LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (LI)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (51)

HOLOCAUSTUL: GOGORIŢA DIABOLICĂ

Postfaţă la THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry*

Vasile I. ZĂRNESCU

Episodul anterior

Motto: „…Nu vă temeţi!

Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

Diferenţa dintre „evreu“ şi „jidan“

În mai multe articole [1] de-ale mele [2] şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în câteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, Justinian. Sunetul semnificat de litera nemţească ü – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iuden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt. De fapt, cuvîntul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvîntului „Jüden“, preluat în celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii, din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ [3] şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu –ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există varianta europeană şi biblică „evreu“, „hébreu“, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

O altă dovadă irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea cultului iudaic este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ebraică. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire  cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş [4], scrisă şi idish sau yiddish [5]: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit U Kraina, însemnînd „la margine“) etc. Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat linkul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“[6]! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar evreii alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan[7], unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – rus, polon, maghiar, german etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe limba ebraică, pe care ei, jidanii, ca descendenţi ai khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să-l reţineţi, că evreii autentici, de neam, sefarzii – care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşkenazi – le poartă o ură profundă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor!

Presiunea – făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal [8] Marco Maximilian Katz, care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti pentru depistarea antisemitismului, de către cei de la „institutul Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvîntului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime – este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe evrei, pe evrei să-i denumim ca atare, evrei, iar pe jidani, jidani.

Clarificarea esenţială: jidanii nu sunt evrei

Dar, în cazul jidanilor, se impune o precizare importantă: jidanii nu sunt evrei de neam, adică nu sunt dintre cele 12 triburi de evrei originari din Palestina biblică, ci sunt urmaşii europenizaţi ai khazarilor – care sunt de origine turcică. Ei sunt „Al 13-lea trib“, cum i-a indicat, corect istoric şi etnic, Arthur Koestler [9] – jidan şi el, deci descendent khazar, după cum şi recunoaşte – în cartea sa omonimă (cf. THE THIRTEENTH TRIBE. The Khazar Empire and ist Heritage [10], 1976; vezi şi trad. rom., Al treisprezecelea trib: KHAZARII. Editura Nagard, 1987)! (Nu este exclus ca să fi fost „sinucis“ din cauza acestei cărţi, care, în fond, denunţă intenţia perfidă a jidanilor de a se da drept „evrei“). Conducătorul khazarilor, un anume Bulan[11], le-a impus – „probabil în 740“, scrie Koestler – adoptarea cultul iudaic în varianta talmudică de atunci (după ce adoptaseră, într-o etapă anterioară, cultul iudaic biblic), ei devenind, astfel, viitorii „Das Jüden“ – adică jidani europenizaţi care au parazitat cultul mozaic. Între evreii autentici, de neam din Palestina, şi jidani există o luptă surdă şi absconsă, care abia recent a fost exteriorizată de Neturei Karta (cf. http://www.nkusa.org [12]), organizaţia evreilor autentici, fundamentalişti, care, la manifestările lor organizate cu predilecţie în S.U.A. şi Canada, etalează sloganuri ca acesta „JUDAISM REJECT ZIONISM“ şi ard sistematic drapelul statului Israel (cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm [13]).

Prin înfiinţarea sionismului, s-a început propaganda pentru emigrarea jidanilor în „patria“ lor, Palestina, deşi Palestina nu fusese niciodată patria lor. După Primul Război Mondial, deşi Imperiul Britanic s-a opus cât a putut, această migrare s-a accentuat, fiindcă o parte din conducerea sa era manevrată de jidani, după cum o demonstrează confecţionarea „Declaraţiei Balfour“ [14]! Benjamin Freedman, în celebrul său discurs din 1961, a relevat cum au fost păcăliţi europenii, în principal britanicii, să le promită, prin „Declaraţia Balfour“, făcută la presiunea jidanilor din Marea Britanie, înfiinţarea unui stat jidănesc în Palestina (cf. „De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale“ [15]). După 1948, prin înfiinţarea statului Israel, migrarea, „alia“-rea, adică afluirea jidanilor din toată lumea în Palestina – care a fost desfiinţată şi transformată în statul etnic şi rasist [16] Israel – şi, concomitent, alungarea palestinienilor de pe pămînturile lor străbune au devenit „politică de stat“ pentru conducerea Israelului. Întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion, a fost supranumit „marele epurator“ tocmai din cauza represaliilor comise contra autohtonilor palestinieni cu scopul de a-i alunga; pe cei pe care nu i-au putut alunga, i-au îngrădit cu ziduri de beton înalte de peste 10 metri! Trebuie să atragem atenţia că, practic, Palestina a fost cucerită de jidani, căci toţi oamenii politici şi militari ai Israelului nu sunt evrei, ci jidani, adică provin dintre sioniştii descendenţi ai khazarilor europeni, numiţi şi ashkenazi – spre deosebire de evreii adevăraţi, din Palestina, numiţi sefarzi! Acesta este motivul fariseic pentru care jidanii din România (ca şi din alte părţi, de altfel) declară că se simt „jigniţi“ cînd sunt denumiţi, corect ştiinţific şi istoric, „jidani“ şi vor să fie denumiţi exclusiv „evrei“: fiindcă vor să ascundă faptul că nu sunt evrei de neam, ci nişte hoţi de neam turcic, care şi-au apropriat – într-o exprimare neacademică, au furat – sau, zis mai frust, au parazitat identitatea religioasă a evreilor din Palestina, dar vor să păcălească lumea, ca să fie consideraţi evrei autentici! De atunci, jidanii, ca o plantă agăţătoare care se urcă pe trunchiul unui copac şi îi suge seva, s-au insinuat în cultura altor popoare şi, apoi, au declarat ritos că au contribuit la dezvoltarea acelei culturi şi, apoi, extrapolînd situaţia, că au, ei înşişi, o „cultură tradiţională“. De altfel, în acest sens, A. Koestler este nevoit să recunoască: „Realizările filozofice, ştiinţifice şi artistice individuale ale unora sau altora dintre evrei constau în contribuţii la cultura naţiunilor-gazdă; ele nu reprezintă o moştenire culturală“ (op. cit., pag. 235). Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte România este furtul melodiei populare „Cucuruz cu frunza-n sus“ [17], pe care a înregistrat-o compozitorul Guilelm Şorban, tatăl lui Raoul Şorban – protector al jidanilor –, melodie pe care jidanii, dîndu-i un ritm andante majestuoso, au transformat-o în imn naţional al Israelului [18]! Între timp, nu s-au rezumat numai la „Cucuruz cu frunza-n sus“, ci au furat aproape toată România, sau, cum spune diplomatic Shimon Peres [19], „am cumpărat România“ [20].

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii este A. N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. În cartea sa, Khazaria, publicată în ebraică, în 1944, (…) Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare atît a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cît şi a întrebării cît de departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale». Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de «antisemitism» ar deveni fără noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie împărtăşită atît de călăi, cît şi de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria“ (A. Koestler, op. cit., ediţia Nagard, pag. 15).

În episodul „Înşelătoria secolului XX (46)“ [21] am precizat, în notele mele, citîndu-l pe Arthur Koestler, că, în imensa lor majoritate, cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după anul 1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. Deci, pe scurt, istoria acestor barbari, khazarii, travestiţi în popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii“ de azi, adică jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici (vezi şi Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13).

În concluzie, cuvîntul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, care indică o anumită arie geografică, iniţială, de atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice – şi o anumită origine etnică turcică a poporului respectiv, khazarii. De aceea, nu are nimic peiorativ în el, cum pretind lichelele din Academia Română, care le cîntă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei, jidanii, să îşi mascheze originea ne-evreiască, dar cu scopul de a se da drept evrei, căci, ca evrei, au un pedigri biblic, dar transformat într-unul rasist, de „popor ales“.

Remarcabil este faptul că, în rîndul contestatorilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Leon Poliakov, Efraim Zuroff [22], Marco K. Katz [23], Radu Ioanid [24] şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer, Andrei Marga şi „escrocul politic“ [25] Răzvan Theodorescu, se înregimentează şi revizionişti evrei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI [26] –, ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot [27]! Fireşte, toţi aceşti negaţionişti evrei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, neevrei – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau cei care au fost bătuţi sau băgaţi la închisoare, ca Ernst Zündel, Jürgen Graf, Roger Garaudy, Paul Rassinier, Robert Faurisson [28] ş.a.

Aria calomniei valorificată de jidani

Paul Joseph Goebbels [29] a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist [30] din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfîrşeşte prin a fi crezută“. (Recent, pe un site de comentarii, un postac i-a atribuit-o lui Stalin). Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. Nu am avut acces la vreo scriere a lui Goebbels, dar, după cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să se pună în cîrca liderilor Germaniei hitleriste cît mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza şi a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică. Evident, promotorii acestei deşănţate propagande antigermane au fost profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel [31], Radu Ioanid [32], Marcel Shafir [33] şi alţii asemenea [34] lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia ceruse Ministerului Învăţămîntului un sociolog şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică. Aici am întîlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă pînă la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“ [35], adică Leon Iosif Steinbach [36], membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.), adjunct al ministrului Industriei Uşoare şi, după 1990, vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceştia se mai strecurau şi cîţiva şefi români, dar îi numărai pe degetele de la mîini. Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea cîte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (cf. Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24).

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, puterea jüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de mii de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate [37] că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein [38], inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor [39] a fost transformat într-un autentic holocash.

Gogoriţa diabolică a „holocaustului“

Gogoriţa „holocaustului celor 6.000.000“, impusă tot mai vehement după Procesul de la Nürnberg – început în 1946 şi supranumit „al învingătorilor“ tocmai pentru a-i sublinia părtinirea, injustiţia dovedită în timpul deliberărilor şi în pronunţarea sentinţelor –, fusese scoasă din pălărie de către rabinii sionişti încă de pe la 1900 – deci cu circa o jumătate de secol înainte să înceapă mult invocatul Proces de la Nürnberg. Unul dintre aceşti rabini a fost însuşi Stephen S. Wise, care avea să ajungă preşedintele Congresului American Jidănesc şi, totodată, preşedintele Congresului Mondial Jidănesc [40]. Ca atare, a devenit un lobby-ist cu un rol extrem de important în migrarea jidanilor din Polonia în S.U.A. ca pretinşi „refugiaţi“ spre a beneficia de intrarea liberă în S.U.A. şi de substanţialele subvenţii aferente ca „ajutoare de instalare“ – migrare denunţată ca ilegală în „Raportul“ său de consilierul Senatului S.U.A., George Meader, „Raport“ care, a fost, „însă, îngropat în urma «formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia». Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului“ [41]. A fost muşamalizat în stil „democratic“ american, aşa cum avea să fie muşamalizat, peste circa două decenii, atacul criminal al aviaţiei izraelite asupra navei LIBERTY [42], din 8 iunie 1967, aviaţie care trăsese şi asupra marinarilor [43] aflaţi în apă sau în bărcile de salvare [44]! Adică piloţii izraelieni erau, efectiv, asasinii americanilor care le dădeau imense ajutoare în bani şi în armament de ultimă oră! Guvernul Israelului a zis „Pardon, scuzaţi, bonsoar! Am confundat nava LIBERTY cu un cargou egiptean care transporta cai“, iar guvernul S.U.A. a tăcut mîlc. James Bamford s-a documentat 20 de ani şi, apoi, a scris cartea THE PUZZLE PALACE [45],  în care descrie atacarea criminală a navei LIBERTY de către prietenii izraelieni. După încă 20 de ani de documentare pe aceeaşi temă, a mai publicat cartea BODY of SECRET [46], în care a dezvăluit că, în timpul torpilării navei-spion LIBERTY de către aviaţia militară a Israelului, un avion american AWACS a înregistrat toate convorbirile radiofonice ale conducerii Armatei Israelului, convorbiri din care reieşea clar că izraelienii cunoşteau sigur rolul navei-spion LIBERTY şi au bombardat-o deliberat, ca să nu se afle cum duc izraelienii războiul şi, în special, că atacaseră, tot deliberat, o coloană a trupelor O.N.U., provocîndu-le, tot „din greşeală“, mari pierderi. Chestia cu „cargoul egiptean care transporta cai“ era, fireşte, doar praf în ochii proştilor din guvernul american. Guvernul S.U.A. a aflat în timp real, din transmisiile imediate ale avionului de supraveghere AWACS, ce crime comite armata Israelului contra navei LIBERTY, precum şi a altora, dar s-a făcut că nu a aflat niciodată. De ce acoperă conducerea S.U.A. asasinarea cetăţenilor săi de către Israel?! Iată un motiv, dintre multe altele: încă de la prima sa întîlnire cu Ben Gurion, la Hotel Waldorf Astoria din New York, în primăvara anului 1961, preşedintele John F. Kennedy îi spune: „Ştiu că am fost ales graţie voturilor evreilor americani. Le datorez alegerea mea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru poporul evreu“ (Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy [47], Ed. Simon and Shuster, 1987, pag. 56).

Supravieţuitorii echipajului navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi [48], după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace, în continuare, mâlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer [49] şi Stephen M. Walt [50] în cartea lor Lobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite [51] (Editura Antet, 2008).

Dar propaganda acerbă şi dezagreabilă privind pretinsul holocaust suferit de jidanii europeni din cauza fasciştilor în etapa interbelică şi în vremea ultimului război mondial a provocat un efect de bumerang: reacţia celor incriminaţi şi aflaţi în legitimă apărare. În mod firesc, reacţia lor a dus la descoperirea – după septembrie 2003, cînd Arthur Robert Butz şi-a tipărit ultima ediţie a celebrei sale cărţi THE HOAX O F THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry [52] (MISTIFICAREA SECOLULUI XX. Pledoaria contra presupusei exterminări a jidănimii europene) – descoperirea, ziceam, a adevărului că pretinsul holocaust „unic“ din Al Doilea Război Mondial clamat neîntrerupt fusese născocit cu circa un SECOL ÎNAINTE (!) să se fi produs în „realitate“ – „realitate“ care este, şi ea, contrafăcută [53].  Repetarea continuă – exact cum preconiza Goebbels – a fost comisă de către sionişti în mii de articole, cărţi şi filme hoollywood-iene, ca în absolut falsul film Auschwitz sau precum în tezistele filme ale lui Steven Spielberg [54] München (Münich), Lista lui Schindler şi, îndeosebi, The Last Days [55]. Despre acesta ultimul, Eric Hunt a făcut filmul The Last Days Steven Spielberg’s Documentary Hoax [56] (Ultimele zile ale Marii Minciuni a lui Spielberg), prin care anunţa documentarul său [57] extins, The Last Days of the Big Lie [58] – Ultimele zile ale marii minciuni, în care, desigur, demolează filmul lui Spielberg, The Last Days.

Într-adevăr, ca justificată reacţie de apărare, a apărut, la început firav, cam după 1960, apoi tot mai viguros, curentul istoric numit „revizionist“, care contestă realitatea holocaustului şi, implicit, numărul rotund şi exact – nici mai mult, nici mai puţin – de 6.000.000 de evrei [59] omorîţi în aşa-zisele lagăre de „exterminare“ naziste [60] prin camere de gazare, camioane de gazare, crematorii şi alte asemenea snoave de tip horror, introduse în literatura holocaustică de grafomani ca impostorul Elie Wiesel [61] şi alţii aidoma lui. Debutul revizionismului l-a făcut, în 1950, istoricul Paul Rassinier [62], fost deţinut în lagărul de la Buchenwald [63], prin cartea Le Mensonge d’Ulysse [64], continuînd cu Ulysse trahi par les Siens [65], Le véritable Procès Eichmann [66], Le Drame des Juifs européens [67] etc.

Fantasmagoria „camerelor de gazare“, diseminată cu deşănţare de escrocheria holocau$tică a determinat opinia publică occidentală să ceară anchete şi expertize care să ateste existenţa lor reală şi nu să se rămînă la nivelul declaraţiilor şi mărturiilor teatrale, una mai fantastică şi mai aberantă decît alta. Între 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat definitiv născocirea camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) expertiza tehnică [68] semnată de inginerul-arhitect Fred Leuchter [69], american, constructor de camere de gazare în faimoasele închisori din Statele Unite; 2) contraexpertiza poloneză, sub egida Universităţii din Cracovia; 3) contra-contraexpertiza chimistului german Germar Rudolf [70], doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart (vezi The Rudolf Report: Expert Report on Chemical and Technical Aspects (Holocaust Handbooks Series, 2) [71]). Concluzia comună a acestor trei expertize tehnice: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere de gazare, care ar fi servit la gazarea industrială a milioane şi milioane de oameni, s-au dovedit incompatibile din punct de vedere tehnic cu o astfel de destinaţie. Dar popularizarea acestor constatări a fost boicotată de organizaţiile angajate în menţinerea şi exacerbarea propagandei holocaustice. Mai mult, Germar Rudolf a fost anchetat, arestat şi băgat la puşcărie. Fred Leuchter a fost, la fel, hăituit de vectorii sionişti ai holocaustului – în special de către Anti-Defamation League [72], înfiinţată în 1913 de loja masonică The Independent Order of B’nai B’rith [73], considerată de F.B.I. a doua organizaţie teroristă din S.U.A. şi pe care, în 2013, a investigat-o pentru spionaj [74] –, iar firma lui de construcţie a fost boicotată, ca în anii de după 1933, de aceleaşi organizaţii şi aproape falimentată.

Mergînd pe urmele „revizioniştilor“, unii au adîncit cercetările şi au ajuns la dezvăluirea relevată în cele de mai jos: gogoriţa „Holocaustului“ [75] – cu H mare – împănat cu făcătura celor „şase milioane“ de jidani pe cale de a fi exterminaţi se lansase încă din 1900. Ulterior, s-au mai descoperit şi alte apariţii ale acestor două expresii terifiante, dar absolut false [76]! Astfel, un împătimit al căutării adevărului a făcut o listă cu citate, de la 1900 încoace, referitoare la cuvîntul „holocaust“ şi la numărul „6.000.000“, postată la 7 octombrie 2011, sub chiar titlul „6.000.000“ [77].

Urmărind această enumerare, un „alt însetat după dreptate“ – cum se spune în a 4-a Fericire a lui Iisus Hristos (Matei, 5, 6) – a publicat articolul 140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: [78] 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început! Aceste texte explicative sunt extrase din cartea lui Don Heddeshmeier The First Holocaust, tipărită în S.U.A., la Chicago, în octombrie 2003.

 

Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST

— Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims

During And After World War One

 

PRIMUL HOLOCAUST. Campaniile evreieşti de strîngere de fonduri în numele Holocaustului, în timpul şi după Primul Război Mondial  [79]

Cartea PRIMUL HOLOCAUST cuprinde o uimitoare colecţie de decupaje şi articole de propagandă de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi pînă în 1945, în care se susţine – de 50 de ani! – iminenţa suferinţelor şi exterminărilor la care vor fi supuşi evreii din Europa. Din aceste articole aflăm că evreii au invocat de zeci, de sute de ori, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, că numărul 6.000.000 – din punct de vedere cabalistic – reprezintă numărul evreilor care vor fi distruşi şi vor muri în nenumăratele conflicte din Europa şi Rusia, după interpretarea – evident, fantasmagorică şi tendenţioasă – a unor rabini.

