Federației Ruse. Președintele Putin a ordonat Arhivelor Ruse de Război să ridice secretul de stat impus asupra lor de pe vremea lui Stalin. Documentele descriu crimele şi atrocitățile săvârșite de către naționaliștii ucraineni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu sprijinul larg al populației ucrainene şi sunt înfricoșătoare în adevăratul înțeles al cuvântului. Ele arată un naționalism ucrainean subuman, plin de o ferocitate şi o ură bestială faţă de tot ce înseamnă „altceva” decât ucrainean.
– În comparație cu Ucraina, Germania nazista a fost un stat de drept. Pe lângă ucraineanul Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv. Dacă Hitler urmărea doar exterminarea evreilor, ţiganilor şi handicapaţilor, ucrainenii şi-au făcut ţel din exterminarea tuturor naționalităților conlocuitoare, în primul rând a rușilor. Şi nu oricum, ci în chinuri cât mai cumplite.
– Documentele despre atrocitățile săvârșite de ucraineni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost ascunse de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teamă ca nu cumva rușii să se revolte aflând conținutul lor şi să ceară exterminarea întregului popor ucrainean, fapt care ar fi dus la un cutremur în interiorul U.R.S.S. De fapt încă din 1944 mareșalii ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar care să-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de genocid şi să-i execute. Ei l-au atenționat pe Stalin că ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri ar fi trăit şi sub ce regimuri, nu puteau trăi fără să ucidă.

Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o astfel de teorie şi a refuzat să ia măsuri punitive de amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se să aprobe doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși, care au fost judecați şi spânzurați. După moartea lui Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Hrușciov au menținut regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de teamă ca Israelul să nu ceară U.R.S.S.-ului despăgubiri pentru genocidul ucrainean. Pe atunci Ucraina făcea parte din U.R.S.S. şi responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu voia să plătească Israelului 300 de miliarde de dolari pentru crime pe care nu le săvârșiseră rușii. Astăzi, însă, Ucraina este un stat independent si poporul ucrainean poate să-şi asume responsabilitatea propriului trecut. Dar şi astăzi trecutul este falsificat pe scara largă, așa că președintele Putin a ordonat Ministerului Apărării al Rusiei sa ridice secretul de stat de pe documentele privind genocidul ucrainean.

Documentele sunt terifiante şi arată că Ucraina anilor 1940-1945 a fost mai nazistă decât Germania, mai odioasă şi mai fanatică decât SS-ul german şi decât Gestapoul. Armata Ucraineană avea regimente întregi de călăi care se ocupau numai cu uciderea la ordin a populației civile de alte naționalități. Se exterminau sate si orașe întregi de ruși. Voluntarii erau extremiști de dreapta şi cruzimea lor era înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei îi schingiuiau înainte de ai omorî. Asta în numele apărării Ucrainei. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est (Donețk, Lugansk, Harkov etc). Adică taman în locurile unde astăzi actuala Armata Ucraineană trage cu tunurile în satele şi orașele rușilor, așa cum făcea în anii 1941-1943. Opinia publică indusă azi în eroare de o propagandă mincinoasă nu știe că rușii din Donețk şi Lugansk şi-au declarat independenţa în acest an şi cer ajutorul Rusiei tocmai de teamă ca evenimentele din 1941-1945 să nu se repete şi rușii să fie exterminați de ucraineni.

Naziştii ucraineni au ucis în anii 1941-1943 un număr de 5.200.000 (cinci milioane două sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusă) şi au omorât aproape 900.000 (noua sute de mii) de evrei. Numărul polonezilor uciși a fost de 200.000 (două sute de mii). Au fost executați peste 400.000 (patru sute de mii) de militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de germani sau se predaseră. În acest fel omorurile săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu mult numărul victimelor nazismului german şi plasează Ucraina pe locul I între statele care au comis crime de război. Cuprinși de fanatism şi de admirația pentru Hitler, aproape trei milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut sa plece în Al Treilea Reich ca să muncească voluntar pentru nemți în fabricile şi pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germană să poată nimici tot poporul rus.

La 30 iunie 1941 batalionul nazist „Lvov” sub comanda lui R. Sukovici a executat cu glonț în ceafă 3.000 de polonezi ucraineni, inclusiv trei oameni de știința cunoscuți pe plan mondial. În zilele care au urmat batalionul a mai executat un grup de 7.000 de ruși compus din femei, bătrâni si copii. În timp ce femeile si copii erau executați prin tăierea gâtului cu cuțitele, în curtea „Catedralei Metropolitane Sfântul Andrei” mitropolitul catolic ucrainean ținea un serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru „victoria armatei sfinte a lui Adolf Hitler”. Biserica Catolica Ucraineană a binecuvântat toate crimele şi masacrele diviziei naziste ucrainene „Galicina”. Aceasta a comis în septembrie 1941 masacrul si genocidul de la Babi Yar, o râpă din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în septembrie 1941 peste 50.000 (cincizeci de mii) de evrei din clasa de mijloc, 3.000 de tigani şi circa 40.000 (patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei şi fete) pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la pielea goala apoi au început să violeze femeile şi fetele neținând cont că părinţii şi rudele lor erau de faţă. După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor şi evreicelor le tăiau sânii şi le presărau sare pe răni, iar pe bărbați îi castrau pe viu.