Cei mai mulţi cred că aproximativ „şase milioane“ de evrei au fost ucişi de Germania Naţional-Socialistă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în cursul evenimentelor care au fost denumite – de către perfida propagandă sionistă – „Holocaust“ sau, mai recent, „Shoah“ [80]. Dar de cînd ştim noi, opinia publică, despre acest număr, „şase milioane“? Cel mai răspîndit răspuns este că numărul de „şase milioane“ s-a stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul Procesului de la Nürnberg. Deşi este adevărat faptul că numărul de şase milioane este numărul care reprezintă fără nici un fel de tăgadă adevărul – aşa cum a susţinut Tribunalul de la Nürnberg –, cifra aceasta este mult mai veche, după cum dezvăluie, în cartea sa, Don Heddesheimer.

De exemplu, declaraţia „Şase milioane de evrei în Polonia şi Rusia ameninţaţi de un holocaust iminent“ a apărut pe anumite surse, cum ar fi The New York Times, încă în anul 1919!

Documentele de după Primul Război Mondial cuprinse în cartea Primul Holocaust a lui Don Heddesheimer conţineau idei propagandistice potrivit cărora jidanii din Europa de Est erau pe cale de a fi anihilaţi, invocîndu-se cuvinte cu care suntem obişnuiţi, deja, astăzi, cum ar fi „exterminare“, „holocaust“, dar şi numărul de acum faimos şi aproape magic de „şase milioane“. Aici găsim detalii referitoare la cum acţiona propaganda în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a crea agitaţie cu privire la drepturile minorităţilor jidăneşti din Polonia, precum şi la sionism şi bolşevism în Polonia şi Rusia. Astfel s-a demonstrat cum, prin acţiunile fundaţiilor jidăneşti de strîngere de fonduri din America, s-au acumulat sume imense de bani în numele hrănirii evreilor polonezi şi ruşi, sume canalizate, apoi, către acţiunile sioniştilor şi comuniştilor – inclusiv bănci, sindicate şi kibuţuri –, dar niciodată către evreii care, realmente, ar fi fost înfometaţi.

Cartea PRIMUL HOLOCAUST include şi mărturii ale unor diplomaţi şi ataşaţi militari americani, aflaţi în misiune în Polonia şi Rusia, care contrazic plîngerile jidanilor cu privire la persecuţii în etapa dintre cele două războaie mondiale. Această carte reflectă înşelătoria deliberată indusă de campaniile sioniste şi de mass media – cu mult înainte ca Hitler să devină Cancelar al Germaniei în 1933 –, campanii care urmăreau să atragă simpatia publicului şi suportul financiar pentru ambiţiile politice ale jidanilor, cum ar fi sionismul şi comunismul.

Invocarea în mod obsesiv şi insistent a mitului cabalistic potrivit căruia „6.000.000 de evrei vor muri“, care circula frecvent, în presa occidentală, îndeosebi britanică şi americană – cu cel puţin patru decenii înaintea evenimentelor din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial –, a determinat şi a indus ideea că 6.000.000 de evrei au pierit, efectiv, în anii 1939-1945, aşa cum au susţinut jidanii. A fost, de la început, o fantasmagorie şi este la fel şi acum!

Primul Holocaust de Don Heddesheimer este o lucrare critică asupra încercărilor continue ale jidanilor de a invoca cifra magică de „6.000.000“ şi cuvîntul „Holocaust“ înainte şi după Primul Război Mondial. Desigur, aceşti propagandişti inteligenţi şi-au realizat obiectivul de stabilire a mitului „holocaustului evreiesc“ în conştiinţa publică după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În mare parte din cauza filmelor de ficţiune de la Hollywood, precum Lista lui Schindler a celebrului Steven Spielberg, dar şi a pletorei de cărţi dedicate propagandei holocaustice.

Aşa cum este documen tat în cartea PRIMUL HOLOCAUST, sioniştii au încercat isteric să demonstreze că şase milioane de evrei erau morţi, pe moarte sau în mare pericol în Europa sau Rusia încă de pe la anul 1800. Oricînd existau tulburări în Europa, deşi dezordinea era adesea provocată de jidani, personalităţi proeminente sioniste şi organe de presă la nivel mondial controlate de jidani au lansat tot felul de poveşti false pentru a determina oamenii să se simtă întristaţi şi să doneze bani asociaţiilor caritabile jidăneşti.

Se pare că această cifră mitică de 6.000.000, de mult timp discreditată de revizionişti, vine de la un mit religios al Talmudului evreiesc, care spune că „vă veţi întoarce fără şase milioane“ sau „te vei întoarce în ţara lui Israel cu şase milioane mai puţini“ şi, desigur, cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat apariţia statului modern Israel, care a fost înfiinţat în 1948, ca răzbunare pentru cei „şase milioane de evrei ucişi în Holocaust“. Jidanii au explicat adesea genocidul sistematic contra palestinienilor şi furtul teritoriilor palestiniene ca fiind o compensare vindicativă a aşa-numitului Holocaust din cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care orice cercetător serios şi gânditor critic ştie, deja, că este o fraudă de proporţii colosale. Dar sioniştii au o influenţă atît de mare încît au transformat o profeţie delirantă jidănească în „fapt istoric“.

Marea minciună a sionismului [81]

Alţi truditori anonimi, dar dornici să aducă la cunoştinţa opiniei publice româneşti adevărul – mascat cu grijă de propaganda sionistă cu concursul complice al autorităţilor – au postat pe Internet traducerea articolului „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început“ sub titlul „Marea minciună a sionismului“ [82].

Originile istorice şi biblice ale numărului „şase milioane“

 

Profeţiile jidăneşti din Tora (aşa cum a fost ea compilată de rabinii de după secolul al VIII-lea) pretind că 6 milioane de evrei trebuie să „dispară“ înainte ca statul Israel să fie format. „Vă veţi întoarce fără şase milioane“. De aceea, în The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust [83], Tom Segev, un istoric izraelian, a declarat că „6 milioane“ este o încercare de a transforma povestea Holocaustului în religie de stat. Cele şase milioane de jidani, conform profeţiei, trebuie să dispară în „cuptoare de ardere“. „După modelul promisiunii divine conţinute în Biblie, Genocidul este un element de justificare ideologică pentru crearea statului Israel“ [84]. Ca o chestiune de fapt, Robert B. Goldmann [85] scrie: „…Fără Holocaust nu ar fi nici un stat evreu“. O simplă consecinţă: avînd în vedere cele şase milioane de „evrei“ „gazaţi“ la Auschwitz, care au sfîrşit în „cuptoare de ardere“, profeţiile s-au „împlinit“ şi Israelul poate deveni un „stat legitim“. Argumente suplimentare pentru teza „Statul Israel – consecinţa vindicativă a Holocaustului, dar şi stat teocratic condus de atei“ aduce Roger Garaudy în cărţile sale, îndeosebi în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene [86]. Dar, în virtutea celor pe care le dezvăluim în această sinteză – pe baza cărţii lui Arthur R. Butz, Mistificarea secolului XX, precum şi a lucrărilor istoricilor negaţionişti –, silogismul falacios al lui Robert Goldmann trebuie refăcut conform adevărului istoric: „Întrucât nu a existat nici un holocaust, statul Israel nu are legitimitate“. De altfel, până de curând, O.N.U. calificase statul Israel ca stat terorist. Oricum, organizaţia Neturei Karta contestă legitimitatea statului Israel şi, la manifestările sale publice, etalează lozinci ca acestea: ISRAEL IS NOT JEWISH STATE; Authentic RABBIS Always Opposed Zionism and The State of Israel; TORAH FORBIDS A JEWISH STATE etc.

Încă un argument, aş putea spune chiar jidănesc: The American Jewish Year Book, nr. 5702, din 22 septembrie 1941 la 11 septembrie 1942, vol. 43, publicat la Philadelphia de către The Jewish publication society of America, indică la pagina 666 că, după expansiunea nazistă maximă, până în Rusia, şi socotindu-i şi pe cei rămaşi în Germania, existau în Europa supusă Germaniei 3.110.722 (!) de jidani, număraţi pe deşte (cf. R. Garaudy, op. cit., pag. 134).

Atunci, cum să fi fost exterminaţi şase milioane?! De altfel, dacă se însumează cifrele maxime despre jidanii omorâţi în lagăre ( Auschwitz – 9 milioane, în filmul lui Alain Resnais, Maidanek – 1,5 milioane, în cartea lui Lucy Dawidowicz, şi alte asemenea cifre fantasmagorice) ar rezulta că Germania omorîse mai mulţi jidani de câţi militari pierduse U.R.S.S. în acel război!

Mai mult. Adolf Hitler, în aprilie 1944, în virtutea colaborării permanente cu sioniştii germani, a propus delegatului sionist Brand, prin intermediul lui Adolf Eichmann, o afacere profitabilă: din cele trei-milioane-o-sută-două’j’dă-mii de jidani din Europa germanică, dădea un milion de jidani contra a 10.000 de camioane, pe care să le folosească exclusiv pe frontul sovietic (cf. Yehuda Bauer, Evrei de vânzare, Ed. Liana Levi, Paris, 1996, pag. 227-229, apud R. Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Ed. Samizdat, 1999, pag. 101)!

 

În ceea ce priveşte numărul „şase milioane“, trebuie să ştiţi următoarele: în textul ebraic al profeţiilor Tora se poate citi „te vei întoarce“. În text, litera „V“ sau „VAU“ este absentă, deoarece scrierea ebraică nu are nici o cifră; litera „V“ înseamnă numărul 6. Ben Weintraub [87], un om de ştiinţă religios, a învăţat de la rabini că sensul literei lipsă înseamnă că numărul este „6 milioane“. Nu vi se pare cam abracadabrantă interpretarea?! Ei bine, pe această aberaţie se întemeiază dogma celor „şase milioane“!

 

Principiul dominoului în demolarea făcăturii „Holocaustului“

 

Din 1976, cînd a fost prima ediţie a cărţii sale, pînă în la ultima ediţie, completată, din septembrie 2003, Arthur Robert Butz, evident, nu cunoscuse cartea lui Don Heddesheimer referitoare la colecţia de articole de presă din anii 1900-1939. De aceea, el s-a bazat, în demonstrarea falsităţii propagandei holocau$tic€, pe demolarea prezentării cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, prezentare făcută, pe ultima sută, inclusiv de Steven Spielberg în filmul său, pe urmele multor cărţi pe cît de false, pe atît de apologetice pe această temă. Arthur Robert Butz se bazează pe cunoscutul zis „principiu al dominoului“. A plecat de la premisa că, dacă demonstrează făcătura cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, atunci demonstrează fantasmagoria întregii propagande a holocaustului. Şi demonstraţia i-a reuşit cu succes, întrucît, în documentarea sa riguroasă, a analizat inclusiv celelalte lagăre de muncă, de tranzit sau de tratament; de acest ultim tip fusese Birkenau, supranumit, în mod întemeiat, „lagărul morţii“ deoarece, acolo fiind o mare concentrare de bolnavi şi bătrîni care erau trataţi ca să trăiască, era normal să se înregistreze cel mai mare număr de decese. Dar toate lagărele de concentrare aveau spitale şi îi tratau pe cei internaţi ca să rămînă în viaţă şi să muncească. Aşa cum arată Butz, conducătorii Germaniei nu aveau nici un interes să îi extermine deliberat pe internaţi – indiferent că erau jidani, ţigani, ruşi sau de alte naţii –, fiindcă aveau imperioasă nevoie de forţă de muncă, elita bărbaţilor germani murind pe cele două fronturi pe care Hitler fusese nevoit să le deschidă. În susţinerea demonstraţiei lui Arthur Butz vine şi expunerea lui Elie Wiesel, din fabulaţia sa Noaptea [88]. Revista Romanian Historical Studies [89] îi face portretul în aqua forte: „Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi până dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel – atunci când se afla internat la spital la Birkenau, în Ianuarie 1945, din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire –, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93; Noaptea, pag. 90)“.

Scena este reamintită de Elie Wiesel în porcăria sa de memorii, All Rivers Run to the Sea, traduse sub titlul Toate fluviile curg în mare (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, pag. 92). Deci, nemţii i-au tratat pe el şi pe tatăl lui (le-au dat şi cafele!) pînă în ultima clipă de control al lagărului Birkenau – despre care, amintesc, Arthur Butz scrie că era supranumit, întemeiat, „lagărul morţii“ – şi, culmea, aceştia doi – Wiesel tatăl şi nătîngul său fiu, Elie – au scăpat vii din lagăr, trataţi de nemţi, şi au ales să de retragă cu odioşii lor temniceri, naziştii, decît să rămînă să fie „eliberaţi“ de către Armata Roşie „eliberatoare“. O altă dovadă de „recunoştinţă“, „tipic jidănească“ – spre a folosi expresia ironică a lui Marx –, este faptul că maică-sa, atunci când „Sighetul a redevenit Marmorossziget“ (adică după Diktatul de la Viena!), „era şi ea mulţumită de schimbarea noastră de naţionalitate. Pentru ea era un fel de întoarcere la copilărie şi trebuia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta“ (sic), consemnează el în Toate fluviile… (pag. 33). Adică, pentru intrarea horthyştilor în Ardeal, toanta de mă-sa era mulţumită [90]! Evident, mulţumirea i-a crescut când horthyştii au trimis-o în lagăr, de unde s-a ridicat la cer pe coşul crematoriului. În treacăt fie zis, tîmpitul de Elie Wiesel, devenit, între timp, membru de onoare al Academiei Române iudaizate [91], ar fi trebuit să scrie „schimbarea noastră de cetăţenie“, şi nu „naţionalitate“, căci naţionalitatea nu şi-o poate schimba niciodată: a fost şi a rămas, tot timpul, un un „jidan împuţit“ (sintagmă academică prezidenţială). Aceste pasaje, singure, relevă elucubraţiile din toată maculatura escrocului internaţional Elie Wiesel [92].

 

Rabinul Stephen S. Wise: tartorul propagandei holocaustice

 

Ziarul New York Times, din 11 iunie 1900, în pagina 7, publică „Mesajul“ rabinului Stephen Samuel Wise (1874-1949) [93]. Am văzut că, în toată cartea lui Arthur Rober Butz, numele acestui rabin este prezent, în anii 1940-1945, cu calitatea de preşedinte al Congresului American Jidănesc şi al Congresului Mondial Jidănesc. A fost un individ longeviv căci, evident, este vorba de aceeaşi persoană. Ca şi alţi propagandişti, încă din 1900, Wise scria: „There are 6,000,000 living, bleeding, suffering arguments in favor of Zionism“. „Există 6.000.000 de argumente trăinde, sîngerînde, suferinde pentru Sionism“! Ca tînăr publicist, rabinul Wise foloseşte şi figuri de stil: fantasmagoricul număr „şase milioane de jidani“ îl prezintă ca „şase milioane de argumente“. Dar politizează problema: presupuşii „şase milioane“ de jidani nu „sîngerează, nu suferă“ din cauza vicisitudinilor sorţii, ale istoriei, eventual, din cauza persecuţiilor rasiale etc., ci pentru „Sionism“. Deşi, fireşte, dintre milioanele de jidani din Europa Centrală şi de Est, nu mulţi auziseră de sionism. E-adevărat, în îndoctrinarea făcută oamenilor simpli de către rabinii sionişti, aşa cum relevă Shalom Alehem în scrierile sale, jidanii ajunseseră ca, la despărţirea între ei, să-şi zică, nu ca tot omul, „La revedere!“, ci: „La anul la Ierusalim!“ Adică să emigreze în „ţara lor“, Palestina, deşi neam de neamul lor nu fuseseră la Ierusalim, căci ei nu erau evrei, ci jidani, descendenţi ai khazarilor.

Poziţia de proeminent lobby-st al sionismului pe care o deţinea rabinul Stephen Samuel Wise (născut Weisz!) a fost determinată, evident, de cumulul de funcţii – de preşedinte al Congresului Mondial Jidănesc şi, implicit, al Congresului American Jidănesc – şi de relaţiile sale inextricabile cu marii magnaţi jidani ai finanţelor S.U.A., proprietari ai băncilor „americane“, care constituiau principalele grupuri de presiune asupra guvernului S.U.A. Presiunea acestora a dus la capitularea guvernului S.U.A. şi a Aliaţilor în faţa propagandei insidioase, insistente şi eminamente false a rabinului Stephen S. Wise et comp. privind pretinsul holocaust. Capitularea a fost determinată de lobby-smul sionismului, a fost favorizată inclusiv de incompetenţa Serviciilor Secrete (aflate la începutul funcţionării lor) şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media. Arthur Robert Butz redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea balivernelor utilizate de jidani în propaganda lor din timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia folosind ca argument această constatare. Nu-i mai puţin adevărat că nişte funcţionari ai Departamentului de Stat – oricît ar fi fost ei de competenţi şi/sau de sus puşi, ca Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long, care a opus o puternică rezistenţă perfidei propagande holocaustice duse de rabinul Wise – nu puteau rezista unor vectori de presiune ca ministrul Finanţelor Henry Morgenthau, de meserie jidan, sau altora ca el.

De altfel, Breckenridge Long i-a făcut rabinului Stephen S. Wise un portret realist: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza «intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor». Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani. (…) Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. (…) Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. (…) Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doresc“. Revedeţi, pentru detalii, episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“ [94].

Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă a cărţii, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă din 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice.

 

Articole care atestă escrocheria holocaustului

 

Anul 1902Enciclopedia Britanică. După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a tinerei Românii prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România peste şase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ etc. Ei bine, jidanii au rămas în România, în epoca interbelică au invadat, practic, România [95], după 1945 au „aliat“ pe rupte din România, de „persecutaţi“ ce erau de către conducerea jidano-stalinistă impusă la conducerea ţării de U.R.S.S., deşi, cum am spus şi cum se ştie din alte documente, jidanii ocupau toate posturile de conducere din România, iar după 1990, deşi ar fi dus-o, chipurile, atît de rău în România, acum revin pe capete încît, iarăşi, nu mai avem loc de ei! Un exemplu simptomatic îl anunţa Dumitru Constantin: „Deşi admonestat de ministrul izraelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ / Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română [96]. Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?! Recent, şi ex-ambasadorul Mark Gitenstein [97] a revenit în România, cu afaceri: „Mark Gitenstein, fost ambasador SUA în România, devine consilier al Astra Asigurări“ [98]. Numai că se pare că a călcat, iarăşi, cu stîngul, sau o fi el un jidan ghinionist: „ANAF a început un control la Astra Asigurări, în urma sesizării ASF“. Scandalul „Astra Asigurări“ îi afectează, implicit, imaginea, şi aşa foarte şifonată, de ambasador-detractor al României. Un alt jidan important care a dat buzna în România, de dragul ei, fireşte, este generalul (r.) Wesley Clark, fost comandant al trupelor N.A.T.O. din Europa, supranumit „măcelarul de la Waco (Texas)“ [99] – căci incendiase cu napalm ferma în care se baricadase secta „Davidienilor“ [100], omorînd 89 de persoane, printre care şi pe cei 24 de copii ai lui David Koresh [101]; Wesley Clark a venit pe post de consilier al premierului Victor Ponta! Dar aceştia sunt doar cîţiva din „elită“. Nenorocirea e că au venit zeci de mii de jidani, să-şi ia „înapoi“ averile pe care nu le-au avut, dar pentru care au găsit „documente şi martori“, cum că, „Da!“, le-au avut şi, cu ajutorul unor avocaţi, procurori şi judecători corupţi, şi-au apropriat averi nemăsurate.

25 martie 1906 – Un gazetar jidan atrage atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia după prima revoltă comunistă, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei. Aceasta era doar un truc pentru a acoperi faptul că revolta comunistă care avusese loc cu un an în urmă (1905) era produsul unor jidani care comiseseră atrocităţi împotriva unor patrioţi ruşi, care nu doreau un guvern despotic iudeo-bolşevic.

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Jidănesc American se susţine că, din 1890, Rusia a avut o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“. Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1917 – Sioniştii Chaim Weizmann [102] (viitorul prim preşedinte al statului Israel) şi Nahum Sokolow [103] influenţează guvernul britanic să sprijine proiectul sionist de stabilire a unei patrii naţionale în Palestina. Guvernul britanic emite declaraţia cunoscută sub denumirea de Declaraţia Balfour, această scrisoare fiind adresată lui Lionel Walter Rothschild.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, jidanii pretind că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

20 iulie 1921 –„Ruşii albi“ cîştigă teren în faţa jidanilor bolşevici şi, în încercarea de a ascunde implicarea lor în bolşevism, jidanii pun iarăşi rola cu cele „şase milioane“ de victime.

29 decembrie 1931 – Doar evreimea suferă de foame…

1933 – Adolf Hitler vine la putere şi imediat începe să îşi tipărească propria monedă, retrăgînd Germania de pe orbita financiară a sistemului bancar jidănesc condus de Rothschild. Consecinţa imediată: jidănimea mondială declară război economic Germaniei, încercînd să înăbuşe, astfel, Germania şi regimul naţional-socialist. Presa din S.U.A., controlată în totalitate de jidani – cum denunţase Benjamin Freedman în discursul său [104] –, face o presiune atît de puternică încît zombii americani trec la blocada produselor importate din Germania[105]. Actul de trădare al jidanilor duce, în mod întemeiat, la declararea lor ca „duşmani ai statului“ de către regimul naţional-socialist şi, eventual, sunt internaţi în lagăre de muncă. Acelaşi lucru avea să se petreacă şi cu japonezii de pe teritoriul american după atacul de la Pearl Harbour. Dar dacă ceea ce făceau americanii era normal şi moral, aceleaşi fapte făcute de germani erau condamnabile.

9 ianuarie 1938 – Cu nouă luni înainte de Noaptea de Cristal, jidanii pretind că „6 milioane de evrei“ sunt victime ale persecuţiei guvernelor statelor europene.

26 iunie 1940 – Jidanii afirmă, încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, chiar înainte ca taberele de concentrare să fie construite.

8 ianuarie 1945 – Înainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor, jidanii sionişti deja avansează numărul de „şase milioane“ ca fiind, chipurile, un fapt istoric, real. „6.000.000 de jidani morţi“, titrează New York Times, citându-l pe Jacob Lestchinsky, secretar la Yiddish Scientific Institute, care dezinforma, astfel, lumea, într-o conferinţă la Hotel Park Central din New York.

15 martie 1945 – În săptămânalul moscovit în limba engleză Soviet War News, sordidul denigrator al României şi al Armatei Române, Ilya Ehremburg – un jüdeno-bolşevic strecurat printre epurările staliniste –, „întors după o vizită de două săptămâni în Germania“, îşi „expunea impresiile“: „Lumea ştie, acum, că Germania a ucis şase milioane de jidani“! Dar, peste circa două decenii, lui Hannah Arendt avea să-i scape porumbelul pe gură: „…numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat“!

La vremea când marele ticălos Ilya Ehremburg se plimba prin Germania distrusă şi care încă mai lupta pe două fronturi, un jidănel necunoscut era oblojit de către nemţii umanişti pentru o infecţie la un picior în lagărul de tratament de la Birkenau: un „puţoi opărit“ pe nume Elie Wiesel. Folosesc sintagma „puţoi opărit“ deoarece aceasta aparţine marelui nostru ziarist Cristian Tudor Popescu [106], cu care l-a caracterizat pe un alt mare jidan antiromân [107], Mihai-Răzvan Ungureanu [108], pe vremea când fusese numit ministru de Externe al României; pe timpul cât a fost aburcat în scaunul de şef al Serviciului de Informaţii Externe nu i-a mai atribuit-o, iar în cele două luni juma’ cât a fost premier, C. T. Popescu nu a mai avut timp s-o scoată din panoplie sau, poate, a fost intimidat de Mihai-Răzvan (Austro)Ungureanu [109] pe când mânca vaca Kobe.

Să revenim à nos moutons! La câţiva ani după ieşirea din lagăr, un viitor mare ticălos – dar insignifiant în acei ani – a făcut un mare gheşeft pentru el, dar în dauna Omenirii: Elie Wiesel, căci de el e vorba, s-a întâlnit cu un searbăd scriitor francez ajuns, printr-un concurs de împrejurări, membru al Academiei Franceze, François Mauriac. Acesta i-a propus să-l infiltreze în elita presei şi literaturii franceze, cu condiţia ca Elie Wiesel să nu implice Franţa în propaganda holocaustului, care se accentua după verdictele date în Procesul de la Nürnberg. Astfel, «Wiesel este cel care a ajuns să prezideze instanţa elveţiană care „distribuie“ sume colosale furnizate de către băncile elveţiene organizaţiilor jidăneşti care le pretind sentenţios. Literatura holocaustică este cel mai enorm caşcaval al epocii noastre şi Wiesel este profetul său. Confirmarea o găsim în cele de mai jos», semnaleaz ă autorii francezi ai introducerii [110] la studiul lui Naomi Seidman, Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage [111] („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“).

***

Surprinzător este faptul că în Franţa, care, şi ea, a fost jidovită în mare măsură, au putut să apară cărţi care să denunţe fenomenul. Vom enumera, cu titlu de exemplu, cîteva dintre ele.

  1. Auguste Rohling, Maximilien de Lamarque, Le Juif Talmudiste, 1888 [112].
  2. Henri Gardot, Les Juifs Algériens, Alger, 1890.
  3. Abraham Léon, La conception matérialiste de la question juive, 1942 [113].
  4. André Gaillard, Les Antisemitismes. Cause commune et causes conjuncturelles.
  5. André Bellessort, La Roumanie contemporaine, 1905 [114].
  6. Carlos Porter, Voici les preuves du l’„Holocauste“, 1945 [115].
  7. Louis-Férdinand Celine, L’École des cadavres. Editions Denoël [116].
  8. Israel Shahak, Histoire juive – Réligion juive, 2004 [117].
  9. Douglas Reed, La Controverse de Sion [118].
  10. Pierre-Antoine Cousteau, L’Amérique Juive. Edition du Pilon, 1942/2007 [119].
  11. Roger Lambelin, Le Péril Juif – Le Règne d’Israel chez les Anglo-Saxons, Paris, 1921 [120].
  12. Marcel Jouhandeau, Le péril Juif. Paris, 1938/1972 [121].

Numai că, treptat, activitatea revizioniştilor a fost pusă la index în ultimele decenii, îndeosebi în anii regimului condus de curvarii [122] şi corupţii [123] François Maurice Adrien Marie Mitterrand [124] şi Roland Dumas [125]. Astfel, la 13 iulie 1990 apare Legea rasistă şi fascistă nr. 90-615, cunoscută şi sub numele Lex Faurissonnia sau legea Fabius-Gayssot, „votată“ de doar patru deputaţi, care au manevrat cheile de vot pentru cei 573 de membri ai parlamentului francez, dintre care, „oficial“, 308 au „votat“ „pentru“, iar 265 „contra“ (cf. Roger Garaudy, op. cit., pag. 252-253)! Halal democraţie franceză! În comparaţie cu ei, fotomodelul-sociolog Roberta Anastase şi ziaristul-jurist Sever Voinescu-Cotoi sunt nişte mici copii. În baza acestei legi au fost prigoniţi şi condamnaţi revizioniştii francezi – adică negaţioniştii „shoah“-ului [126]; dintre aceştia, două exemple: Roger Garaudy a fost condamnat la o amendă de 120.000 de franci pentru „defăimare rasială“ şi pentru „negaţionism“, iar George Dănescu [127], proprietarul Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris, a fost victima agresiunilor repetate [128] ale autorităţilor franceze (la presiunea sioniştilor), a fost nevoit să părăsească Franţa şi să revină în România. Dar şi aici este persecutat de autorităţile [129] obediente faţă de organizaţiile oculte externe şi injuriat de revista 22, a neocominterniştilor de la G.D.S. Această revistă a publicat traducerea unui articol extrem de defăimător la adresa României şi a franco-românului George Pişco ci-Dănescu, „Un scandal: libraria romana (sic) din Paris“[130], de Bernard Camboulives. Cînd citeşti textul acestui fan al „camerelor de gazare, al jurnalului Annei Frank, al săpunului făcut din grăsimea evreilor“, este prea puţin să spui că Bernard Cam-bou-lives este „cam bou“! Pentru că, de fapt, este mult mai mult: este un susţinător al escrocheriei holocau$tic€, un ticălos ca toţi răspîndacii acestei propagande. Mai rămînea să enumere „abajururile“ făcute din piele de jidan, „cărţile“ legate în piele de jidan şi pe „jidanii atîrnaţi în chingile de la Abator“ şi lista era completă.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a fost dată după vizita premierului Adrian Năstase în S.U.A., la presiunea păpuşarilor sionişti de acolo – congresmenii Christopher Smith, Alfonse d’Amato, Tom Lantos, Loja B’nai B’rith –, dar a fost calchiată după legea Fabius-Gayssot. Deşi validarea parlamentară a O.U.G. nr. 31/2002 a fost oprită de senatorul Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut clarificarea definiţiei termenului „holocaust“ [131], ea a fost aplicată ilegal timp de patru ani, pînă la transformarea ei în lege prin escrocheria juridică numită „aprobare tacită“, conform art. 75 din Constituţie. Dar, aşa cum am mai spus, O.U.G. nr. 31/2002 este ilegitimă, antiromânească, antinaţională, proholocausitcă şi, deci, filosionistă: în esenţă, este criminală.

 

Aşadar, Don Heddesheimer, în cartea sa PRIMUL HOLOCAUST, relevă că, încă din 1900, liderii jidani, ca obiectiv de realizare a teoriei sionismului, au ţipat în toată presa că şase milioane de jidani sunt persecutaţi, maltrataţi, expuşi pericolului de a fi omorîţi şi trebuie strînşi bani pentru a fi salvaţi. Apoi, înaintea începerii Procesului de la Nürnberg, făcuseră numărătoarea exactă, că şase milioane de jidani fuseseră, deja, ucişi de germani! E drept că, în corul acestor calomniatori ai popoarelor acuzate, neîntemeiat, de holocaustizarea jidanilor, s-a mai găsit şi o toantă „filosoafă“ ca Hannah Arendt – o calomniatoare acerbă [132] a României – care scrisese: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“ (Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.). „Să scrii, cu nonşalanţă, aşa ceva, cînd propaganda holocaustistă nu scria/vorbea – în toate articolele, cărţile, filmele („documentare“) şi pe toate monumentele – decît de fix «6 (şase) milioane» n u însemna decît «să-ţi pui toată lumea-n cap!»“[133]. Şi, într-adevăr, pentru asemenea afirmaţii, Hannah Arendt şi-a atras mînia jidănească, la fel cum au păţit şi jidanii oneşti: Benjamin Freedman, Norman Finkelstein, Israel Shahak ş. a. Dar, în contradicţie cu înţelegerea pe care o dă aici – ca, de fapt, toţi holocaustiştii – „Soluţiei Finale“, „exterminarea totală“ a jidanilor europeni, Hannah Arendt îl citează pe „un sionist radical“, Hans Lamm: „… este indiscutabil că, în timpul primelor stadii ale politicii lor evreieşti, naţional-socialiştii considerau propice adoptarea unei atitudini prosioniste“ (op. cit., pag. 76). Adică – şi acesta este singurul sens real şi practicat de nazişti al „Soluţiei Finale“: transferarea jidanilor în alte teritorii. Iniţial, înţelegerea a fost pentru Palestina, deoarece era în consens cu „Declaraţia Balfour“, din 2 noiembrie 1917, iniţiată de sionişti şi lansată la presiunea lor, dar concepută, de fapt, de Alfred Milner [134] şi semnată, ca primarul, de Arthur Balfour [135]. De aceea şi scria „sionistul radical“ Hans Lamm despre „atitudinea prosionistă“ a naziştilor din „primele stadii“. Aceste „prime stadii“ au durat din 1933 – cînd jidanii, prin Samuel Untermyer, declaraseră, deja, boicotarea Germaniei – pînă în 1938, adică cinci ani: ceea ce trebuie să recunoaştem, este un cincinal în care germanii au dovedit multă răbdare, boicotaţi fiind în acest interval, boicot despre care vorbeşte şi Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim! În acest scop „a existat o înţelegere, într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă, „între autorităţile naziste şi Agenţia Evreiască pentru Palestina – o Ha’avarah, sau Înţelegere de Transfer (idem, pag. 78. Vezi şi: Roger Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Oradea, Editura Samizdat, 1999, pag. 37-40). După 1939, cînd a început Al Doilea Război Mondial, fireşte că „Înţelegerea de Transfer“ era mai tot greu operabilă sau chiar imposibilă, fiindcă Palestina era sub mandat britanic, iar Anglia era principalul inamic al Germaniei în război şi, cum se ştie, se opunea migrării jidanilor în Palestina. După ce mareşalul Ion Antonescu a trimis mai multe vase cu jidani din România în Palestina – despre care, după cum aţi văzut, aminteşte şi Arthur R. Butz –, Anglia a protestat vehement şi transporturile au fost oprite oficial, dar au continuat clandestin, deşi în România mişunau spionii britanici. De altfel, Hitler a aprobat emigrarea a 937 de jidani germani, toţi cu paşapoarte în regulă, iar mulţi cu vize de intrare în S.U.A., în 13 mai 1939, la bordul pachebotului SS Saint Louis, cu destinaţia S.U.A. (Havana ca post de debarcare). Dar, „Roosevelt, primul solicitat, refuză. Canada refuză. Toate naţiunile din America Latină refuză. La Berlin, Goebbels exultă: NIMENI NU VREA SĂ-I PRIMEASCĂ!“ (vezi Gilbert Sinoué, Un vapor pentru infern, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009, ultima copertă) [136].

Acum holocaustiştii păstrează o tăcere mormîntală despre această înţelegere de transfer, deoarece nu vor să apară în postura de colaboratori ai lui Hitler. Ca să nu mai vorbim despre soldaţii jidani din armata hitleristă [137]! Recent a apărut cartea lui Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine [138], un evreu autentic, african, care denunţă politica extremist-teroristă a statului Israel şi, în genere, propaganda holocaustică, în contradicţie cu „Înţelegerea de Transfer“ amiabilă – şi „într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă“, cum recunoaşte chiar Hannah Arendt – dintre Al Treilea Reich şi Evreimea Palestiniană. Cartea a apărut în 65 de ediţii în 14 limbi în 61 de ţări; evident că jidanii de la editura Hasefer nu o vor traduce în româneşte, fiindcă nu le convine adevărul: ei publică doar cărţile holocaustiştilor, în care ne înjură pe banii noştri, fiindcă editura Hasefer este subvenţionată de stat.

 

Totuşi, pînă să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris de jidani, au existat şi istorici sau internaţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, primul fiind – cum l-a citat şi în Introducere şi în bibliografie Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, le 11 Decémbre, 2006 [139]; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009 [140]; Germar Rudolf [141], „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“ [142]; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations [143]; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation [144]; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust [145]; David Hoggan, The Myth of the Six Million (1969) [146]; Thomas Dalton, Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, New York, 2009 [147]; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last [148]; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One [149].

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocau$tul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul „Literatura holocaustică: caşcavalul secolului“ [150], se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinînd, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar evrei, enumeraţi în bibliografia marii cărţi MISTIFICAREA SECOLULUI XX, a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Norman Finkelstein, Uri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi L’assassinat du P. Thomas [151].

 

Perfidia jidănească diabolică [152]

 

                Recent, munca laborioasă a împătimiţilor pentru adevăr şi, totodată, a revoltaţilor de turpitudinea fanilor şi activiştilor propagandei holocau$tic€ – fie ei simpli publicişti sau miniştri, ambasadori (ai S.U.A., Israelului etc.) –, a produs o altă colecţie a apariţiilor în presă cu referiri la „holocaust“ şi „şase milioane de evrei“, care semnalează că primul text (găsit pînă acum) a apărut încă din 1869. Colecţia poate fi citită aici: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“ [153]. Spre deosebire de colecţiile anterioare, care, toate încep cu articolul rabinului Stephen S. Wise, din New York Times, din 11 iunie 1900, aceasta începe cu un articol din MEMPHIS DAILY APPEAL [154], Tennessee, 7 November 1869 [155] care – atenţie! – citează ziarul cu numele curios The Hebrew National: „The Jewish People. The Hebrew National, of London, says that there are six millions Jews in the world. It is a remarkable fact that the numbers of this wonderful people have not materially increased or diminished since the time of King Solomon. Persecuted as no other people have ever been…“ etc. – „Poporul Jidov. The Hebrew National, din Londra, spune că există şase milioane de jidani (Jews) pe glob. E un fapt notabil că totalul acestui minunat popor nu s-a diminuat simţitor de pe vremea regelui Solomon. Persecutat cum nu a fost vreodată nici un alt neam, şi-a păstrat credinţa strămoşească şi, de-a lungul a sute de ani, a riscat să fie exterminat în aproape orice moment în aproape oricare dintre regatele Europei, iar unii dintre membrii lui au fost omorîţi în fiecare an prin torturi dintre cele mai crude, dar nu şi-a pierdut prea mult din efective de-a lungul tuturor acelor vremuri întunecate (…)“ etc.