Unora dintre prizonieri li se tăiau brațele care apoi erau fripte pe grătar. Atrocitățile au atins o asemenea culme abominabilă că soldații germani, revoltați, au refuzat să mai participe la masacru şi s-au retras, lăsându-i pe călăii ucraineni să ducă la capăt genocidul. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca să moară în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost aruncate în râpă şi râpa acoperită cu pământ. Batalionul de masacru condus de ucraineanul Vojnovski a omorât 350.000 (trei sute cincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei şi copii şi peste 160.000 (o sută șaizeci de mii) de evrei. La aceste omoruri au dat o mâna de ajutor țăranii şi muncitorii ucraineni, care aveau o ură atât de mare faţă de evrei şi ruși încât s-au dedat la acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii şi ranguri naziste iar Vojnovski a primit gradul de maior în armata germană. Ucraineanul Sutnevici care ucisese şi el circa 3.000 de evrei a primit doar gradul de căpitan. În satele Lipniki, Certozi, Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copiii rușilor şi polonezilor luându-i de picioare, învârtindu-i şi dându-i cu capetele de pereți. Dacă erau prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în fântâni şi părinții erau aruncați după ei, apoi fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest fel numai într-un singur județ 15.000 (cincisprezece mii) de persoane. Ura ucrainenilor împotriva rușilor si a evreilor era așa de mare încât daca o fata ucraineană se căsătorise cu un evreu sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau. Zeci de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat şi s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau prinse şi spintecate de cei care le violaseră şi erau spintecate de jos în sus.

Toate aceste lucruri se petreceau în anii 1941-1945 în Ucraina bolşevică, adică în mijlocul unui popor care, deși trăise 20 de ani în ideea prieteniei între popoare promovată de comunism, a uitat într-o noapte toate aceste idei şi a devenit la fel de primitiv şi sălbatic precum oamenii cavernelor. Astăzi, după 20 de ani de existenţă sub deviza valorilor europene şi în spiritul european al promovării minorităților naționale, pe care ei singuri le clamează, ucrainenii şi-au reluat marșurile naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul săvârșit asupra evreilor, polonezilor şi rușilor, iar Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de locuințe, în școlile şi spitalele din orașele rusești din sud-estul Ucrainei.

Este limpede că, indiferent sub ce deviză ar trăi poporul ucrainean, nazismul şi fascismul nu pot fi eradicate în Ucraina. Este interesant să vezi, ca român, că întreaga noastră clasa politica şi toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica ucraineană fără să vadă că Ucraina ţine azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republica Moldova pe care ea, Ucraina o ocupă în mod nejustificat şi cu binecuvântarea politicienilor din București, aserviți Occidentului. Oare de ce nu suflă politicienii noștri români nici o vorbulița despre acest teritoriu?

În al treilea rând, citind aceste documente nu trebuie să se creadă că Israelul nu va cere Ucrainei despăgubiri pentru crime şi genocid. În mod normal, aceste despăgubiri ar trebui să ajungă la circa 200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste despăgubiri, dar așteaptă ca apele să se limpezească în Ucraina. Adică să vadă cine va rămâne între granițele Ucrainei. Deocamdată, numai Crimeea, Donețk şi Lugansk şi-au declarat independenţa şi au devenit republici ruse libere. Acestea nu se consideră parte a statului ucrainean, deci nu vor plăti despăgubiri. Aici e vorba de clasele conducătoare, care au fost la putere şi nu de oamenii de rând, care nu au nicio legătură cu politica. Ei au reprezentat, întotdeauna, o masa de manevra pentru politicienii din trecut ca si din prezent. Ucraina ar trebui să se mute la ea acasă iar noi – românii – ar trebui şi trebuie să fim mai hotărâţi cu cei care ne umilesc. Nu treceți cu uşurinţă peste aceste adevăruri ascunse !

REDACTIA ART-EMIS

Aranjament graphic – I.M.

SURSA: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/4917-vecinii-nostri-neo-nazistii-ucraineni.html
–––––––––––
[1] http://infobrasov.net/documentele-declasificate-recent-de-catre-rusia-devoaleaza-crimele-si-atrocitatile-savarsite-de-catre-nationalistii-nazisti-ucraineni-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial/
[2] Shock video: Ukrainian Neo-Nazis nail Rebel Fighter to Cross, burn Him Alive
https://www.infowars.com/shock-video-ukrainian-neo-nazis-nail-rebel-fighter-to-cross-burn-him-alive/
[3] „Something is rotten in the state of Denmark!” (E ceva putred în Danemarca), Shakespeare, celebra replică a lui Hamlet din act 1, scena 4.

ALARMĂ NAŢIONALĂ….ROMÂNIA SFÂŞIATĂ!

ALEXANDRU GANENCO: MESAJUL ROSTIT LA SĂRBĂTOAREA CĂRŢII (ZAIM, CĂUŞENI)

Sărbătoare de suflet la Zaim

Recent în Biblioteca „Petru Cărare”, situată în săli spațioase ale Casei de cultură din Zaim, r-nul Căușeni, a avut loc lansarea vol. 15 din serialul enciclopedic „Localitățile Republicii Moldova” și anuarul ilustrat „Vatra Limbii noastre”, pus în valoare de eruditul scriitor Ion Găină, directorul Casei-muzeu „Alexie Mateevici”.