Spun că e „curios“ numele ziarului „The Hebrew National“, deoarece e greu de înţeles cum putea exista un ziar cu numele „Evreul Naţional“, în interiorul Imperiului Britanic, la anul 1869, de vreme ce nu exista naţiunea evreiască şi nu avea să existe nici după 1948, cînd s-a înfiinţat statul Israel.

Analiza conţinutului acestui articolaş de 36 de rînduri într-o coloană îngustă, precum şi a contextului paginii The Sunday Morning Appeal, foarte mari, a ziarului MEMPHIS DAILY APPEAL atestă că este vorba de un articol publicitar tipic, de propagandă. Într-adevăr, un ziar din statul american Tennessee citează ziarul londonez The Hebrew National, fără a indica data apariţiei, numărul etc. – din această cauză eu cred că nici nu a existat acel ziar –, ca să ne spună ce: că, actualmente, iudeii – neamul lui Israel, la grămadă, fără să facă, evident, o distincţie între evreii din Palestina lui Solomon şi jidanii din Rusia – sunt în număr de şase milioane pe tot globul, că această pondere demografică a rămas constantă de la Solomon încoace (deşi nu există statistici demografice în acest sens), că au fost persecutaţi de-a lungul secolelor – mulţi fiind chiar ucişi, anual, dar, miraculos, numărul lor a rămas constant (deci ponderea natalităţii a fost egală cu a mortalităţii, indiferent că aceasta putea fi provocată de boli normale, personale, de epidemii, de uciderea indivizilor prin fenomenul persecutării istorice a evreilor „pe tot globul“ etc.); că iudeilor le este bine, acum, în statele civilizate, că este de aşteptat să prospere în viitor etc. – căci „casa lui Israel este un miracol întruchipat – o mărturie în faţa ochilor acestui necredincios secol al XIX-lea, o mărturie în sprijinul adevărurilor din profeţii începînd de la Moise pînă la Malachia“ [156].

În restul paginii, uriaşe, se relatează ceva despre Mark Twain, despre biserica presbteriană, despre morală la Paris şi alte ştiri şi reclame, poate utile pentru cititorii ziarului. Acest articolaş este fără autor, ca şi toate celelalte. Ceea ce atestă, încă o dată, că pagina este de strictă publicitate. Chiar dacă textul analizat se pierde în negura timpului pentru cititorii obişnuiţi şi nu s-ar mai fi aflat de el dacă acribia cercetătorilor revizionişti nu l-ar fi dezgropat, printr-o muncă de Sisif, din arhiva ziarului, este important de subliniat, în cadrul luptei contra escrocheriei holocaustice, că ideea constanţei demografice a evreilor de la Solomon pînă în 1869, de şase milioane de indivizi pe tot globul – în ciuda persecutării lor, reale, de care au avut parte în aceste milenii „întunecate“ – contrazice absolut propaganda holocaustică susţinătoare a exterminării jidanilor de către Germania, între anii 1939-1945, în număr tot de „şase milioane“! Oricum, sintagma „holocaustul jidanilor“ apare prima dată, în căutările de pînă acum, într-un articol din THE NEW YORK TIMES [157], 7 Mai 1899 [158]: „Un american de la Sevilla (…) În acest de loc, am citit, a fost o dată un holocaust masiv al evreilor (…)“. De cînd a fost găsită această primă semnalare a expresiei „şase milioane de evrei“, în ziarul din Tennessee, au mai fost depistate încă nouă texte cu menţionarea expresiei „şase milioane de evrei“ pînă la publicarea, în 11 iunie 1900, a „Mesajului“ longevivului tartor-rabin Stephen S. Wise.

Apropo de The Hebrew National, e necesar să menţionez că a mai existat un ziar cu un titlu similar, The American Hebrew [159], care a făcut presiuni asupra României, cu ocazia pertractării condiţiilor impuse prin Tratatul de la Berlin (1878) [160], cînd, sub pretextul „persecutării“ jidanilor din ţara noastră, ni se cerea – îndeosebi de către Adolphe Crémieux [161] (născut Isaac Moïse), fondatorul şi preşedintele Alianţei Izraelite Universale [162], unul dintre detractorii acerbi ai României – împămîntenirea lor masivă, la grămadă, nu individual, cum se procedează în orice alt stat. Ziarul The American Hebrew publică, la 31 octombrie 1919, articolul „The Crucifixion of Jews Must Stop!“ – „Crucificarea jidanilor trebuie oprită!“, scris de către Martin H. Glynn [163], „Former Governor of the State of N. Y.“, adică, nici mai mult, nici mai puţin decît „fostul guvernator al statului New York“, care, în acest text, foloseşte de 7 (şapte) ori cuvîntul „şase milioane“ – conform „ariei calomniei“ adaptate: „Minte, minte, căci se va găsi măcar un prost care să te creadă“.

Escrocheria holocaustului începuse să fie propagată – şi, implicit, să fie strînşi bani de la fraierii milostivi, dar nu să fie distribuiţi jidanilor amărăşteni, ci să fie deturnaţi către consolidarea organizaţiilor sioniste – cu 77 de ani înainte să fi început infamul Proces de la Nürnberg, care a „stabilit“ că fusese un holocaust, deşi procurorii aceia nu aveau nici o dovadă, în afară de „mărturiile mincinoase“ ale liderilor nazişti încarceraţi (contrafăcute la presiunea anchetatorilor aliaţi, căci sperau să scape cu viaţă dacă declară cum le dictează temnicerii) sau ale unor martori jidani mincinoşi, cum a demonstrat, cu prisosinţă, Arthur R. Butz în MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Se mai propagă această escrocherie încă şi acum, la 145 de ani de la semnalarea celei mai vechi apariţii a unui articol al propagandei holocau$tic€! Aşadar, conform ultimelor cercetări, escrocheria holocaustului este etalată, încontinuu, de 145 de ani!

Vedeţi în ce constă nemărginita perfidie jidănească diabolică, mascată de o ipocrizie la fel de mare, în privinţa „Holocaustului unic“, a „Shoah“-ului?! Cu cel puţin 77 de ani – zic „cel puţin“ căci e posibil ca, nu peste mult timp, alţi cercetători să descopere alte materiale, anterioare anului 1869! – înainte de începerea Procesului de la Nürnberg, propaganda holocaustică a ţipat în cît mai multe ziare că „şase milioane de jidani“ sunt persecutaţi, maltrataţi, înfometaţi, pogromizaţi şi vor fi ucişi în „holocaustul unic“ – din care motive colectau sume mari de bani pentru salvarea lor, dar nu le-au dat nici un sfanţ celor „maltrataţi“, celor în pericol de a muri în „holocaust“ –, iar după 1945, ţipă mai tare, căci au prins curaj sub steagul Aliaţilor, la fel, în toate mass media, că, deja, fuseseră ucişi în „holocaustul unic“ „şase milioane de jidani“, deşi nu au nici o evidenţă a respectivilor morţi. Acum, cu aceeaşi nesimţire care datează de cel puţin 145 de ani, „holocaustul“ e clamat de impostori [164] şi escroci ca Elie Wiesel [165], Radu Ioanid [166], Aurel Vainer, Mark Gitenstein [167], Răzvan Theodorescu, Centrul Wiesenthal al impostorului cu acelaşi nume [168] şi mulţi alţii, precum şi de lichelele autohtone, care au stabilit o zi de comemorare a „Holocaustului“ [169]! Mai mult, circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postdecembriste, pe lîngă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce părăsiseră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emigrare, acum plătesc şi „despăgubiri de holocaust“ unor aşa-zişi „urmaşi ai victimelor holocaustului“.

Aşadar, nu au existat lagăre de exterminare a jidanilor şi a ţiganilor pentru simplul fapt că erau jidani sau ţigani. Au existat lagăre de concentrare pentru a se depune o muncă intensă, excesivă chiar, spre a face faţă necesităţilor de război şi a suplini forţa de muncă germană care lupta, din păcate, pe două fronturi, pe de o parte, contra civilizaţiei decadente a Occidentului şi, pe de alta, contra „comunismului“ din U.R.S.S. Un astfel de lagăr de muncă intensă a fost Auschwitz, unde se fabricau benzină şi cauciuc sintetice în proporţii industriale, necesare Germaniei, pentru armată şi pentru civili. Dar nu a fost un lagăr de „exterminare“, cum minte cu neruşinare propaganda holocaustică. Se pare că la Auschwitz, în toţi anii de război, au murit mai puţini oameni faţă de cîţi civili au murit în Bucureşti, la bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944, şi la Dresda – bombardamente comise în mod deliberat terorist: pentru demoralizarea popoarelor Germaniei şi României, cum stabilise strategia Comandamentului Bombardamentului din Imperiul Britanic (vezi, îndeosebi, Frederick Taylor, DRESDA. Marţi, 13 februarie 1945. Editura RAO, 2008).

„Jidanii au venit cu saci de ruble din lagăre“

Auschwitz-ul, Treblinka, Dachau şi celelalte „lagăre“ erau, de fapt, un fel de falanstere sau chibuţuri internaţional-socialiste, de care nemţii erau mândri până la urechi, unde îşi conduceau oaspeţii veniţi de pretutindeni pentru a vedea ceea ce părea de necrezut: deţinuţii germani sau de alte naţionalităţi nu trăiau ca ocnaşii francezi din Guyana, nici ca sclavii din Gulagul sovietic, coloniile englezeşti sau închisorile americane gen Guantanamo, din Irak, Afganistan şi chiar de la noi, după unele persistente zvonuri. Fostele „lagăre“ germane aveau moneda lor proprie, bulevarde, străzi, piscine, curăţenie exemplară, echipe sportive, apă caldă, apă rece, tot confortul modern, inclusiv bordel pentru oamenii muncii [170]. Lagărele populate îndeosebi cu jidani erau administrate, în interior, de echipe de jidani, în care posibilitatea de a face „gheşefturi“ era la ea acasă; se făcea şi trafic de valută, inclusiv sovietică, mai ales după Bătălia de la Stalingrad, cînd devenise evident că Blitzkrieg-ul spre Est se oprise şi începuse retragerea spre Vest.

Jidanii veniţi în România din lagărele din Transnistria sau din Germania – indiferent că, aici, fuseseră trimişi din România, adică, de fapt, de către autorităţile horthy-ste din Ardealul ocupat în urma Dictatului de la Viena [171], sau din alte ţări, dar optaseră pentru România după trierea făcută de Aliaţi – s-au comportat, conform opticii adoptate de toţi jidanii, pe care o recunoaşte şi Elie Wiesel în Noaptea, în modul cel mai ranchiunos: s-au dedat la tot felul de abuzuri contra românilor, jefuindu-i şi la drumul mare, îmbrăcaţi în uniforme sovietice etc. Ca atare, se acutizase starea conflictuală dintre români şi jidanii care activau în diversele organizaţii înfiinţate după încheierea războiului. Redau, ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R, care se referă la populaţia jidănească.

Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass: Cu specula.

Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).

Tov. Vasile Luca: Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?

Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.

Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)

Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?

Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)

Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.

Tov. Alice Benari: Discuţia cu negustorii evrei: ei arată o simpatie grozavă, cei din Bucureşti, faţă de englezi, curg banii în ţară cum curge în Ardeal, curg banii reacţiunii aici şi toate «congresele mondiale» cu Londra şi America sunt praf aruncat în ochii mulţimii, spre a-i atrage spre o Palestină care nu poate realiza nimic. Tov. Chiriţă pe care-l cunosc ca foarte realist, venea de obicei cu altă poziţie. [Chiriţă, în ciuda numelui său, era jidan – n. n., V.I.Z.]. (…)

Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie. Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă. Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizaţiile celelalte evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? Şi în multe părţi persistă asta. Şi când noi avem o masă otrăvită de antisemit, când vede numai un singur şef sau comisar, spune că nu mai este poliţia românească, ci poliţia evreiască. ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari. În Transilvania au făcut cooperative evreieşti şi speculează evreii cu firma partidului. Sunt 3-4 evrei acolo, şi cu agentura lor. Şi pe aceştia, în lupta noastră, trebuie să-i demascăm, trebuie să luptăm împotriva lor, nu ca să le dăm drumul, dacă au suferit, ca să facă orice“ (Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31) [172].

Autorii acestui volum consideră că afirmaţiile lui Vasile Luca sunt eminamente antievreieşti şi, de aceea, sunt false. „Singura explicaţie pentru discursul său antievreiesc o putem găsi în încercarea unui alogen care a luptat cu arma în mână împotriva României şi a armatei române, odată (sic) în 1918 în Ardeal şi a doua oară în 1944 în rândurile armatei sovietice, să-şi poată face popularitate ieftină şi să-şi acopere trecutul antinaţional şi antiromânesc“. Eu cred că tocmai din cauza trecutului său plin de păcate Vasile Luca nu putea debita inepţii, fiindcă, în acele vremuri tulburi, risca mult. Şi, apoi, aspectele „antievreieşti“ din discursul său au fost confirmate de afirmaţiile Ghizelei Vass, precum şi de alte mărturii şi documente. Dar, fireşte, la fel este caracterizată şi Ghizela Vass: „Prin întregul său rechizitoriu împotriva evreilor, Ghizela Vass se autoexcomunică din rândurile populaţiei evreieşti, devenind purtătoarea de cuvânt a duşmanilor evreilor. Desigur, ca şi Ghizela Vass au procedat şi alţi comunişti“. Eu văd atitudinea Ghizelei Vass ca fiind una foarte realistă şi pragmatică. Într-adevăr, pentru ea, o croitoreasă cocoşată cu cinci clase, în Palestina – cum sugerase Alice Benari – „nu poate realiza nimic“. Pe cînd, în România, deja atunci, cînd avea cu doar trei clase mai mult ca trenul şi abia i se ştersese din urechi uruitul maşinii de cusut, ajunsese mare sculă în conducerea P.C.R., sub aripa Anei Pauker – care, şi aceasta, dintr-o spioană, prostituată şi codoaşă, ajunsese prima femeie din lume ministru de Externe al unei ţări. Apoi, cum am mai relevat, este notoriu [173] că, după 1947, aproape toţi jidanii [174] din România au fost puşi în posturi de conducere [175]. În Palestina ar fi muncit în kibuţuri sau ar fi săpat tranşee ca să se apere de palestinienii cărora le furaseră pămînturile.

Într-adevăr, e un fapt că Ghizela Vass [176] a fost longevivă în mari funcţii de conducere ale P.C.R., până în preajma retrovoluţiei din decembrie 1989 şi, în plus, şi-a lăsat moştenitori în politica la vîrf din România postdecembristă: pe nepotul său, Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, actual viceguvernator al Băncii Naţionale. E drept că, acum, Bogdan Olteanu a intrat într-un con de umbră, Dar, în urmă cu vreo opt ani, prof. univ. dr. Ion Coja a publicat un articol în care scria că un prieten al său din S.U.A. îi semnala că, acolo, în S.U.A., umblă zvonul că Bogdan Olteanu este pregătit să ajungă preşedintele României! Să sperăm că va rămîne la stadiul de zvon, dar, cu ameninţări ca ale Victoriei Jane Nuland [177], cu consilieri ca Wesley Clark – un general capabil, care era să declanşeze al treilea război mondial [178] –, cu jidani agresivi şi impertinenţi ca Radu Ioanid [179], ca Teşu Solomovici – care scrie în „România iudaică“ că evreii ar fi prezenţi în ţara noastră de două mii de ani! [180] – sau cu zecile de mii de jidani reveniţi în România care i-ar fi holocaustizat – cum crede şi ditamai academicianul Răzvan Theodorescu –, viitorul nostru va fi cam sumbru dacă nu ne debarasăm de toţi jidanii şi de toate lichelele care ne guvernează.

Selecţia sionistă a jidanilor: Palestina versus lagăr

Colaborarea sioniştilor cu Hitler a fost determinată de consonanţa dintre, pe de o parte, teoriile şi legile rasiste hitleriste, care urmăreau purificarea etnică a poporului „arian“, şi pe de altă parte, de teoria sionismului, a cărei teză principală era înfiinţarea unui stat naţional evreiesc în Palestina. Teodore Herzl a vrut, iniţial, să înfiinţeze un stat jidănesc în oricare punct al lumii în care i s-ar fi permis: Uganda, Mozambic, Argentina, Cipru sau Tripolitania. Prietenii săi l-a făcut să remarce că Palestina constituia un cuvânt de ordine mobilizator mai eficace. Ca diplomat realist, Herzl a acceptat sugestia lor pentru a folosi ceea ce el numeşte „măreaţa legendă“, aceea a „întoarcerii“, care, pentru el, ca ateu – sau „liber-cugetător“, cum se autodenumea –, era o pură legendă, dar, în acelaşi timp, o forţă mobilizatoare pentru jidanii credincioşi. Şi a rămas Palestina ca loc de afluire a jidanilor. Sionismul ca atare – cuvântul născocit în 1890 şi teoria aferentă, cu obiectivul înfiinţarea unui stat-naţiune pur evreiesc în Palestina – a stârnit opoziţia tuturor rabinilor şi organizaţiilor evreieşti din Europa şi America. Dar sioniştii au beneficiat de sprijinul conducătorilor Germaniei, care, evident, voiau emigrarea jidanilor în vederea realizării purităţii rasiale a nemţilor.

Dată fiind realizată această congruenţă de opinii şi obiective, Germania a susţinut, mereu, sionismul.

Ca atare, aşa cum relevă, detaliat, Roger Garaudy – îndeosebi în PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN,citând surse evreieşti –, selectarea persoanelor pentru emigrarea în Palestina o făceau liderii sionişti ai comunităţilor jidăneşti din Germania, de conivenţă cu liderii comunităţilor evreieşti şi jidăneşti deja existente în Palestina – comunităţile autohtone fiind numite, până la înfiinţarea statului Israel, yichouv – şi, fireşte, cu autorităţile naziste. Erau trei criterii urmărite foarte strict de sionişti: 1) indivizii selectaţi să fie adepţi ai sionismului; 2) să fie sănătoşi, robuşti şi 3) să fie suficient de avuţi, ca să ducă acolo un bagaj demografic şi economic valid, necesar construcţiei noului stat. Indivizii săraci şi slabi, bolnavi – pleava comunităţilor jidăneşti – erau trimişi în lagăre, la muncă, unde nu aveau şanse prea mari să supravieţuiască din cauza condiţiilor excesive de muncă, a condiţiilor de viaţă în timp de război, cu riscuri mari de apariţie a epidemiilor de tifos (în special din cauza prizonierilor aduşi din Est). Prin aceasta „împuşcau patru iepuri dintr-un foc“: 1) asigurau masa critică demografică viabilă a viitorului stat Israel cu indivizi apţi de muncă şi de apărare (într-un stat rasist, constituit pe criterii etno-religioase, pretins biblice, de „popor ales“, şi înconjurat de o imensă masă arabă, ostilă din start), 2) scăpau de elementele slab dotate sau chiar degenerate din cauza căsătoriilor între rude – căci jidanii, ca să-şi păstreze, din cauza rapacităţii lor funciare, averea în familie, îşi cuplau descendenţii cu rude foarte apropiate, ceea ce ducea la degenerarea neamului (tot aşa cum se întîmplase cu familiile regale europene), şi, 3) bomboana pe colivă, realizau prin intermediul germanilor holocaustul pe care-l preziceau de circa şapte decenii (conform documentelor descoperite pînă acum), holocaust prin care 4) îşi vor legitima înfiinţarea statului Israel, conform promisiunii Declaraţiei Balfour şi, totodată, ca recompensă, compensaţie pentru „suferinţele“ prin care a trecut „poporul ales“ – „suferinţe“ pentru care au cerut, în plus, o compensaţie pecuniară piperată atît de la germanii care le curăţaseră etnia de stîrpituri, cît şi de la alţii, ca România, care-i protejase pe jidani.