Au onorat ceremonia savantul Viorel Prisăcaru, vice-președinte al Academiei de Științe, compozitorul Saveliu Cojocaru, colaboratorii Fundației „Draghiștea” Alexandru Ganenco și Tudor Țopa, publicistul Liviu Belâi. După ce oaspeții au fost prezentați publicului adunat, Alexandru Ganenco, unul din fondatorii prestigiosului serial, explică:

  • Asupra serialului „Localitățile Republicii Moldova” în 15 volume s-a muncit 19 ani, el cuprinde toate orașele, satele și cătunele din țara noastră – 1674 la număr. Au adunat istoria risipită prin arhive 139 de savanți, scriitori publiciști și oameni de artă. Serialul a însumat peste 10 000 pagini de carte.
  • O înaltă apreciere a dat acestui serial unical Ion Vespe, primarul com. Zaim, meșterul popular Tudor Bătrânac, demnitarul din Căușeni Valeriu Ostaș ș.a.
  • Iar mie, spuse academicianul Viorel Prisăcaru, mi-a revenit onoarea să înmânez la baștina preotului – poet Alexie Mateevici înalte distincții științifice unui grup de organizatori și autori de la Fundația „Draghiștea”. Academia de Științe i-a decorat pe scriitorii Victor Ladaniuc și Tudor Țopa cu medalia „Dimitrie Cantemir”, iar pe publiciștii Dumitru Țâra și Alexandru Ganenco cu medalia „Nicolae Milescu Spătaru”.

Compozitorul Saveliu Cojocaru și formația artistică „Cântece sacre” au bucurat publicul cu melodii fermecătoare. Ceremonia s-a finisat cu o excursie impresionantă  la Casa-muzeu „Alexie Mateevici” din localitate.

Teodor Niță

MESAJUL ROSTIT DE PUBLICISTUL ŞI EDITORUL ALEXANDRU GANENCO

Domnilor și doamnelor, onorată asistență.

Am deosebita plăcere să vă informez că serialul enciclopedic Localitățile Republicii Moldova în 15 volume este ca îndemâna cititorilor. Volumul 15 încheie temerarul proiect de micromonografii despre orașele și satele situate în spațiul moldovenesc de la Prut și până dincolo de Nistru. El încununează o muncă enormă de complicata și dificila, care a pornit în a. 1998 și sa terminat în anul trecut 2017. 19 ani de astfel de muncă de creație! Asemenea enciclopedie nu au nu numai România și Ucraina dar și majoritatea statelor europene. Această operă de pionierat a fost scrisă și editată fără a consuma un bănuț din bugetul statului.

Proiectul s-a încununat de succes chiar în pofida obstacolelor proptelor și luptei desprinse a  răuvoitorilor spiritului național românesc și a unor oponenți dușmănoși.

Localitățile noastre, multe cu biografii de o fertilitate și spectaculozitate aparte cu lecțiile lor de patriotism și de morala creștină, merită așa o enciclopedie.

Pentru un așa proiect era nevoie de calități speciale și de o spiritualitate aparte ca să pornești a răscoli timpurile și evenimentele trecute în căutare de aproximații.

Ideea proiectului îi aparține scriitorului poet și publicist apreciat Victor Ladaniuc. Primii susținători înflăcărați ai serialului au fost Dumitru Țăra, pe atunci director general al Agenției de Informații „Moldpres”, Vladimir Nicu, cel care editase prestigioasa sa lucrare bibliografică Localitățile Republicii Moldova în documente și cărți vechi, în două volume, și care adunase un enorm fișier (peste 30 000)  cu date despre evoluția localităților moldovenești, vestitul arheolog basarabean Ion Hancu, doctor în istorie autorul unei prețioase cercetări analitice Vetre strămoșești din Republica Moldova, și Anatol Eremia doctor habilitat în filologie, un care cercetător al onomasticii și etimologiei localităților noastre. (Nume de localități, studii de toponimie moldovenească, ghidul informativ documentar Localitățile Republicii Moldova și altele).

Trebuie să menționăm că s-au angajat să lucreze fără onorariu, la panaromarea  succintă, dar cât de cât cuprinzătoare și limpede a localităților și ariilor sociale ale așezărilor autohtone, cu toată a lor linie – istorie cu o gradare anumită a narațiunii cu finețe a detaliilor de  epocă – problemică deloc ușoară.

Alcătuitorii V. Ladaniuc și reputatul scriitor publicist Tudor Popa au atras mulți oameni de știință și creație, ziariști. Volumul 1 a vărsat lumină tiparului în 1999 s-a soldat cu un mare ecou încurajator. Orientarea principală spre care pornea în temei noua lucrare, era adevăratul istoric, fără falsuri, fără spoiri ale realităților. Pe parcurs anume această structură, aceste criterii și orientarea obiectivă au favorizat încrederea și susținerea multor de la noi și din România, a academicienilor noștri Boris Melnic, Petru Soltan, Nicolae Corloteanu, Boris Gaine, Ion Caliniuc, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Gheorghe Ghidirim, Ion Tighineanu, Valeriu Matei, membru corespondent al AȘM Viorel Prisacaru, a doctorilor habilitați, profesorilor universitari Ion Popa, Anton Moraru, Ștefan Topala, Constantin Ețco și multora altora. Și nu în ultimul rând a coordonatorilor științifici Vlad Ciubucciu, Anatol Eremia, Ion Melniciuc a redactorului științific, scriitorului cercetător Iurie Colesnic.

Desigur, nu s-au lăsat așteptați răuvoitorii sceptici pseudoistoricii care-și exprimau îndoielile, reavoința și neîncrederea, mai cu seamă, în ziarul „Comunismul”. Lor nu le place că serialul nostru informa cititorii despre alt adevăr decât acel propagat în toți anii sovietici.

Camarilia comunistă inclusiv și președinția de atunci a declanșat o campanie de înlocuire a tuturor cadrelor național pe profesionist, cu comuniști de ai lor. Ei au apreciat lucrarea (după informațiile securității de atunci directorului V. Pasat) ca una antirusească proromânească și profund naționalistă, nici mai mult, nici mai puțin. Lor nu le-a plăcut adevărul documentat de ocuparea noastră brutală, de băgarea basarabenilor în războiul lor nimicitor, de foametea organizată de ei, de marea dragoste de plai și de poporul nostru.

Cu greu sau editat 3 volume, tindea mulți autori și cercetători benevoli au fost aruncați în stradă. Ce era de făcut? Unica soluție a fost constituirea fondației cultural-editoriale Draghiștea. Prima ședință specială a fost convocată pe o bancă în parcul aleii clasicilor, Victor Ladaniuc, Dumitru Țâra și Alexandru Ganenco, au decis să editeze și să propage cartea și serialul.

Dar principalul: de a continua editarea proiectului Localitățile Republicii Moldova, care avea deja o premisă favorabilă la publicul cititor, și mai ales, majoritatea savanților din diverse domenii și mai ales, la savanții istorici și la scriitori. S-au alăturat echipei de la „Draghiștea” scriitorii Mihail Gh. Cibotaru, Ion Melniciuc, Tudor Paladi, Iurie Colesnic, Pavel Cocarla, doctor habilitat în istorie, Ion Lesco, Ion Moiseev, doctor în istorie, Dumintru Batâr, doctor habilitat în chimie, Vasile Melnic, doctor habilitat în filologie și mulți alții.

În tomurile serialului sunt scrise și publicate cele 1 674 de eseuri (câte localități are R.M) inclusiv 84 în volumul 15 pe care avem deosebita plăcere să vi-l prezentăm astăzi aici la Zaim. Cele 15 volume cuprind … circa 10 842 de pagini de carte ilustrate cu aproape 4 mii de fotografii, unele din sec. XIX.

De la primul și până la ultimul volum la elaborarea și scrierea eseurilor și-au dat concursul 139 de autori. Ne închinăm în fața lor până la pământ, mai ales, pentru că au lucrat fără nici o remunerare. Unii au venit cu câteva eseuri și mai multe texte bine documentate și bine lucrate în sensul literar-creativ. Nu pot fi trecuți cu vederea aici pe cei mai activi, mai săritori: Tudor Topa, cavaler al „Ordinului Republicii”, Anatol Eremia, doctor habilitat în filologie, regretații istorici Ion Hâncu, Vladimir Vicu, profesorul Anton Moraru, istoricul arhivist Alexandru Moraru, publiciștii Alexandru Ganenco, Nicolae Schițco, ziariștii Vasile Trotailă, Tudor Sascenco, Liviu Belâi, Vitalie Lagaevschi (care a prezentat eseuri despre localitățile raionului Drochia) Ion Domenco (a scris mai multe eseuri desre localitatea din sudul R.M.).

Cele 15 volume ale serialului Localitățile Republicii Moldova au fost însoțite de 28 asticole introductive de sinteză care cuprind aspectele principale ale științei, dezvoltării sociale, geografiei, istoriei și culturii republicii, localităților R.M.  Menționăm cu mare satisfacție cele a Președintelui Academiei de Științe a RM academicianului George Duca, acad. Ion Tighineanu, vicepreședinte al acad. Vasile Micu ASMV doctorilor habilitați în istorie Ion Chirtoaga, Pavel Cocârlă și Dinu Postarencu, Anatol Eremia, dr. hab. în filologie, Constantin Ețco, dr. hab. în medicină, Ion Popa dr. în sociologie (București), Matei Mâtcu, dr. în geografie.

Pe tot parcursul au acordat o mare susținere și un ajutor substanțial Arhiva Națională, Arhiva Organizațiilor Obștești, Biblioteca Științifică a AȘM și Biblioteca Națională a R.M.

Înalte aprecieri au avut cele 15 volume enciclopedice din partea unor mari personalități (acad. N. Dabija, G. Ghidirim, M. Cimpoi, T. Lupașcu) inimoși de creație, care au propus lucrarea la multe premii înalte, inclusiv la Premiul Național a Republicii Moldova.

Serialul de 12 ori a fost decorat cu Diplome și premii a saloanelor internaționale de carte (Chișinău, București).

Toate lansările volumelor Localitățile Republicii Moldova sau produs cu lume multă, interesate. Presa radio, TV au prezentat serialul minuțios („Literatura și arta”, „Făclia”, „Noi”) cu aprecieri obiective.

Echipa „Draghiștei” e conștientă că lucrarea este un început. De la ea s-au pornit și vor veni monografii (au fost publicate de autorii noștri 28) ale localităților noastre. De la ea vor porni multe teze de licență, doctorat și studii științifice. Prin intermediul ei de acum înainte fiecare 1 septembrie poate fi pentru toate școlile și instituțiile de învățământ Ziua studierii istoriei localităților natale.

Cd(r) Alexandru Ganenco

Fondator al fondației

„Draghiștea”

PREȘEDINTELE TRAIAN BĂSESCU- INVITATUL BIBLIOTECII CENTRALE ”B.P.HASDEU”

„ECOUL UNIRII” A RĂSUNAT LA 15 MARTIE 2018 LA CHIŞINĂU

NICOLAE CEAUŞESCU AR FI ÎMPLINIT 100 DE ANI…

Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi trăit, la 26 ianuarie 2018 ar fi aniversat 100 de ani de la naştere[1]. Perioada ceauşistă a fost, pentru unii mai bună, pentru alţii mai rea decât cea actuală.