Un exemplu notoriu de privilegiat al selectării diferenţiate – adică „pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă“ – făcute de către liderii comunităţilor jidăneşti – jidanii nedotaţi („amărăştenii“, săracii, bolnavii ş.a.) pentru lagăre, iar cei pricopsiţi (sănătoşi, bogaţi, sus-puşi în ierarhia comunităţii) pentru emigrare – este George Soros, născut Schwartz György. Tatăl lui, Tivadar Soros, a fost avocat, scriitor şi unul dintre liderii comunităţii jidăneşti budapestane. Astfel, deşi regimul lui Horthy s-a remarcat prin zelul cu care i-a trimis pe jidani în lagărele de muncă germane, fiind campion printre ţările ocupate sau aflate în zona controlată de Germania hitleristă, beneficiind de această poziţie în ierarhie, familia lui Tivadar Soros a „supravieţuit“ ocupării Ungariei de către Germania (după detronarea lui Miklos Horthy), a „supravieţuit“ bătăliei pentru Budapesta dintre sovietici şi hitlerişti şi a „supravieţuit“ şi instaurării regimului „democrat-popular“ în Ungaria. George Soros a emigrat în Anglia abia în 1947, la studii, la o reputată şcoală de economie, căci taică-su îi dăduse bani, din cei agonisiţi prin selectarea discriminatorie a jidanilor: sau pentru lagăre sau pentru emigrare în Palestina. Ulterior, cum se ştie, s-a îmbogăţit prin diverse maşinaţii financiare, facilitate de înfiinţarea „Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă“, care nu este decît un „aspirator“ de informaţii de toate felurile, adică, de fapt, o agenţie de spionaj mascată într-una filantropică.

Întrebat fiind cum preferă să fie numit, Sörös a răspuns: „Speculant financiar, filantrop şi filozof“.

Referindu-se la atacul asupra lirei sterline, într-un ziar austriac se spune: „Soros a mai dobândit odată o astfel de reputaţie funestă. În septembrie 1992, acest speculant putred de bogat a îngenunchiat Banca Angliei – Banca Naţională engleză nu este o dugheană de provincie – şi a eliminat lira britanică din sistemul monetar european, situaţie în care se află şi astăzi“ [în 1997 – n.n., V.I.Z.]. Cam în aceiaşi termeni se exprimă şi Kurt Kister: «Ca nici un alt comerciant de devize, Sörös provoacă teamă şi admiraţie preşedinţilor şi boss-ilor băncilor din lumea întreagă. În 1996, italienii au deschis o procedură de investigaţii împotriva lui, acuzându-l că, în 1992, ca urmare a speculaţiilor sale de bursă, a determinat înlăturarea lirei italiene din Sistemul Monetar European (EWS). (…) El este un apărător frecvent al modelului „societăţii deschise“ (…) şi acordă sprijin necondiţionat în special procesului de democratizare din fostele ţări comuniste. (…)».

Numai că ceea ce dă cu o mână, ia înapoi cu mai multe mâini, provocând nemulţumirea multora – printre aceştia numărându-se şi ungurul american Szel Karoly: „În Suedia, dacă cineva comite vreo infracţiune, organele oficiale nu dau publicităţii numele infractorului. Organele de informaţii comunică pur şi simplu faptul că X sau Y este bănuit de comiterea unei infracţiuni. În cazul unor imigranţi, se precizează în toate cazurile că este vorba de cetăţeni de origine străină. Organele suedeze au făcut excepţie într-un singur caz. Această excepţie se referă la Sörös György, născut în Ungaria. (…) În august 1992, printr-o speculaţie valutară necinstită, Sörös a distrus coroana suedeză. Prin această manevră a băgat în propriul buzunar mai multe milioane, fapt cu efecte grave asupra economiei ţării. Coroana suedeză şi-a pierdut stabilitatea şi s-a devalorizat cu 30 la sută. Pentru a-şi salva banii, întreprinderile de export au scos din ţară miliarde, în numai câteva ore. Pentru a opri scurgerea acestor sume uriaşe, băncile au luat măsuri drastice: au crescut dobânda la credite cu 500 la sută. Urmările: … falimentul, (…) a sporit numărul şomerilor. Mulţi oameni, pe lângă locurile de muncă, şi-au pierdut locuinţele sau puţinii bani agonisiţi prin muncă cinstită timp de ani de zile. Sörös a comis asemenea speculaţii neruşinate nu doar faţă de Suedia, ci şi faţă de Italia şi Anglia. Urmările sunt cunoscute. Ce a făcut Sörös cu banii astfel obţinuţi? El a declarat că un anumit procentaj a fost utilizat în diverse acţiuni de caritate în Africa de Sud, Bosnia, Europa Răsăriteană şi fosta Uniune Sovietică. Dacă din această valută internaţională aventurieră ar fi dorit, într-adevăr, să înfiinţeze un fond de caritate, i-ar fi avut la îndemână pe Rockefeller, Rothschild şi Morgan, care dispun de un număr inestimabil de miliarde. Dar acei capitalişti evrei, care au pus temelia comunismului şi continuă să-l sprijine şi în prezent, nu pot fi storşi de bani. Suedezii nu îl uită pe Sörös, iar acest semnal de alarmă poate fi întâlnit zilnic în presă“.

Apoi, prin toamna lui 1995, a mai dat o lovitură de câteva milioane de franci la Banca Republicii Franceze. Şi, ne reamintim, presa internaţională a comentat, în vara anului 1997, acuzaţia adusă lui George Sörös de către premierul Malayeziei, Mahathir Mohamed, pentru că a subminat economia ţărilor A.S.E.A.N. De aceea, nu ne-a mirat sugestivul titlu „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“: «Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al S.U.A., Nicholas Burns, a sărit în apărarea lui Sörös arătând că „foarte apreciatul şi respectatul miliardar, care a făcut o mulţime de lucruri bune pentru multe ţări, n-ar putea sta la originea unei astfel de conspiraţii, despre care Statele Unite nici nu cred că ar exista“» [181].Implicat în frauda de la Roşia Montană şi în alte acţiuni antiromâneşti, George Soros este unul dintre inamicii intangibili ai României, cum a fost şi mai este şi al Angliei, Franţei, Italiei, Malyesiei, Suediei şi al altor state.

Românii protectori ai jidanilor au fost asasinaţi sau denigraţi

ca să dispară dovezile inexistenţei pretinsului holocaust

Vedeţi cum mult lăudata „precizie, minuţiozitate, disciplină nemţească“ a avut şi lipsuri?! Au scăpat neduşi în lagăre jidanii mai bogaţi, mai bine pregătiţi profesional, mai inteligenţi şi, deci, potenţial, mai periculoşi pentru goyimi. Consecinţa se simte pe pielea noastră: au rămas mulţi indivizi care, acum, ne agresează în diverse modalităţi, din 1945 până azi. Vedeţi, în acest sens, măcar următoarele cărţi: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE. Ed. Pro-Humanitate, vol. 1-2, Bucureşti, 2000; Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“; Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU. Editura Irecson, Bucureşti, 2008, vol. 1-3; Dr. Gheorghe Funar, HOLOCAUSTUL ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR. Ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2011; trilogia „Războiul nevăzut“ a lui Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“; precum şi cartea coordonată de lt.-colonelul Alesandru Duţu şi dr. Constantin Botoran, SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA. Vol. I, partea întâi 1939-1941. Ed. Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003 [182].

Referitor la aceasta din urmă trebuie să fac o menţiune specială. „Lucrarea, datată 1994, avea, într-adevăr, să apară în acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanţei subiectului tratat şi urma să fie lansată şi difuzată după tipicul consacrat. În preziua lansării, însă, cartea a fost oprită de la difuzare şi trimisă la topit, fiind, aşadar, literalmente distrusă, şi asta din dispoziţia (ordinul) domnului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, sub a cărei egidă s-a întocmit volumul“, scria, la 4 iunie 2003, prefaţatorul cărţii, prof. Ion Coja (cf. op. cit., pag. 5). Într-o discuţie pe care o avusese, cu câteva săptămâni înainte de 4 iunie 2003, cu Augustin Buzura, prof. Coja l-a rugat să-i spună cine a făcut presiune asupra lui să topească volumul, iar acesta i-a răspuns că „nişte lideri ai comunităţii evreieşti din România, cărora li s-a părut inadmisibil faptul că, printre materialele cu valoare de document istoric, au fost inserate şi câteva articole de ziar…“ (idem, pag. 5-6)! Evident, era un pretext ridicol, pe care Augustin Buzura – mare patriot încă din vremea Socialismului şi rămas aşa şi în Capitalismul sălbatic – trebuia să-l respingă vehement şi nu să dea, ca un laş, cartea la topit. În interiorul volumului, prof. Coja îi adresează o Scrisoare deschisă ambasadorului de atunci al Israelului la Bucureşti, Sandu Mazor, în care-i cerea să se pronunţe cu privire la modul în care şi la motivele pentru care se predau în şcolile româneşti lecţii despre holocaust etc. De asemenea, îi cere lui Augustin Buzura să-i denunţe pe liderii jidani care făcuseră presiuni asupra lui pentru distrugerea unei cărţi elaborate de un colectiv de reputaţi istorici români. Fireşte, nu a catadicsit nici unul dintre cei interpelaţi să-i răspundă: Buzura s-a lăfăit, în continuare, în scaunul lui de academician, iar Mazor în cel de ambasador; şi, am relevat mai sus, pe ăsta din urmă l-a apucat dorul de afaceri în România şi a cerut, cu tupeul tipic jidănesc, „cetăţenia română“. Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne?! Dar de ce trebuie să-l invocăm, mereu, pe Ţepeş?! Noi nu putem să le înfigem ăstora o ţeapă? Mai ales că doar câţiva sunt ambasadori, ceilalţi sunt escroci de rând, ca Sorin Beraru, Nati Meir ş.a., sau speculatori financiari, ca George Soros, filantropi ca George Soros sau incitatori ai ţiganilor ca George Soros!

Cum se ştie, un precedent similar fusese provocat de către şef-rabinul Moses Rosen, care a împiedicat apariţia volumului al IX-lea al Operelor lui Mihai Eminescu, pe motiv că ar conţine multe articole „antisemite“. Dar acest lucru fusese posibil fiindcă tartor-rabinul Moses Rosen – care devenise un dictator în comunitatea jidanilor din România şi, de aceea, era dezavuat de unii intelectuali coreligionari de-ai lui – era în relaţii foarte apropiate cu Nicolae Ceauşescu, tot dictator şi el. Acum, însă, în plin regim „democratic“, cine îşi putea permite impunerea topirii unei cărţi despre aspecte importante ale Istoriei Românilor?! În continuarea notei introductive, Ion Coja ţinea să sublinieze: „Credem, însă, că gestul de a opri de la publicare aceste documente are o forţă probatorie copleşitor de mare. Este un gest mai elocvent decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în gură adversarului dovedeşte reaua credinţă a făptaşului, grija de a ascunde adevărul, preocuparea sistematică şi conştientă de a împiedica aflarea adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care ştiu că se înscriu în fals şi în minciună prin ideile şi tezele promovate. Or, cei care au împiedicat difuzarea cărţii noastre sunt acei reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din România care şi-au făcut un scop al existenţei lor ratate din a convinge lumea şi, în primul rând, pe români că românii, autorităţile guvernului Ion Antonescu, au ucis sute de mii de evrei…“ (ibidem, pag. 6). În pledoaria de aici, prof. Coja are, evident, dreptate: ascunderea dovezilor care atestă că România i-a protejat pe evrei îi incriminează pentru măsluire, pentru mistificare, pentru înşelătorie pe cei care acuză România de holocaust. De aici, d-l prof. Coja conchide că nu a fost holocaust în România. La fel a raţionat şi a conchis şi în articolul în care acuza Mossadul că a furat Memoriile lui Wilhelm Filderman, în care acesta, Filderman, mărturisea că mareşalul Ion Antonescu i-a protejat pe evrei. „Gestul Mossadului, recte al guvernului din Israel, de a ascunde mărturia lăsată de Wilhelm Filderman, este echivalent cu recunoaşterea faptului că aceste memorii contrazic şi infirmă teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România, din Transnistria“.

Dar aici greşeşte prof. Ion Coja, pentru că raţionează cu „rezerve“: militează pentru negarea holocaustului din România şi Transnistria, dar admite că ar fi existat holocaustul jidanilor în alte părţi! Deoarece, în realitate, dacă „teza oficială a evreimii mondiale cu privire la holocaustul din România“ s-a susţinut prin fals, prin mistificare, atunci demascarea acestei falsificări, acestei mistificări cu privire la România se extinde, automat, şi asupra tezei jidănimii mondiale cu privire la pretinsul holocaust de pretutindeni. Tocmai de aceea eu adăugasem, cu „n. red.“, în paranteză: „(Şi, implicit, din alte părţi! – n. red.)“ Într-adevăr, în articolul meu, „Propaganda holocaustică: un gheşeft super-abject“, aşezat deasupra „Protestului“ d-lui Ion Coja, eu scrisesem, în numărul 19, din august 2007, al revistei SANTINELA – înainte să fi aflat, măcar, de lucrarea lui Arthur Butz sau de extrasele din cartea lui Don Heddesheimer, cu titlul „Marea minciună a sionismului“ (care fuseseră postate abia în 30 mai 2011, iar eu le citisem şi mai târziu, fiindu-mi semnalate de nişte amici) –, scrisesem, deci, următoarele: „Dacă, pe de o parte, aplicăm acestui Protest metoda sociologică de cercetare numită analiza conţinutului şi, pe de altă parte, analizăm furtul comis de Mossad prin prisma tezei Omnis determinatio est negatio – „Orice determinaţie este o negaţie“ –, a lui Spinoza (care a fost un evreu deştept, dar, la fel ca Finkelstein, repudiat de evrei!), rezultă că, prin chiar acest furt incalificabil, toată propaganda privind pretinsul holocaust comis de România contra evreilor este, practic, anihilată! Căci, dacă Israelul fură documentele ca să ascundă dovezile, atunci înseamnă că totul este o scorneală tipic jidănească, pentru extorcarea de bani a românilor – ca şi a celorlalţi –, cum, de altfel, a demonstrat N. Finkelstein. Cu forţă de necesitate conchidem că, dacă toată propaganda este neîntemeiată în ceea ce priveşte România – cum şi este, în realitate! –, atunci, în baza principiului dominoului, cade, implicit, toată propaganda holocaustică, cu care sioniştii au infestat lumea“ [183].

În acest sens, al demolării escrocheriei propagandei holocau$tic€ prin denunţarea mistificării, a ascunderii dovezilor de către Israel – care nu permite studierea de către străini a arhivelor sale referitoare la pretinsul „Holocaust unic“ (zis, acum, mai „ebraic“, Shoah, ca să se simtă şi jidanii mai „evrei“) –, precum şi a ascunderii dovezilor de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – care nici ea nu permite consultarea de către români a arhivelor, cum relevă Ion Coja inclusiv în finalul lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA –, mai corelăm un alt fapt abominabil comis de jidanii veniţi pe tancurile sovietice: asasinarea mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, Mihai Antonescu şi, îndeosebi, a Guvernatorului Transnistriei, George Alexianu. Toţi aceştia i-au protejat pe evrei, dar, ca să nu mai existe nici o dovadă vie că ar fi existat această protecţie – care, evident, ar fi fost o dovadă incontestabilă a inexistenţei holocaustului în România şi în Transnistria – au fost asasinaţi cu acuzaţia că ar fi fost criminali de război de către un tribunal jidano-bolşevic prezidat de procuroarea jidancă A. Sidorovici, consoarta „Bestiei Brucan“, cum l-a poreclit, adecvat, regretatul senator P.R.M. Eugen Florescu. Raoul Şorban, care, la fel, i-a protejat pe evrei, contribuind la emigrarea multora din Ardealul ocupat de Ungaria şi chiar a fost numit „Drept între popoare!“ de către Yad Vashem în semn de recunoştinţă pentru această acţiune, este maculat şi după moarte de către un ticălos ca Michael Shafir, denigrator înverşunat al României la postul de radio „Europa liberă“, oploşit ca „prof. univ.“ de către un linge-blide ca ex-marxistul Andrei Marga, năpârlit în „ţărănist“, apoi, în „liberal“, ca să nu rămână, mă-nţeledzi, neicusorule!, fără coledzi [184]. Trebuie amintit că Stalin l-a ţinut, în închisoarea de la Lublianka, pe mareşalul Ion Antonescu într-un apartament mobilat cu luxul aferent şi, totodată, l-a tratat ca pe un şef de stat, nu ca pe un deţinut oarecare. Cu toate că ar fi putut să-i însceneze mareşalului un proces de criminal de război – Stalin fiind maestru în înscenări de procese ucigătoare, cum procedase în cazul mareşalului Tuhacevski, al lui Troţki, Buharin, Zinoviev şi al altor mari jidani cu care realizase „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“! –, totuşi, nu a făcut-o, deşi unii generali de-ai săi au complotat în acest sens. Dar, l-a trimis în ţară, să-l asasineze „românii“, adică jidanii Anei Pauker, cu acordul neisprăvitului „rege“ Mihai I Trădătorul [185].

Asasinarea conducătorilor României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ascunderea dovezilor care confirmă inexistenţa pretinsului holocaust în România fac parte din metodele de promovare a minciunii holocaustului: a „holocaustului“ prezis, din 1869 până în 1945, că va fi înfăptuit, apoi, după 1945, a holocaustului care, chipurile, ar fi fost comis, deja, de Germania şi sateliţii săi benevoli ca Italia şi Ungaria, sau constrânşi, ca România, Franţa şi alte state – holocaust clamat incontinent şi impertinent după Procesul de la Nürnberg. Dar, după cum se vede, practica distrugerii dovezilor care ne disculpă este continuată insidios şi acum, cu concursul „idioţilor utili“/trădătorilor de la guvernare: recent, Ministerul Apărării Naţionale, prin ministrul Mircea Duşa, a semnat un protocol cu Israelul (oficial, cu Paul Shapiro, directorul Centrului pentru Studii Avansate privind Holocaustul, din cadrul Consiliului Memorial al Holocaustului din S.U.A.!) ca să permită accesul nelimitat al jidanilor la arhiva M.Ap.N. „Pe foarte scurt, Guvernul României a acceptat să TRANSFERE arhivele militare româneşti unei organizaţii despre care până şi copii de ţâţă ştiu că se ocupă cu falsificarea Istoriei. Iar Serviciile Secrete române tac mâlc, ca şi Academia Română. Nici măcar în 1945, sub ocupaţie sovietică, aşa ceva nu a fost acceptat, decât după ce au fost făcute copii după TOATE documentele“ [186]! Cum e posibilă o asemenea miopie sau trădare?! Prin acest procedeu izraelienii nu fac decât să sustragă dovezile importante ale României care o disculpă! De fapt, trădarea a început tot cu capii Armatei, în decembrie 1989. Iar trădări mai „mici“, subterane, au continuat ulterior. Astfel, un ofiţer de la S.I.E. ni se lamenta (eram câţiva colonei care-l ascultam) că, în 1990, un colonel idiot/trădător de la Armată a condus un „om de afaceri izraelian“ – „în realitate agent al Mossadului“, ne-a asigurat colegul de la S.I.E. – să viziteze Centrala telefonică „Victoria 2“ a Capitalei, dar secundară şi strict secretă, rezervată exclusiv pentru situaţii de calamitate şi război. Peste câţiva ani, când un vicepreşedinte al Comisiei comune parlamentare de control al activităţii S.R.I. şi S.I.E.  a vrut, şi el, să viziteze respectiva centrală, generalul-locotenent Dumitru Zamfir, pe atunci prim-adjunct al directorului S.R.I., i-a zis politicos, dar ferm, „NU!“ Dar agentul Mossadului putuse s-o viziteze! Tot în acei ani, ofiţerii-ingineri armurieri români inventaseră un pistolet foarte eficient, rapid şi precis în tragere, pe care-l voiau introdus în producţie şi în înzestrarea Armatei, dar au fost corupţi unii importanţi din conducerea M.Ap.N. şi a fost scos din plan, ca să se importe pistoletul izraelian marca „Ierichon“. Alte asemenea acte de trădare puteţi citi, îngroziţi că statul român nu face nimic pentru a le curma, în trilogia sus-amintită a lui Cornel-Dan Nicolae [187]. În aceste circumstanţe, este şi normal să regreţi că sintagma „şase milioane de evrei ucişi“ nu exprimă o realitate istorică, ci doar o născocire fantasmagorică din cadrul celei mai mari escrocherii a secolului XX: „Holocaustul unic“! Şi să regreţi că Ion Antonescu şi George Alexianu, în loc să-i fi protejat pe jidani de furia soldaţilor români şi a civililor ucraineni, i-au păzit cu grijă, deşi aveau motive să-i extermine pe toţi atât pentru modul criminal cum s-au comportat cu Armata Română în timpul retragerii din iulie 1940 – în urma ultimatumului dat de U.R.S.S. –, cât şi pentru faptul că erau, aproape toţi, comunişti şi/sau speculanţi. Pe timp de război, în toate ţările, speculanţii, ca şi trădătorii de ţară, sunt împuşcaţi pe loc! Or, jidanii, cum aveau să recunoască „tov. Chiriţă“ şi „tov. Ghizela Vass“, în 5 octombrie 1945, erau, toţi, speculanţi: nu neapărat „speculanţi financiari“, ca George Soros, dar speculanţi de produse în condiţii de gravă penurie imediat-postbelică. Dar să nu se creadă că doar jidanii de rând se comportau ilegal, erau speculanţi-găinari. Iată un fragment din Raportul nr. 3276/A, din 15 august 1940, al Biroului Statistic Militar Cluj, al Statului Major al Armatei I:

„Rezultă că judeţul cel mai periclitat este MARAMUREŞUL, unde tactica băştinaşilor români, faţă de acest element, a fost răbdarea şi pasivitatea.

Judecând numai după felul cum se găsesc repartizaţi evreii în Transilvania, se constată, fără alte documente, calea de invazie pe care au folosit-o în acţiunea de infiltrare în masa poporului român.

După profesiuni evreii se împart în trei grupe:

  1. Intelectuali, medici, avocaţi şi funcţionari;
  2. Industriaşi, comercianţi, financiari şi proprietari;
  3. Mici comercianţi şi meseriaşi.

Intelectualii sunt în slujba ideilor aşa zise avansate, medicii se preocupă de preferat cu provocarea de avorturi, avocaţii fac intervenţii şi tranzacţii, iar pentru a reuşi mai sigur şi uşor mituesc persoanele respective.

Industriaşii şi comercianţii se găsesc în legături normale cu Budapesta, angajează personal de conducere şi specialitate, de preferinţă dintre minoritari în special unguri.

Micii comercianţi şi meseriaşii caută, prin concurenţă neleală, să lichideze sau să slăbească cât mai mult pe comercianţii şi meseriaşii neevrei“ (vezi SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pag. 232).

Dar nu trebuie să vă închipuiţi că medicii recurgeau la avorturi ilegale, că avocaţii mituiau la greu, că micii comercianţi făceau concurenţă neloială pentru a-i falimenta pe neevrei deoarece ar fi dus-o greu, că ar fi fost persecutaţi, expuşi expierii etc., cum perora propaganda holocaustică de la 1869 încoace. Nu! „Credem că nu exagerăm – scriu autorii SITUAŢIEI EVREILOR… – când afirmăm că nicăieri minoritarii nu au o situaţie mai bună decât în România, unde sunt aproape privilegiaţi faţă de populaţia românească. În ceea ce-i priveşte pe evreii din România, ei au în mod special o situaţie strălucită, deţinând o proporţie de 70 la sută din economia ţării“ (idem, pag. 107).

Iată, deci, adevăratul motiv pentru care a fost cerută imperios distrugerea cărţii: ca să nu se afle adevărul despre situaţia extrem de privilegiată a jidanilor, în detrimentul tuturor românilor: nu tu suferinţe jidăneşti, nu tu persecuţii, nu tu holocaust. Dimpotrivă, raiul pe pământ pentru jidani, aşa cum avea să fie şi după 1945. Dar cartea SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA demasca natura funciară a jidănimii: caracterul ei hrăpăreţ, corupător şi ameninţător la adresa autohtonilor. De aceea, cum am precizat, jidanii erau sursa de scandal în interiorul tuturor popoarelor în care se aciuau, scandaluri provocate de ei deliberat pentru a crea haos, pentru a slăbi coeziunea internă a ţărilor gazdă şi a se insinua la conducere.

 

Desigur, nu trebuie să ne imaginăm că pe ministrul Mircea Duşa îl dă cartea afară din casă şi că trebuia să ştie că nu trebuia să încheie acest protocol de „transfer al arhivei M.Ap.N.“ unei organizaţii jidăneşti din S.U.A. care se ocupă cu „Studii Avansate privind Holocaustul“, cu atât mai mult cu cât, de cel puţin patru decenii, în S.U.A., în Europa Occidentală şi pe alte continente au apărut zeci de cărţi în zeci de mii de exemplare care demască escrocheria holocash-ului. În plus, îl are la M.Ap.N. pe generalul-lichea Mihail E. Ionescu, care trebuia să-l informeze despre ce se ascunde în spatele „protocolului“, că doar este şi preşedintele infamantului Institut „naţional“ pentru studierea holocaustului din România „Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, dar şi directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară [188]! În fond, premierul Adrian Năstase este mai citit – şi, poate, chiar mai cult! – decât Mircea Duşa şi tot a emis criminala O.U.G. nr. 31/2002, la presiunea congresmenilor jidani Christopher Smith, Alfonso D’Amato, Tom Lantos (numai nume curat americane!), deoarece, cu toată cultura lui sociologico-juridico-diplomatică (este fan al marelui Nicolae Titulescu!), nu a avut curajul, patriotismul şi rectitudinea morală să le spună „americanilor“ că, dacă te plimbi pe şoselele din S.U.A., calci pe praful provenit din oasele „indienilor“ exterminaţi de generalii americani. În S.U.A., unde dai peste actualele lagăre de concentrare numite „umanist“ şi democratic „rezervaţii“ în care sunt ţinuţi băştinaşii care au mai supravieţuit masacrării de către Armata S.U.A.; în S.U.A., unde Franklin Delano Roosevelt a refuzat intrarea jidanilor emigraţi din Germania, pe pachebotul SS Saint Louis, deşi aveau vize de intrare în S.U.A.; în S.U.A., unde generalul-genocid George Armstrong Custer a îmbogăţit „folklorul“ american cu un „proverb“ nou, citat în majoritatea western-urilor fabricate industrial la Hollywood – deşi acestea nu mai sunt rasiste, discriminatorii, cum e, cică, un străvechi colind românesc „antisemit“, contra difuzării căruia la TVR1 a protestat şi Ambasada S.U.A., respectivele western-uri fiind doar americane –, proverb care sună atât de incitant încât, cum scria un dramaturg nazist în 1939, „când îl auzi, îţi vine să pui mâna pe pistol“: „Un indian bun este un indian mort!“

Credeţi că ar fi cazul să ne „americanizăm“ într-atât încât să zicem şi noi „Un jidan bun este un jidan mort!“ şi să şi facem ca generalul exterminator-de-indieni George Armstrong Custer – erou al S.U.A., alături de generalul Wesley Clark-Măcelarul, învingătorul de la Pristina, când fusese gata-gata să declanşeze Al Treilea Război Mondial?! Sau credeţi că, mai degrabă, ar trebui să ne amuzăm de păţania Mariei Tănase, care, pentru că la o petrecere prilejuită de participarea la Expoziţia Universală, interpretase versurile „Saltă, Leano, curu’ svelt!“, a fost expulzată, imediat, în dimineaţa următoare, pentru că se exprimase ireverenţios la adresa lui… Roosevelt?! Căci aşa interpretaseră agenţii Serviciului Secret al S.U.A. expresia folclorică „curu’ svelt!“: o identificaseră „cu Roosevelt“ (citeşte: „cu rusvelt“) – numele faimosului preşedinte american, în loc să fie flataţi de similitudinea fonetică, ţinând cont că Eleonore Roosevelt – Prima Doamnă! – era cam lesbiană, iar căsătoria lor era de formă şi, deci, „curu’ svelt“ era aflat de F. D. Roosevelt (care nu era poponar ca Edgar Hoover, directorul F.B.I.) în afara patului conjugal, cum avea să facă, mai târziu şi din alte motive, alt adulat adulterin preşedinte american, John Fitzgerald Kennedy! Dar, vorba lui Bill Clinton, pe care i-o şoptea Monicăi Lewinsky, pe când o gâdila cu trabucul în zona erogenă: „Mai bine curvar decât poponar ca ambasadorul american Michael Guest“! Apropo de cuplul cvasi-adulterin Clinton-Lewinsky, relaţie care nu a prea deranjat-o pe madam Hillary Clinton: ştiaţi că guvernul american a cheltuit 4 (patru!) milioane de dolari pentru anchetarea preşedintelui Clinton spre se constata cum a folosit trabucul poli-funcţional, dar pentru anchetarea doborârii Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001, a cheltuit doar 800.000 de dolari?!

Nu că securitatea naţională a S.U.A. ar conta mai puţin decât intromisia trabucului în vulva semi-virgină a Monicăi Lewinsky, dar, evident, guvernul S.U.A. a f ăcut economii băneşti pentru a fi alocate Muzeului Holocaustului în scopul „studierii aprofundate a Holocaustului“! În mod cert, din remuşcări spăsite faţă de refuzarea primirii jidanilor de pe vasul german SS Saint Louis, guvernul S.U.A. a construit Muzeul Holocaustului din Washington, unde e director şi escrocul „nostru“ Radu Ioanid (zic al „nostru“ fiindcă e jidănaş de-al „nostru“, adică e şcolit şi emigrat din România)! Iar, acum, guvernul S.U.A. vrea să sfeterisească şi Arhiva M.Ap.N., cum a furat Mossadul Memoriile lui Filderman, ca să facă „studii aprofundate“ despre holocaust! Cu modestie, un studiu aprofundat le ofer, şi eu, aici, drept contribuţie la „parteneriatul“ româno-american, cum procedează şi seninul ministru Duşa, care a duşamalizat problema arhivei cedate jidanilor. De fapt, ministrul Duşa ar trebui să anuleze protocolul încheiat şi, dimpotrivă, să aloce fonduri colectivului condus de colonelul Alesandru Duţu şi Constantin Botoran pentru elaborarea celorlalte două volume restante ale lucrării SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIA, pe care, ulterior, să le-o dea celor care vor să studieze holocaustul. Vor constata că nu este vorba de holocaustul jidanilor, ci invers, de holocaustul românilor, adică produs de jidani contra românilor, cum alerta inclusiv Gheorghe Funar. Trebuie să facem orice pentru a stopa denigrarea României! Ca prime măsuri: Augustin Buzura trebuie dat afară din Academia Română, iar generalul (r.) Mihail E. Ionescu trebuie dat afară din M.Ap.N.!

 

Pentru a-şi ilustra mai bine demonstraţia conform căreia nu a existat nicăieri şi nicicând nici un holocaust, Arthur R. Butz insistă în analiza paralelă dintre marea escrocherie numită „Donaţia lui Constantin“ şi escrocheria holocaustului. Chiar dacă nu o spune expressis verbis, prin acribia analizei şi revenirea asupra ei în ediţiile ulterioare, Arthur Butz apreciază „Donaţia constantiniană“ ca fiind cea mai mare escrocherie din ultimele douăsprezece veacuri; în ceea ce mă priveşte, prin consecinţele sale, prin faptul că a dus la crearea celei mai bogate biserici din lume – Biserica catolică care a înlesnit şi înfiinţarea Inchiziţiei, cu toată pletora sa de crime – o consider cea mai mare înşelătorie din toată istoria cunoscută a Europei. Păstrând proporţiile, Arthur Butz consideră escrocheria holocaustului ca fiind cea mai mare din secolul XX – de aceea şi-a intitulat cartea cu substantivul cu articolul hotărât: ÎNŞELĂTORIA/MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Cartea lui A. R. Butz poate fi asemuită cu un trunchi viguros şi în continuă creştere, ale cărui crengi sunt lucrările celorlalţi istorici şi cercetători revizionişti, dintre care pe unii i-am enumerat aici.

În concluzie, nu a existat nici un holocaust, ci doar propaganda sionistă care constituie cea mai mare escrocherie a secolului XX! De aceea, propaganda holocaustică trebuie condamnată de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, activiştii respectivi încarceraţi şi banii extorcaţi până acum restituiţi!

Iată de ce s-a îndatorat România la F.M.I. pentru mai multe generaţii: ca să plătim „daune“ unor impostori care au tupeul să invoce escrocheria holocaustului. S-a ajuns cu tupeul unor jidani pînă acolo încît, aşa cum releva Norman Finkelstein în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI,  nepoţii unora care fuseseră sau chiar muriseră în lagărele de muncă pretindeau, acum, despăgubiri de holocaust fiindcă bunicii lor „suferiseră“! Adică suferinţa acelora din lagăre, care dispăruseră de mult timp, era tranzitivă, ca şi tifosul din lagăre sau ca gripa spaniolă din 1918! Iată de ce trebuie răsturnate aceste guverne antiromâneşti şi extrem de slugarnice faţă de organizaţiile sioniste internaţionale.

Iată de ce, de mai multe ori, am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat pe Elie Wiesel să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri.

Marţi, 8 aprilie 2014, Senatul a aprobat proiectul de lege propus de poltronul şi demagogul Crin-etc.-George Antonescu-Vorbete [189] şi ciracii lui de a se mări pedepsele introduse prin criminala O.U.G. nr. 31/2002 [190], referitoare la condamnarea celor care contestă în public „Holocaustul“ [191] etc., ordonanţă devenită Legea nr. 107/2006 [192] prin escrocheria juridică numită „aprobarea tacită“. O.U.G. 31/2002 constituie temeiul legal – dar ilegitim [193] – al războiului axiologic [194] dus de Israel contra României, acuzată neîntemeiat de holocaust, tot aşa cum „războiul preventiv“ este pentru S.U.A. pretextul începerii unui război contra oricărei ţări în care are ea interese pentru acapararea de resurse naturale, în special energetice: petrol [195], gaze, minereuri etc., Afganistanul şi Irakul fiind exemple „clasice“. În consecinţă, senatorii care au votat pentru respectivul proiect legislativ sunt vinovaţi de asociere cu propagandiştii escrocheriei holocau$tic€, de teapa lui Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Radu Ioanid, Stephen S. Wise et ejusdem farinae şi se fac vinovaţi de accentuarea holocaustului comis contra poporului român şi a culturii sale. Toţi aceşti susţinători ai MISTIFICĂRII SECOLULUI XX [196] trebuie scoşi din viaţa politică şi chiar din viaţa poporului român. Mulţi dintre cei care susţin, în mod făţiş sau tacit, aşa-zisul holocaust denunţat în MISTIFICAREA SECOLULUI XX fac parte din clicocraţia internă [197] şi/sau externă, între care există o legătură inextricabilă. Un exemplu de strînsă simbioză este „Triumviratul malefic“ [198].

Să sperăm că membrii Camerei Deputaţilor vor fi rămas patrioţi, vor respinge această aberaţie legislativă antiromânească şi, dimpotrivă, vor propune o lege de abrogare a O.U.G. nr. 31/2002, care a fost transformată în lege prin nelegiuita „aprobare tacită“ – reglementare care, şi ea, trebuie scoasă din Constituţie.

Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne!

14 Aprilie 2014

NOTE

[*] Arthur Robert BUTZ. THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=7.

[1] Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“,  AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/.

[2]  Vasile I. Zărnescu, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/.

[3] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Evrei#Etimologie.

[4] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_idi%C8%99.

[5] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Yiddish_language.

[6] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Hebrew_language.

[7] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Autonom%C4%83_Evreiasc%C4%83.

[8] Vezi  http://www.ziaristionline.ro/2011/02/21/cine-este-acuzatorul-parintelui-justin-parvu-marco-maximilian-katz-implicat-intr-o-spaga-de-25-milioane-euro-pentru-guvernul-nastase/. Vezi şi: http://www.ziaristionline.ro/2011/08/11/academia-romana-jidanul-ramane-in-dex-katz-nu-este-de-acord-document/.

[9] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Koestler.

[10] Cf. http://www.amazon.com/Thirteenth-Tribe-Khazar-Empire-Heritage/dp/0091255503/ref=la_B000AQ0AYU_1_4?s=books&ie=UTF8&qid=1397236917&sr=1-4.

[11] Vezi http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/khazarii-al-treisprezecelea-trib_2525.html.

[12] Cf. http://www.nkusa.org/.

[13] Cf. http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm.

[14] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_Balfour_%281917%29.