În urmă cu un an, cineva m-a întrebat : De ce încercați să schimbați percepția publică asupra lui Nicolae Ceaușescu? Am răspuns fără ezitare: De naționalist ce sunt!… Nu-mi pică bine ideea că românii s-au lăsat conduși 25 de ani de un președinte criminal, analfabet, imbecil, hrăpăreț, mitocan și cum îl mai fac detractorii săi! Ar însemna că suntem noi un popor de nevolnici, de idioți, care ne lăsăm conduși de asemenea specimene umane handicapate în toate privințele! Fără nicio valoare, fără niciun merit! Ar fi cumplit de rușinos pentru neamul românesc dacă s-ar confirma așa zisele „crime” și aberații puse pe seama lui Nicolae Ceaușescu! După 27 de ani aceste crime nu s-au confirmat, nici măcar una!

Nu poporul român l-a condamnat la moarte pe Ceaușescu, nu poporul român l-a împușcat!

Nu poporul român l-a condamnat la moarte pe Ceaușescu, nu poporul român l-a împușcat! În decembrie 1989, în zilele dinainte de proces, pe stradă nu a cerut nimeni moartea lui Ceaușescu. S-a reluat lozinca legionară „Ori învingem, ori murim !”, adică era vorba de moartea la care erau dispuși să meargă tinerii ieșiți în stradă. Despre Ceaușescu s-a auzit o singură strigare: „Ceaușescu judecat pentru sângele vărsat!… (cu referire la calomnioasa diversiune a „Europei libere” referitoare la cele 60.000 de „victime” invocare la procesul-mascaradă – n.r.). Dar lumea se gândea la o judecată dreaptă, nu rușinea cu care ne-a pătat obrazul procesul organizat de komimterniștii mai vechi sau mai noi, în frunte cu Iliescu, Brucan și Roman! Deci, nicicum nu se poate admite că Românii l-au împușcat pe Nicolae Ceaușescu! Este un neadevăr, când este spus de proști, și este o minciună când este rostită de persoane care cunosc cum s-au petrecut lucrurile. Mă refer la participanții la complot! Planul lor a fost ca soții Ceaușescu să moară în clădirea Comitetului Central, linșați, călcați în picioare de un grup de haimanale fără căpătâi, majoritatea țigani, care ar fi fost prezentați apoi ca „furia poporului”! Ca exponenți ai voinței românilor!… Și nimeni nu ar mai fi fost acuzat de crimă!… Această acuzație, acuzația de crimă, este corectă în cazul celor prezenți la proces, la care se adaugă cei ce au decis propriu-zis lașul asasinat!

Faptul că nimeni nu i-a sărit în ajutor nu trebuie să ne mire. Cine a știut că va fi un proces sau că s-a dat o sentință de condamnare la moarte?! Ne-am trezit cu un comunicat la TV, cum că cei doi au fost judecați, condamnați la moarte și executați, aș zice executați hoțește! Da! S-ar părea că ar trebui să ne rușinăm până la ultima generație de români!… Dar fii pe pace! Hai să judecăm lucrurile la rece! Nimeni nu a cerut părerea românilor! Asasinarea Ceaușeștilor a fost un act de trădare, ca un cuțit înfipt pe la spate! Țin bine minte: Nimeni nu s-a așteptat la atâta nemernicie! Cei mai mulți români au rămas trăzniți, șocați de ce ni s-a arătat la TV în seara de Crăciun!

Zic mulți că dacă printre complotiștii decidenți s-ar fi aflat niște români adevărați, aceștia nu ar fi admis ca în ziua de Crăciun să se… bla, bla, bla!… Niște români adevărați nu ar fi făcut acea mascaradă de proces! Dar, desigur, acest „detaliu” poate fi considerat ca o dovadă de sfidare a sentimentelor creștine, sfidare împinsă până la batjocură! Oare pentru că era evreu Brucan a manevrat asasinarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun?… Cred că majoritatea evreilor nu au gustat această „subtilitate” talmudică, dacă despre așa ceva este vorba! De ce le-a trebuit „revoluționarilor” un Ceaușescu mort? Pentru că nemernicii ăia știau bine ce urmează să se întâmple! Știau bine ce vor să facă! Urma să se confirme toate cuvintele și avertismentele rostite de Ceaușescu la proces și în zilele premergătoare arestării lui! Știau bine nenorociții că lumea nu va întârzia să-și dea seama că „bâlbâitul” avusese dreptate! Nu trecea mult și lumea ar fi ieșit în stradă să ceară eliberarea lui Ceaușescu.

Ca naționalist, nu recunosc sufletul românesc în felul în care unii românași de-ai noștri s-au purtat față de copiii soților Ceaușescu

În decembrie 1989, nimeni nu cerea revenirea lui Ceaușescu la guvernarea Țării. Era prea bolnav ca să revină, dar ar fi avut un cuvînt greu în orientarea electoratului! Cele mai mari șanse după 1990 le-ar fi avut o mișcare politică cu Nicu Ceaușescu în frunte. Nicu Ceaușescu, dacă se afla adevărul despre cum „guvernase” județul Sibiu, devenea imediat unul dintre liderii autentici ai vieții politice!… Așa că a urmat și asasinarea lui Nicu Ceaușescu, de data aceasta pe cale medicală, ca să zic așa! Este un mare secret cine este medicul autor al asasinării lui Nicușor Ceaușescu ! Un secret atât de mare încât nul știau nici procurorii care l-au arestat pe nemernic, dar nu l-au arestat pentru crimă, ci pentru acte de corupție!… Da! Asasinul lui Nicu Ceaușescu este propriu zis după gratii. Iar cei care l-au împins la această crimă nu l-au mai putut apăra! Cel puțin deocamdată!… Să vedem ce condamnare va primi prin sentința definitivă!