[15] Cf. http://conspiratiisimistere.wordpress.com/2014/02/08/de-ce-au-ajuns-germanii-sa-i-omoare-pe-evrei-cine-a-declansat-si-la-ce-au-folosit-razboaiele-mondiale/ .

[16] Jack Bernstein, Viata unui evreu american în Israel, pe http://ro.altermedia.info/romania/2013/05/04/viata-unui-evreu-american-in-israel/.

[17] Cf. http://roncea.ro/2013/07/19/video-raoul-sorban-ro-imnul-israelului-este-cucuruz-cu-frunza-n-sus-cules-de-tata-nobilul-compozitor-guilelm-sorban-site-in-memoriam-raoul-sorban-4-septembrie-1912-19-iulie-2006/.

[18] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Hatikva.

[19] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=ohtU7x6dKb8.

[20] Cf. http://www.agentia.org/teoria-conspiratiei/doi-ani-de-cand-israel-a-cumparat-romania-vezi-video-307.html.

[21] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/04/04/inselatoria-secolului-xx-46/.

[22] Cf. http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-12973017-efraim-zuroff-centrul-simon-wiesenthal-rfi-dan-sova-oaspete-binevenit-iran-revoltator-afla-guvern.htm.

[23] Cf. http://www.badpolitics.ro/tag/marco-maximilian-katz/.

[24] Vasile Zarnescu, „Radu Ioanid sperjurul: persona non grata“, pe  http://ro.altermedia.info/general/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata_23987.html.

[25] Cf. http://www.napocanews.ro/2013/09/ar-fi-o-adevarata-nenorocire-sa-apara-un-zelea-codreanu-in-momentul-de-fata-excrocul-politic-razvan-theodorescu-lehamitea-tinerilor-nu-trebuie-sa-se-transforme-intr-o-misc.html/comment-page-1.

[26] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2004/10/21/industria-holocaustului/.

[27] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer.

[28] Cf. https://www.google.ro/search?q=%22Robert+Faurisson%22&safe=off&client=firefox-a&rls=org.mozilla:en-US:official&channel=np&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=h8gUU4iyB-aBywOCkYHAAw&ved=0CEMQsAQ&biw=1280&bih=829.

[29] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Goebbels.

[30] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Nazism.

[31] Vezi: *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel (3)“, pe http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-3_23018.html.

[32] Cf. http://ro.altermedia.info/politica/wiesel-ioanid-mizerabilii_22965.html.

[33] Cf. http://curentul.net/2011/03/10/argumentul-michael-shafir-%C8%99i-negarea-holocaustului/.

[34] Cf. http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.com/2012/01/propaganda-antiromaneasca-constructia.html. Vezi: Ion Coja, „Jean Ancel – nemernicul mântuit“, AlterMedia, 25 iulie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/07/25/jean-ancel-nemernicul-mantuit/.

[35] Cf. http://www.slideshare.net/IApostu/zydokomuna.

[36] Cf. http://www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/53-2-137.shtml.

[37] *** „Elie Wiesel impostorul sau pseudowiesel“ (1), pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/11/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1/.

[38] Vasile I. Zărnescu, „Holocaust-ologii – vectori ai războiului axiologic (5)“, pe  http://www.altermedia.info/romania/2009/01/05/holocaust-ologii-vectori-ai-razboiului-axiologic-5/.

[39] Cf. Norman Finkelstein, „Chutzpah…“, pe http://www.amazon.com/Beyond-Chutzpah-Misuse-Anti-Semitism-History/dp/0520245989.

[40] Cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (14)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/03/inselatoria-secolului-xx-14/.

[41] Cf. episodul „Înşelătoria secolului XX (37)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/26/inselatoria-secolului-xx-37/.

[42] James Bamford, THE PUZZLE PALACE. A Report on America’s Most Secret Agency. Ed. Penguin Books, 1983, pag. 273-301, pe http://www.amazon.com/Puzzle-Palace-National-Intelligence-Organization/dp/0140067485/ref=pd_sim_b_5 .

[43]  Pierre de România (Vasile I. Zărnescu), „Slugărnicia pierde România (1)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/06/08/slugarnicia-pierde-romania-1/.

[44]  Pierre de România (Vasile I. Zărnescu), „Slugărnicia pierde România (7)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2010/06/14/slugarnicia-pierde-romania-7/.

[45] Cf. supra, nota 42; http://www.amazon.com/The-Puzzle-Palace-Intelligence-Organization/dp/0140067485.

[46] James Bamford, „BODY OF SECRET. Anatomy of the Ultra-Secret National Security Agency“. Ed. Doubleday, New York, London, Toronto, Sydney, Auckland, 2001, pe http://www.amazon.com/Body-Secrets-Ultra-Secret-National-Security/dp/0385499086.

[47] Cf. Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy, pe http://books.google.ro/books/about/The_Lobby.html?id=Sp8a_fv6Cv8C&redir_esc=y.

[48] Vezi supra, nota 46.

[49] Despre John J. Mearsheimer, aici: http://www.amazon.com/John-J.-Mearsheimer/e/B001H6RT1O/ref=ntt_athr_dp_pel_1.

[50] Despre Stephen M. Walt, aici: http://www.amazon.com/Stephen-M.-Walt/e/B000AP9EE8/ref=ntt_athr_dp_pel_2.

[51] Vezi http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-636-298-9/John-J-Mearsheimer__Lobby-ul-israelian-si-politica-externa-a-Statelor-Unite.

[52] Cf. https://archive.org/details/TheHoaxOfTheTwentiethCentury.

[53] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/histo/harwood/harwood3.html.

[54] Cf. http://www.amazon.com/dp/0312204620/ref=rdr_ext_tmb#reader_0312204620.

[55] Cf. http://www.youtube.com/watch?v=9UlBo3GFgWY&feature=related.

[56] Cf. http://www.holocaustdenier.com/the-last-days-steven-spielberg-documentary-hoax/.

[57] Cf. http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=1000.

[58] Cf. http://www.youtube.com/watch?v=NyMVWVBmGVo&feature=relmfu.

[59] Cf. http://www.facebook.com/pages/6000000-Jews-were-murdered-during-the-Holocaust-by-the-Nazis-lets-reach-to-6-million-people-who-remember-them/112828732080430.

[60] Cf. http://www.stormfront.org/forum/t827788-25/.

[61] Vezi supra, nota 37.

[62] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/archRassi.html.

[63] Cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier.

[64] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/prmu/prmu1.html.

[65] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/archRassi/uts/uts.html.

[66] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archRassi/vpe/vpe.html.

[67] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archRassi/dje/dje.html.

[68] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Leuchter_report.

[69] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Fred_A._Leuchter.

[70] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Germar_Rudolf .

[71] Cf. http://www.amazon.com/The-Rudolf-Report-Technical-Holocaust/dp/096798565X .

[72] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-Defamation_League.

[73] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/B%27nai_B%27rith.

[74] Cf. http://www.globalresearch.ca/fbi-investigated-anti-defamation-league-adl-for-espionage/5360458.

[75] Vasile I. Zărnescu, „Propaganda holocaustică – un gheşeft super-abject“, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/09/20/propaganda-holocaustic-un-gheeft-super-abject/.

[76] Cf. http://vho.org/aaargh/fran/archFaur/1995-2000/RF951218.html.

[77] Cf. http://pastebin.com/qgHCaC4r.

[78] Cf. http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php.

[79] Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST — Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035.

[80] Vezi supra, nota 75

[81] Cf. http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/marea-minciuna-a-sionismului/.

[82] Cf. http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/.

[83] Tom Segev, The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust, pe http://www.amazon.com/The-Seventh-Million-Israelis-Holocaust/dp/0805066608.

[84] Tom Segev, Le septième millionLes Israéliens et le génocide. Ed. Liana Levi, 1993, pag. 558, pe http://www.amazon.fr/Le-Septi%C3%A8me-Million-Tom-Segev/dp/2867461820.

[85] Cf. http://www.amazon.com/Anti-semitism-Western-Europe-Germany-Austria/dp/B0006PF9BO/ref=sr_1_3?s=books&ie=UTF8&qid=1396983819&sr=1-3

[86] Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii izraeliene. Editura Fronde, 1998, pag. 5, 125-140, pe http://www.scribd.com/doc/91563547/Garaudy-Roger-Miturile-Fondatoare-Ale-Poli ticii-Israeliene-Scan; vezi şi Les Mithes fondateurs de la politique israelienne, pe http://archive.org/stream/LesMythesFondateursDeLaPolitiqueIsralienne/RGMythes_djvu.txt.

[87] Cf. Ben Weintraub, pe https://www.goodreads.com/book/show/5793506-the-holocaust-dogma-of-judaism.

[88] Cf. Naomi Seidman, pe http://www.eliewieseltattoo.com/tag/naomi-seidman/.

[89] Cf. http://worldfuneral.3x.ro/articole/eliewiesel.html.

[90] Vasile I. Zărnescu, „Paul Goma are dreptate! (2)“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/19/paul-goma-are-dreptate-2/.

[91] Voicu Tudor, „Iudaizarea Academiei Române“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2013/03/08/iudaizarea-academiei-romane/.

[92] Vasile I. Zărnescu, „Wiesel + Ioanid = „Mizerabilii“, pe http://www.altermedia.info/romania/2011/10/02/wiesel-ioanid-mizerabilii/ .

[93] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Stephen_Samuel_Wise.

[94] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/03/03/inselatoria-secolului-xx-14/.

[95] Voicu Tudor, Vasile I. Zărnescu, „Octavian Goga – 132 de ani de la naştere“, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/03/25/octavian-goga-132-de-ani-de-la-nastere/.

[96] În Adevărul, 13 august 2003, pe http://www.adevarul.ro/actualitate/Sandu-Mazor-ambasadorul-Israelului-Bucuresti_0_77993445.html.

[97] Cf. http://www.dcnews.ro/vizita-lui-ponta-un-semn-ca-epoca-gitenstein-s-a-incheiat-corespondenta-din-washington-de-la-bogdan-chirieac_380183.html.

[98] Cf. http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/mark-gitenstein-fost-ambasador-sua-in-romania-devine-consilier-al-astra-asigurari-11888270.

[99] Cf. http://roncea.net/index.php/intelmedia/item/148-who-the-bigi-bigi-is-wesley-clark.

[100] Cf. http://www.liveleak.com/view?i=b36_1359487514.

[101] Cf. http://www.crimelibrary.com/notorious_murders/not_guilty/koresh/1.html.

[102] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Weizmann.

[103] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Nahum_Sokolow.

[104] Benjamin Freedman, pe http://www.biblebelievers.org.au/benjamin.htm.

[105] Vezi: http://conspiratiisimistere.wordpress.com/2014/02/08/de-ce-au-ajuns-germanii-sa-i-omoare-pe-evrei-cine-a-declansat-si-la-ce-au-folosit-razboaiele-mondiale/.

[106] Cf. Cristian Tudor Popescu, „Daţi afară din ţară“, în Gândul, 11 mai 2005, pe http://www.ziaristionline.ro/2012/07/13/crocodilul-ct-popescu-si-putoiul-oparit-mr-ungureanu/). De pe arhiva ziarului Gândul, articolul a fost scos!

[107] Cf. http://www.ioncoja.ro/2012/02/ce-lipseste-din-biografia-mirobolantului-intelectual-mihai-razvan-ungureanu/.

[108] Cf. http://www.cotidianul.ro/basescu-i-a-deschis-lui-mr-ungureanu-dosarul-de-tradare-nationala-189877/.

[109] Cf. http://roncea.ro/2012/09/26/limba-lui-ungureanu-si-o-petitie-pentru-recuperarea-patrimoniului-fundatiei-gojdu-din-ungaria-ignorata-de-basescu-de-peste-un-cincinal/.

[110] Vasile Zarnescu, „Problema holocaustului (2)“, în AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/.

[111] Cf. http://www.vho.org/aaargh/fran/tiroirs/tiroirEW/Wiesel%20Mauriac.html.

[112] Cf. http://www.amazon.co.uk/talmudiste-enti%C3%A8rement-Maximilien-Lamarque-illustrations/dp/B00180V5ZK.

[113] Cf. http://www.amazon.fr/La-conception-mat%C3%A9rialiste-question-juive/dp/2851390589.

[114] Cf. http://www.amazon.com/La-Roumanie-contemporaine-French-Edition/dp/B003A4IFS2.

[115] Cf. http://www.histoireebook.com/index.php?post/2012/07/12/Porter-Carlos-Whitlock-Voici-les-preuves-de-l-holocauste.

[116] Cf. http://www.amazon.fr/L%C3%A9cole-cadavres-Louis-Ferdinand-C%C3%A9line/dp/B0000DOFG0.

[117] Cf. http://www.amazon.fr/Histoire-juive-religion-poids-mill%C3%A9naires/dp/2903279187.

[118] Cf. http://www.amazon.com/The-Controversy-Zion-Douglas-Reed/dp/0984473378.

[119] Cf. http://www.amazon.fr/Pierre-Antoine-Cousteau-LAm%C3%A9rique-juive-Cousteau/dp/B00185ZQSC.

[120] Cf. http://www.amazon.fr/Le-Peril-Juif-DIsrael-Anglo-Saxons/dp/1167595300.

[121] Cf. http://www.amazon.fr/s/ref=ntt_athr_dp_sr_1?_encoding=UTF8&field-author=Jouhandeau%20Marcel.&search-alias=books-fr&sort=relevancerank; http://www.amazon.fr/Le-p%C3%A9ril-Juif-Jouhandeau-Marcel/dp/B0046Y2E00.

[122] Cf. http://jpquino.wordpress.com/2006/03/10/mitterrand-chirac-giscard-mujeres-sexo-y-politica/.

[123] Cf. http://www.legalaffairs.org/issues/May-June-2002/story_ignatius_mayjun2002.html.

[124] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_Mitterrand.

[125] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Roland_Dumas.

[126] Cf. http://fr.wikipedia.org/wiki/N%C3%A9gation_de_la_Shoah.

[127] Corvin Lupu, „Impactul problematicii holocaustului asupra României contemporane“, pe http://www.art-emis.ro/analize/779-impactul-problematicii-holocaustului-asupra-romaniei-contemporane-6.html.

[128] George Pişcoci-Dănescu, „Scrisoare deschisă către Vatra Românească…“, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/02/10/scrisoare-deschisa-catre-vatra-romanesca-si-tuturor-ziaristilor/#more-24590.

[129] Vasile I. Zărnescu, „În apărarea lui George Pişcoci-Dănescu“, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/03/02/in-apararea-lui-george-piscoci-danescu/.

[130] Bernard Camboulives, „Un scandal: librăria română din Paris“, pe http://www.revista22.ro/un-scandal-libraria-romana-din-paris-859.html. „Cam-bou-lives“ trebuia să-i atragă atenţia traducătoarei că trebuia să scrie „librăria românească“, nu „română“. Dar unuia cam-bou… n-ai ce-i cere.

[131] Vasile I. Zărnescu, „Supraordonanţa şi supraordonatul (1)“, pe http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/11/08/supraordonanta-si-subordonatul-1/.

[132] Gheorghe Manole, „Eichman la Ierusalim. Minciuna ca profesie“, pe http://www.art-emis.ro/analize/845-eichman-la-ierusalim-minciuna-ca-profesie.html.

[133] Alexandra Zărnescu, «Hannah Arendt – „Cel mai mare rău din lume este cel pe care nu-l comite nimeni“», pe http://www.koolhunt.ro/hannah-arendt-cel-mai-mare-rau-din-lume-este-cel-pe-care-nu-l-comite-nimeni/.

[134] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_Milner,_1st_Viscount_Milner.

[135] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Balfour.

[136] Cf. http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-8951-12-7/Gilbert-Sinoue__Un-vapor-pentru-infern.

[137] Larry Price (Director), Hitler’s Jewish Soldiers (2006), pe http://www.amazon.com/Hitlers-Jewish-Soldiers-Larry-Price/dp/B000V6LSQI/ref=pd_sim_b_3?ie=UTF8&refRID=058AF4BHMN5Y8SHRFWC2; Bryan Mark Rigg; Bryan Mark Rigg, Hitler’s Jewish Soldiers: The Untold Story of Nazi Racial Laws and Men of Jewish Descent in the German Military (Modern War Studies), pe http://www.amazon.com/Hitlers-Jewish-Soldiers-Descent-Military/dp/0700613587.

[138] Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine, pe http://www.amazon.com/Transfer-Agreement-Dramatic-Story-Of/dp/1572907703.

[139] Cf. http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html.

[140] Cf. http://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?

[141] Cf. http://www.amazon.com/s/ref=ntt_athr_dp_sr_1?_encoding=UTF8&sort=relevancerank&search-alias=books&ie=UTF8&field-author=Germar%20Rudolf.

[142] Cf. http://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82.

[143] Cf. http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82.

[144] Cf. http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82.

[145] Germar Rudolf, Carlo Mattogno, accesibilă pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18.

[146] David Hoggan, pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117.

[147] Thomas Dalton, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2.

[148] Cf. https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329.

[149] Don Heddesheimer, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

[150] Vasile I. Zărnescu, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/12/literatura-holocaustica-cascavalul-secolului-1/.

[151] Cf. http://www.histoireebook.com/index.php?tag/P%C3%A8re%20Thomas.

[152] Ben Hecht, PERFIDY, pe http://www.amazon.com/Perfidy-Ben-Hecht/dp/0964688638.

[153] Cf. http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/. Vezi şi „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“.

[154] Cf. http://chroniclingamerica.loc.gov/lccn/sn83045160/1869-11-07/ed-1/seq-2/.

[155] Vezi şi: https://www.google.com/search?q=%22The%20Hebraic%20National%2C%20of%20London%2C%20says%20that%20there%20are%20six%20millions%20of%20Jews%20in%20the%20world.%20It%20is%20a%20remarkable%20fact%20that%20the%20numbers%20of%20this%20wonderful%20people%20have%20not%20materially%20increased%20or%20diminished%20since%20the%20time%20of%20King%20Solomon.%20Persecuted%20as%20no%20other%20peo%20ple%20have%20ever%20been%22.

[156] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Profe%C8%9Bia_Papilor.

[157] Cf. http://query.nytimes.com/gst/abstract.html?res=F40E14FC395913738DDDAE0894DD405B8985F0D3.

[158] Cf. https://www.google.com/search?q=%22AN%20AMERICAN%20IN%20SEVILLE%22%20%22Traces%20of%20the%20Auto%20da%20Fes%20of%20the%20Inquisition%20Found%20Everywhere%22%20Holocaust.

[159] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/The_American_Hebrew.

[160] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_Berlin_%281878%29.

[161] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Adolphe_Cr%C3%A9mieux.

[162] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Alliance_Israelite_Universelle.

[163] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Glynnartikel.png.

[164] Cf. http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/un-supravietuitor-al-holocaustului-elie-wiesel-nu-este-detinutul-a-7713-590048.html.

[165] Cf. http://henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html.