Nu m-aș mira ca şi Zoe Ceauşescu să fi fost asasinată! Oricum, soarta ei încarcă conștiința noastră!… Nu cunosc detalii despre felul cum a trăit după decembrie 1989, dar nu-mi fac iluzii! Ca naționalist, nu recunosc sufletul românesc în felul în care unii românași de-ai noștri, nu mulți, e drept, s-au purtat față de copiii soților Ceaușescu! Despre Marin Ceaușescu eram convins că „l-au sinucis” colegii lui Dan Voiculescu, adică povestea cu securiștii care au uitat să deconteze la buget banii aflați în gestiunea lor!… Dar zilele trecute am avut o mare revelație, o mare surpriză! Am găsit pe Internet o înregistrare cu fiica lui Marin Ceaușescu, doamna profesoară Mihaela Ceaușescu, am cunoscut-o cu mare plăcere în 2004. Biata femeie a vorbit despre tatăl dumneaei și, mai ales, a citit din scrisoarea de adio a părintelui său, scrisă imediat după ce răposatul tată luase decizia de a încheia socotelile pe acest pământ! Surpriza pentru mine a fost calitatea textului… Un text impecabil!

Să-mi fie iertat că vorbesc așa! Dar dacă Nicolae Ceaușescu a avut un asemenea frate, capabil să scrie textul pe care l-a scris într-un ceas de cumpănă cumplită, nu mai pot fi crezute bârfele ordinare despre familia în care s-a născut Nicolae Ceaușescu! De altfel, mai auzisem eu niște vorbe, chiar la persoane din Scornicești, despre frații Ceaușescu, vorbe care mi-au mers la inimă, la inima mea de naționalist! Nu, Ceaușescu și neamul său, cu frații săi, au onorat funcția supremă din statul numit România! O spun după ce am primit destule informații, unele nici acum nu sunt publice, din păcate! Deocamdată stau în banca mea!… Nu e datoria mea să le fac publice!

Soţii Ceauşescu au avut o demnitate fantastică la „proces”, în fața trădătorilor și a morții!

L-am cunoscut şi pe Ion Ceaușescu, fratele mai mic al lui Nicolae, după 1990 prin Ieronim Hristea, regretatul domn Hristea Ieronim! Care i-a fost subaltern!… Am făcut lungi plimbări prin Herăstrău cu domnul Nelu! Un om onest, patriot desăvârșit, modest, iubit de toți cei cu care a avut de-a face! La o masă cu vreo patru generali la restaurantul M.A.I. de pe Știrbey Vodă, unde călcam pentru prima oară, am pus și eu întrebarea de ce Nicolae Ceaușescu a ținut așa de mult să-i confere soției sale atâtea responsabilități publice, politice? Toți cei de față fuseseră în apropierea soților Ceaușescu. Am primit mai multe răspunsuri și comentarii. Am auzit și cuvîntul șantaj, cică Lenuța l-ar fi avut la mâna pe Nikalai, cum îi zicea Petre Țuțea, cu un dosar politic. E foarte posibil însă ca Ceaușescu să fi simțit nevoia de a avea în apropierea sa imediată un om de încredere! De încredere totală că nu-l va trăda!… Amândoi au avut o demnitate fantastică la proces, în fața trădătorilor și a morții! Cred că și Elena Ceaușescu ar merita o evaluare obiectivă, senină. Trebuie să fi avut și ea niscai merite care sunt acum ascunse! Eu am fost foarte mirat să aflu de la un consătean din Buriaș, nea Ionică Gujă, că Elena Ceaușescu avea o zi pe săptămână când primea în audiență la primăria din Snagov oameni din zonă care aveau ceva de reclamat. Nea Ionică a reclamat un abuz săvârșit asupra sa, iar tovarășa Ceaușescu i-a făcut dreptate. După câteva zile s-a trezit bietul om cu câțiva haidamaci în curte care l-au amenințat că dacă se mai duce la tovarășa cu reclamații o pățește!… Mă întreb: cum de nu s-a aflat de acest frumos obicei al defunctei?!… A fost o impostoare, cu un doctorat scris de alții?!… Altceva ce i se mai poate imputa?

Când Constantin Dobre a apărut la TVR complet viu… Ceaușescu era pe deplin împușcat!

Pe Nicolae Ceauşescu nu l-am cunoscut personal! Nici măcar nu l-am văzut „pe viu”! Nici măcar la tribuna vreunui conclav comunist, miting etc. Eu nu am defilat niciodată, ca să ajung în fața tribunei oficiale și să-l văd! Eram scârbit și dezgustat de aceste manifestații! Să povestesc ce era să pățesc eu cu Nicolae Ceaușescu! Pe la începutul anilor 80, când Ceaușescu a invitat la el 50 de scriitori, să afle de la fiecare ce are de spus, ce-l doare, ce-l nemulțumește! În două tranșe, 25 din aripa naționalistă, protocronistă, și 25 din aripa kominternistă, susținuți de „Europa Liberă”. Am încercat să fiu și eu pe listă, am tatonat terenul în ambele tabere! N-am încăput nicăieri! Asta a fost însă marea mea șansă, să nu fiu agreat nici de unii, nici de alții. Motivul? Cred că mă considerau imprevizibil!… Și chiar aș fi fost!

Îmi pregătisem un discurs cu care să-l fac K.O. pe marele cârmaci. Pe scurt, i-aș fi vorbit cam așa: Tovarășe președinte, lucrez la o carte despre cutremurul din 1977. A fost o tragedie care a scos însă în evidență frumoasele calități morale ale românilor! Mai ales în comparație cu ce s-a întâmplat la vecinii noștri de peste Dunăre! Iar prestația dumneavoastră a fost impecabilă, va intra în istorie cu siguranță!… Cartea este aproape gata, dar nu pot s-o termin! Căci în cartea mea sunt prinse și evenimentele de la Lupeni, cu greva minerilor din Valea Jiului, când iarăși dumneavoastră ați fost extraordinar de curajos și de mărinimos!… Numai că liderul minerilor, Constantin Dobre, cu care dumneavoastră ați stat de vorbă și datorită lui conflictul s-a aplanat, a pățit un accident de circulație pe o trecere de pietoni la Craiova, accident înscenat, se zice, de băieții cu ochi albaștri! Accident mortal!… Nu pot termina cartea fără să includ și această poveste urîtă!… Ce mă sfătuiți? La Europa liberă s-a afirmat că dumneavoastră ați avea legătură cu acest asasinat!

Ceaușescu le-a dat o lecție de demnitate și de eleganță!

Eram în fața a 25 de colegi!… Nu puteam păți nimic!… Decât că m-aș fi făcut de rușine, de rîsul curcilor! Constantin Dobre nu pățise nimic, ba chiar lui Ceaușescu îi plăcuse de el și-l adusese la București, să urmeze cursurile de la Ștefan Gheorghiu și să ajungă lider politic! Îl simțise că este un om de curaj și de caracter! Gest de mare boier din partea lui Ceaușescu! …Vă daţi seama ce dezastru ar fi fost pentru mine dacă eram acceptat pe una din liste?!

Dar eu mă gândesc și altfel! Să zicem că-i trânteam în față lui Ceaușescu povestea cu Constantin Dobre! Ce ar fi urmat? E foarte probabil că eu aș fi mărturisit care este sursa dez-informației privind asasinarea lui Dobre: „Europa liberă”! Și aș fi putut s-o întorc zicând: Tovarășe secretar general, toți colegii mei aici de față au primit și ei această informație și o consideră adevărată! Auzim acum, de la dumneavoastră prima oară, o dezmințire! De ce această informație ajunsă la urechile tuturor românilor nu este dezmințită de nimeni în chip oficial, spre știința tuturor?!… E de crezut că discuția ar fi putut ajunge și la acest punct, când tovarășul ar fi descoperit astfel cât de mult îl sabotează serviciile de propagandă, însăși Securitatea, lăsând să circule nestingherită o asemenea calomnie! Eu nu i-am iertat lui Ceaușescu această crimă niciodată! Am aflat însă adevărul prea târziu, după 22 decembrie, când Constantin Dobre a apărut la TVR complet viu… Ceaușescu era însă pe deplin împușcat!… Așa că mie de fapt și azi îmi pare rău că nu am fost admis de colegii mei să particip și eu la acea întâlnire cu Ceaușescu!

Ceaușescu i-a cam băgat pe toți în buzunar, în frunte cu președintele de azi al scriitorilor! Ceaușescu le-a dat o lecție de demnitate și de eleganță! Niciunul dintre participanți nu a povestit cum s-a făcut de rîs în fața conducătorului iubit! Nici măcar vreunul dintre viitorii „disidenți”! Toți au fost cuminți și în banca sa fiecare! Au plecat de la Ceaușescu cu coada între picioare, spăsiți și umiliți! Asta spun despre așa zișii internaționaliști, în frunte cu Crohmălniceanu și Dinescu!… Protocroniștii au fost destul de mulțumiți, deși nici ei nu au fost în stare să spună ceva din ce trebuia spus! Ceaușescu venise la întâlnire pregătit să audă orice critică!… S-a mai pomenit vreun președinte comunist sau necomunist care să fi organizat o asemenea întâlnire?! Cartea despre cutremur a rămas neterminată… Mi-au rămas doar fișele, niște însemnări, un fragment publicat în Pagini pestrițe…

Ceaușescu a încercat să schimbe statutul României! Nu și-a dat seama pe câtă lume deranjează faptul că România ajunsese propriu zis să nu mai aibă nevoie de nimeni!

Concluzia ar fi că Ceaușescu a încercat să ridice România pe o treaptă „socială” superioară. Exact cum zicea el, cu „treapta superioară”! Există în lume un soi de club al statelor mai pricopsite. Care practică un exclusivism, am impresia, ca-n cluburile londoneze! Nu ești primit cu una, cu două!… Nu ești lăsat să îndeplinești criteriile! Ceaușescu a încercat să schimbe statutul României! Nu și-a dat seama pe câtă lume deranjează faptul că România ajunsese propriu zis să nu mai aibă nevoie de nimeni! Politica lui Ceaușescu de dobândire a unei autarhii economice se apropia de țintă! Aveam o economie într-adevăr „multilateral dezvoltată”. Dar noi nu prea înțelegeam atunci aceste cuvinte, le consideram sloganuri comuniste fără acoperire! Propagandă găunoasă! Am fost niște dobitoci, vorba unui mare înțelept!… Ceaușescu a avut încredere în mari lideri politici ai lumii, care s-au purtat ca niște pușlamale, fără onoare, fără urmă de fair play! În frunte cu englezii. Gestul lor de a profita de înghesuiala din decembrie 1989 pentru a sustrage din România medaliile conferite de regina Angliei lui Ceaușescu este un gest teribil de jenant, de jalnic! Este un record din speța „neam prost”! Când vezi în ce „palat” a locuit Ceaușescu, că a murit fără să aibă nicio proprietate, nici măcar o garsonieră în miile de blocuri construite pe vremea lui, necum vreun cont în bancă, ci doar un teanc subțire de câteva cecuri de 5.000 de lei, dintr-acelea cu care puteai să câștigi o Dacia, te-apucă rîsul-plînsul! Și-ți vine să-ți dai palme, dacă ești cât de cât cinstit cu tine însuți!

Cine îl mai înjură pe Nicolae Ceaușescu face astfel, poate fără voia lor, jocul asasinilor din decembrie 1989!

Vă daţi seama, Elena Ceaușescu visa să câștige la CEC o Dacia!… Am promis că vom face și inventarul păcatelor lui Nicolae Ceaușescu, al greșelilor! Deocamdată, din mai multe motive, îmi propun să-l vorbesc numai de bine, numărul mare de români care încă mai cred în denigrările și minciunile proferate la „Europa Liberă” și de sabotajul K.G.B./F.S.B.-ist din țară. Aceste minciuni continuă să circule, întreținute de serviciile loiale criminalilor care l-au asasinat pe Ceaușescu și au distrus Țara după 1990! La fel și despre legionari. Au greșit și ei, unii chiar cu păcat! Dar nu mă trage inima să fiu „obiectiv” și să vobesc despre greșelile legionarilor, câtă vreme denigrarea lor sistematică este în continuare politică de stat. Dar să ne fie clar: cine îl mai înjură pe Nicolae Ceaușescu face astfel, poate fără voia lor, jocul asasinilor din decembrie 1989! Sunt tovarăși de drum și de idei cu Brucan, Iliescu, Roman și întreaga suflare kominternistă! Se încadrează, din prostie, în strategia anti-românească aflată în plină desfășurare! Duduie azi motoarele anti-românismului mai tare ca oricând! Simplificând lucrurile, trebuie să înțelegem că avem de ales între Brucan & Roman și Ceaușescu! Între românism și anti-românism! Cale de mijloc nu există! Timpurile pe care le trăim ne obligă să fim radicali: ori laie, ori bălaie!

Prof. univ. dr. Ion Coja

SURSA: http://www.art-emis.ro/analize/4618-nicolae-ceausescu-intre-romanism-si-antiromanism.html

Nota redacţiei: Textul este o adaptare după dialogul consumat în mai 2017, între Prof. univ. dr. Ion Coja şi Nikita Vlahos

––––––––––––––-
[1] Registrul Stării civile pentru naşteri din Scorniceşti, comuna natală a lui Nicolae Ceauşescu menţionează ca dată a naşterii sale, ziua de 23 ianuarie 1918

IN MEMORIAM: GENERAL TUDOR BOTNARU

Bărbat al Cetăţii şi Onoarei

Marţi l-am petrecut îndureraţi pe ultimul drum, la Cimitirul Central din Chişinău, pe eruditul general şi diplomat Tudor Botnaru (16.02.1934 – 30.12.2017), fost coleg de studii şi de serviciu, prieten mărinimos de viaţă.
El venise pe lume împreună cu surioara-geamănă Frosica, în familia răzeşilor Leon şi Ecaterina Botnaru din satul Lipceni – Rezina. Rămaşi orfani în timpul foametei, copiii au fost duşi la casa de copii din Parcani. Iar în 1949 Tudorică a fost transferat la orfelinatul din Chişinău, unde el absolvi şcoala medie de elită nr. 4. Mai apoi deveni student la Facultatea de filologie a Universităţii de Stat. A fost ghid la filiala din Chişinău a Societăţii unionale „Inturist”. Peste trei ani îl vedem printre cursanţii Şcolii militare de contrainformaţii din Minsc, apoi ofiţer la Institutul de Informaţii din Moscova. Sub acoperire diplomatică trei decenii el s-a aflat în misiune în Franţa, Belgia şi România.
În iunie 1990 Tudor Botnaru e rechemat din Bucureşti şi numit preşedinte al Comitetului pentru Securitatea Statului. La 11 aprilie 1994 i se încredinţă postul de prim-veceministru de Externe, de unde pleacă ambasador al Republicii Moldova în Benilux şi Marea Britanie, cu reşedinţă la Bruxelles, deţinând prin cumul funcţii responsabile în Consiliul Europei, NATO şi alte instituţii internaţionale.
La 25 ianuarie 1997 prin decret prezidenţial a fost numit Ministru al Securităţii Naţionale, post deţinut până la pensionare în mai 1999.
Orfan lipsit de ajutor şi mângâiere, şi-a făcut o strălucită carieră şi autoritate prin sârguinţa, dârzenia şi amabilitatea proprie, urcând la gradul ofiţeresc suprem general de divizie.
Soţia, Irina Ţurcan, orfană din Carahasani, absolventă a scolii medii nr. 1 din Chişinău şi a Institutului Unional al Industriei Alimentare din Kiev, a suportat cu stoicism greul vieţii de ofiţer. Fiul, Marcel e ofiţer de performanţă.
Generalul-diplomat Tudor Botnaru, coautorul volumului „Istoria serviciilor secrete”, e cunoscut publicului de intelectuali şi cititori prin materiale şi interviuri combative, patriotice, publicate în presa periodică. A fost şi va rămâne în memoria noastră o figură strălucită, un martir neafişat al neamului.

Adio, prietene! Să te aibă Domnul în grădina sa.

Mihail Gh. Cibotaru, Gheorghe Ghidirim, Constantin Oboroc, Alexandru Ganenco,
Simion Rusu, Valentin Dediu, Aurel Groza, Dumitru Ţâra, Tudor Ţopa, Iurie Colesnic,
Victor Ladaniuc, Pavel Bălan, Vlad Ciubucciu, Valerii Furdui, Tudor Iaşenco