[166] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2012/09/21/radu-ioanid-sperjurul-persona-non-grata/

[167] Cf. http://ro.altermedia.info/politica/mark-gitenstein-diplomat-sau-escroc_24940.html.

[168] Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/.

[169] Cf. http://www.mediafax.ro/social/antonescu-de-ziua-holocaustului-sa-luptam-pentru-ca-aceasta-pagina-a-istoriei-sa-nu-fie-rescrisa-11971849.

[170] Cf. http://ro.altermedia.info/romania/2011/11/11/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-1/.

[171] Vasile I. Zărnescu, „Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.“, AlterMedia, 4 septembrie 2011, pe http://ro.altermedia.info/romania/2011/09/04/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/.

[172] Cf. http://www.targulcartii.ro/teodor-wexler/anchete-si-procese-uitate-1945-1960-fundatia-w-filderman-184841.

[173] Cf. http://ro.metapedia.org/wiki/List%C4%83_de_comuni%C5%9Fti_evrei_din_Rom%C3%A2nia.

[174] Cf. http://www.scribd.com/doc/68602280/Zydokomuna.

[175] Cf. http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/09/evreii-in-conducerea-romaniei-pe-calea.html.

[176] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ghizela_Vass.

[177] Cf. http://www.altermedia.info/romania/2014/03/17/victoria-jane-nuland-marul-otravit-al-sua/.

[178] Cf. http://a1.ro/news/inedit/cum-era-sa-declanseze-wesley-clark-al-treilea-razboi-mondial-id100171.html.

[179] Cf. http://www.evz.ro/detalii/stiri/moneda-rasista-ia-amploare-intr-o-institutie-occidentala-pentru-o-asfel-de-masura-c.html.

[180] Vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C8%9Bie:Proiectul_Republica_Sovietic%C4%83_Evreiasc%C4%83.

[181] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/George_Soros. „Bunicul lui George Soros (NOTA 10) a colaborat cu naziştii pentru confiscarea averilor evreilor simpli din Budapesta“, pe http://saccsiv.wordpress.com/2009/01/05/nazismul-partea-2-finantatorii-si-sustinatorii-national-socialismului/. Vezi şi: Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU, „Reinstituirea horthysmului (Ultimul episod)“, AlterMedia, 26 iunie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/06/26/reinstituirea-horthysmului-ultimul-episod/; I. A., „Miliardarul Sörös urmărit de justiţia franceză“, în Evenimentul zilei, nr. 2592, 27 decembrie 2000, p. 11; C. I. C., „Miliardarul Soros, pe banca acuzării“, în Curentul, 27 decembrie 2000, p. 9; ***, „Naţionaliştii din Thailanda îl «aşteaptă la cotitură» pe Sörös György“, în http://www.mti.hu, 29 ianuarie 2001; Anthony Giddens, „Soros: Franţa în pericol“, în L’Événement du Jeudi, nr. 681, 20-26 noiembrie 1997, p. 18-19; Pascal Riche, „Procesul intentat lui Soros“, în Liberation, 28 iulie 1997, p. 14; Reuter, „Opinia lui Soros referitoare la viitorul Uniunii Europene“, în International Herald Tribune, 6 noiembrie 1997, p. 15; Evgenii Doncev, „Rasa Bull-Terrier“, în Sega (Bulgaria), nr. 38, 2-8 octombrie 1997, pag. 50; Redacţia, „Cu mintea pentru Popper şi cu inima pentru Europa de Est“, în Kurier (Austria), nr. 263, 23 septembrie 1997, pag. 19; Kurt Kister, «George Sörös – jucător la bursă şi „mecena“», în Suddeutsche Zeitung (Germania), nr. 219, 23 septembrie 1997, pag. 4; Szel Karoly, „Cel mai neruşinat Robin Hood al secolului“, în Kapu (Ungaria), nr. 8, 11 septembrie 1997, pag. 62; Constantin Vlad, „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“, în Evenimentul zilei, nr. 1546, 28 iulie 1997, pag. 4; vezi şi M.S.C., „Miliardarul Sörös se teme de un crah bursier“, în Cronica Română, nr. 1360, 8 iulie 1997, pag. 10; Bursa, nr. 158, 8 sept. 1997, pag. 5; Ben Macintyre şi Jason Nisse, „Poliţia franceză îi interoghează pe asistenţii lui George Sörös“, în The Times, nr. 65938, 10 iulie 1997, pag. 27; Redacţia, „Asemenea unui criminal“, în Der Spiegel, nr. 32, 4 august 1997, pag. 118; Redacţia, „Asiatismul pus în discuţie“, în Le Monde, 30 august 1997, pag. 15; Pascal Riche, „Procesul intentat lui Sörös“, în Libération, 28 iulie 1997, pag. 14; Paul Blustein, „Sörös contestă că ar fi părtaş la manevrele necurate care să afecteze cursul monedelor naţionale din Asia“, în International Herald Tribune, 31 iulie 1997, pag. 11; Redacţia, „Asemeni unui criminal“, în Der Spiegel, nr. 32, 4 august 1997, pag. 118; Redacţia, „Sörös a fost acuzat de către Malaysia de complot valutar“, Adevărul, nr. 2241, 5 august 1997, pag. 5. Pentru alte aspecte ale cazului George Soros şi referinţe bibliografice, vezi: Vasile Zarnescu, „TRANSILVANIA – PRETEXTUL DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI (2)“, AlterMedia, 24 iulie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/07/24/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-2/. Iată de ce, în locul epitetului de „filantrop“, trebuie caracterizat ca fiind unul dintre marii „rechini“ ai capitalismului actual, despre care avertizam în episodul nr. 50, http://www.altermedia.info/romania/2014/04/08/inselatoria-secolului-xx-50/.

[182] Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE.  Războiul împotriva culturii române (1944-1999). Ed. Pro-Humanitate, vol. 1-2, Bucureşti, 2000; Mihai Ungheanu,  Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989, Editura D.B.H., 1999; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“, Ed. Roza Vânturilor, 2000; Florin Mătrescu, HOLOCAUSTUL ROŞU, Ed. Irecson, 2008, pe http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-7694-37-6/Florin-Matrescu__Holocaustul-Rosu-vol-I-II-cu-addenda; Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“. Vezi şi: „Evreii vinovaţi de crime la adresa umanităţii!!!“, pe http://forum.realitatea.net/showthread.php?t=50277.

[183] Vasile I. Zărnescu, „Propaganda holocaustică: un gheşeft super-abject“, AlterMedia, 20 septembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/09/20/propaganda-holocaustic-un-gheeft-super-abject/.

[184] Vasile I. Zărnescu, „Turpitudinea năpîrlitului Andrei Marga“, AlterMedia, 31 decembrie 2013, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/12/31/turpitudinea-napirlitului-andrei-marga/.

[185] Vasile Zarnescu, „Turpitudinea ex-regelui Mihai“, AlterMedia, 22 aprilie 2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/04/22/turpitudinea-ex-regelui-mihai/.

[186] „Arhivele MAPN, înstrăinate duşmanilor României – tăcem?“, 2 mai 2013, by eufrosin, pe http://eufrosin.wordpress.com/2013/05/12/arhivele-mapn-instrainate-dusmanilor-romaniei-tacem/. Vezi şi: Adriana Toma , „Consiliul Memorial al Holocaustului din SUA va avea acces la documentele din arhiva MApN“, în România liberă, 8 mai 2013, pe http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/consiliul-memorial-al-holocaustului-din-sua-va-avea-acces-la-documentele-din-arhiva-mapn-301381.

[187] Cornel-Dan Nicolae, „MOSSAD-ul şi tehnica militară românească“, AlterMedia, 2 martie 2012, pe http://www.altermedia.info/romania/2012/03/02/mossad-ul-si-tehnica-militara-romaneasca/.

[188] Vasile Zarnescu, „Victoria Ungariei asupra României pe Arcul de Triumf“, Monitor SRI, 14 ianuarie 2012, pe http://monitorsri.blogspot.ro/2012/01/victoria-ungariei-asupra-romaniei-pe.html

[189] Vasile I. Zărnescu, „Crin Antonescu-Vorbete – Omul cu ochi-de-peşte-mort-de-trei-zile“, pe http://www.justitiarul.ro/crin-antonescu-vorbete-omul-cu-ochi-de-pete-mort-de-trei-zile/.

[190] Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (1)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/27/problema-holocaustului-1/.

[191] Cf. http://www.mediafax.ro/social/senat-persoanele-care-minimalizeaza-in-public-holocaustul-pedepsite-cu-inchisoare-sau-amenda-12428270?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+mediafax%2FQddx+%28Mediafax_ALL%29.

[192] Cf. http://www.clr.ro/Rep_dil_2002/..%5Crep_htm%5CL107_2006.htm.

[193] Vasile I. Zărnescu, „Supraordonanţa şi subordonatul (3)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/10/supraordonanta-si-subordonatul-3/.

[194] Vasile I. Zărnescu, „Ubicuitatea războiului axiologic“, pe http://ro.altermedia.info/romania/2010/11/12/ubicuitatea-razboiului-axiologic/.

[195] Cf. http://infocon.ro/stiri/2007/09/alan_greenspan_sustine_ca_principalul_motiv_al_invaziei_din_irak_a_fost_petrolul-20070920-89.html.

[196] Cf. https://archive.org/details/LaMystificationDuXxeSiecle.

[197] Vasile I. Zărnescu, „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, AlterMedia,  pe http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/17/ati-votat-cleptocratia-ati-ramas-cu-saracia/.

[198] Valeriana N. STOICA, „Triumviratul malefic“, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/12/21/triumviratul-malefic/.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

5 Responses to Inselatoria secolului XX (51)

Teo din Iasi on 10/07/2014 at 5:21 pm (Edit)

Desi am cunostinte despre multe alte mistificari ale istoriei si/sau ale jidanilor, ce am citit pe acest site m-a lasat cu gura cascata (la cate date si fapte…) si fara nici un dubiu.

Felicitari Domnule ZĂRNESCU!

Reply

Oliviu Tocaciu-Transilvanius, advocat pensionar, Romania, Bazna, nr.36, tel.0744561404 on 23/07/2014 at 12:36 pm (Edit)

Stimate domnule colonel Vasile I. Zărnescu,
Vă rog să primiți expresia deosebitei mele considerații pentru înaltul dv. patriotism, pentru devotamentul și abnegația cu care vă luptați întru triumful adevărului și al Națiunii Române. Felicitări și mulțumiri călduroase pentru tot!
Sunteți un prețios exemplu a ceea ce trebuie să fie, indiferent de regimul politic, un ofițer devotat țării și poporului. Câtă vreme vor mai fi oameni ca dumneavoastră, Neamul Român și Patria Română vor continua să existe!
Am copiat toate fragmentele traducerii în limba română a cărții ÎNȘELĂTORIA SECOLULUI XX a lui Arthur Robert Butz pe care le-ați publicat în Alter Media România, inclusiv postfața GOGORIȚA HOLOCAUSTULUI semnată de dv. și, cu permisiunea dv., le voi colporta corespondenților mei, indicându-le autorul și sursa.
Regret că nu ne-am cunoscut personal, dar vă urez cu drag multă sănătate și putere de muncă.
Oliviu Tocaciu-Transilvanius

Reply

altermedia_ro on 23/05/2015 at 5:58 pm (Edit)

@Teo,
@Maestre Oliviu Tocaciu-Transilvanius,
Mă bucură nespus de mult aprecierile dvs., dar trebuie să admiteți că, așa cum spune proverbul, „cu o floare nu se face primăvara”! Altfel spus, patrioții ca mine și ca dvs. sunt supuși agresiunii antiromânilor, iinclusiv a celor autohtoni. De aceea trebuie să ne mobilizăm și să ne organizăm pregătindu-ne să activăm inclusiv în iegalitate. Ne așteaptă vremuri grele, poate cele mai grele din Istoria multimilenară a României.
Între timp, m-am grăbit și am reușit să încropesc un volum mai explicit, pe care l-am publicat cu titlul HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, dar care s-a… epuizat, fiind tras într-un tiraj de buzunar (adică de buzunar mic), așa cum se poate constata aici: http://www.librariaeminescu.ro/isbn/606-601-061-1/Vasile-I-Zarnescu__Holocaustul-Gogorita-diabolica.
Pregătesc ediția a doua a cărții, care va fi publicată în două volume,pentru că e o muncă laborioasă și, mai ales, periculoasă. Unele capitole intermediare a felului cum va arăta ediția a doua le-am publicat, deja, ca să ajungă mai repede la cititor, ultimul fiind aici:http://www.altermedia.info/romania/2015/04/07/perfidia-propagandei-holocaustice/.
Vă voi anunța cînd voi face lansarea acestui prim volum.
Dumnezeu ne ajută, dar nu ne bagă-n traistă. Trebuie să muncim și să luptăm și noi.
Cu stimă,
Vasile Zărnescu

Reply

Sutcivni on 07/07/2015 at 7:11 pm (Edit)

Buna ziua d-le Zarnescu,

Am incercat sa public anumite titluri de pe Altermedia pe topice de pe site-ul d-lui Ion Coja. Mi s-au refuzat. Ceea ce inteleg este ca anumiti patrioti autohtoni au intrat in jocul Holocash-ului fara sa vrea sa-i descopere adevaratele origini. In Romania treaba este tare imputita datorita jidanilor nesemiti, bozgorilor, tziganilor precum si a cozilor de topor autohtone. Doar Credinta in neamul strabun ne mai poate salva. A propos, cu un mic grup de patrioti adevarati vom incerca sa cream un partid politic. Avem nevoie de oameni ca dvs. chiar si din umbra.

Respectele noastre.

Reply

altermedia_ro on 06/08/2015 at 11:44 am (Edit)

@Sutcivni,
L-ați întrebat pe d-l Coja de ce vă refuză publicarea? Și eu i-am trimis unele articole de-ale mele pe tema jidanilor, dar m-a refuzat cu diverse subterfugii: că este învechit materialul, că trebuie să-l aduc la zi (deși nu era cazul, căci eu voiam prin republicarea lui să atest că mă pronunțasem într-o problemă cu mult înainte!), că sucită că-nvîtrită.
Despre o anumită explicație pe care am dat-o eu privind atitudinea sa – mai direct zis, despre o oarece duplicitate a d-lui Coja în această materie –, vedeți aici:http://www.altermedia.info/romania/2015/08/02/cuvantul-jidani-concept-geopolitic-si-istoric/;
http://www.altermedia.info/romania/2015/05/31/cuvantul-evreu-trebuie-scos-din-uz/;
http://www.altermedia.info/romania/2015/01/05/bomboana-pe-coliva-jidanilor/;
http://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/606-601-061-1/Vasile-I-Zarnescu__Holocaustul-Gogorita-diabolica.html. Ediția predată aici s-a epuizat, dar am să vă anunț aici când voi difuza ediția a doua.
Ținem legătura!
Cu mulțumiri pentru că mă citiți,
Vasile Zărnescu

Preluata pe:

http://vremuritulburi.wordpress.com/2014/06/23/diferenta-dintre-evreu-si-jidan/

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (L)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (50)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

BIBLIOGRAFIA GENERALĂ

După ediţia americană din 2003

References

Arthur R. Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Theses & Dissertations Press, PO Box 257768, Chicago, Illinois 60625, September 2003, pag. 484-491.

 

  1. Actes et documents du Saint Siège relatifs à la seconde guerre mondiale, 11 vols., Libreria Editrice Vaticana, Vatican City, 1967-1974.
  2. Stephen E. Ambrose, ed., Handbook On German Military Forces, Louisiana State Univ. Press, Baton Rouge, 1990.
  3. L. S. Amery, general editor, The Times History of the War in South Africa, 7 vols., Sampson Low, Marston & Co., London, 1907 (vol. 5), 1909 (vol. 6).
  4. Burton C. Andrus, I Was the Nuremberg Jailer, Coward-McCann, New York, 1969.
  5. Anonymous (David L. Hoggan), The Myth of the Six Million, Noontide Press, Los Angeles, 1969.
  6. Jacob Apenszlak, ed., The Black Book of Polish Jewry, American Federation for Polish Jews, 1943.
  7. Austin J. App, The Six Million Swindle, Boniface Press, 8207 Flower Ave., Takoma Park, Md. 20012. 1973.
  8. Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem: A Report on the Banality of Evil, Viking, New York, 1963 (revised and enlarged edition in 1964).9. Emil Aretz, Hexen-Einmal-Eins einer Lüge, 3rd., Verlag Hohe Warte – Franz von Bebenburg, München, 1973.
  9. Eugène Aronéanu, ed., Camps de Concentration, Service d’Information des Crimes de Guerre Paris, 1946.
  10. John Clive Ball, Air Photo Evidence, Ball Resource Service Ltd., Delta, BC, 1992.
  11. Bryan Ballantyne, Timothy C. Marrs (eds.), Clinical and Experimental Toxicology of Cyanides, Wright, Bristol, 1987.
  12. Maurice Bardèche, Nuremberg II, ou Les Faux Monnayeurs, Les Sept Couleurs, Paris, 1950.
  13. Harry Elmer Barnes, “The Public Stake in Revisionism“, Rampart J. of Individualist Thought, vol. 3, no. 2 (Summer 1967), 19-41.
  14. Yehuda Bauer, American Jewry and the Holocaust, Wayne State University Press, Detroit, 1981.
  15. John Beaty, The Iron Curtain Over America, Wilkinson Publishing, Dallas, Texas, 1951.
  16. R. L. Bebb & L. B. Wakefield, “German Synthetic Rubber Developments” in G. S. Whitby, C. C.
  17. Davis & R. F. Dunbrook, eds., Synthetic Rubber, 937-986, John Wiley, New York and Chapman & Hall, London, 1954.
  18. Montgomery Belgion, Victor’s Justice, Henry Regnery, Hinsdale, Illinois, 1949.
  19. Paul Berben, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, London, 1975.
  20. Ted Berkman, Cast a Giant Shadow, Doubleday, Garden City, New York, 1962.
  21. Jadwiga Bezwinska, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, NY, 1984.
  22. Bibliography of the Holocaust and After, Israel Book and Printing Center, Tel Aviv.
  23. John Morton Blum, From the Morgenthau Diaries. Years of War 1941-1945 (3rd vol. in a series), Houghton Mifflin, Boston, 1967.
  24. Nachmann Blumental, ed., Dokumenty i Materialy, vol. 1, Obozy (Camps) Wydawnictwa Centralnej Zydowskiej Komisji Historycznej, Lodz, 1946.
  25. Eric H. Boehm, ed., We Survived, Yale University Press, New Haven, 1949.
  26. Michel Borwicz, Écrits des Condamnés à Mort Sous l’Occupation Allemende, Presses Universitaires de France, Paris, 1954.
  27. Randolph A. Braham, ed., The Destruction of Hungarian Jewry, 2 vols., Pro Arte, New York, 1963.
  28. H. Breymesser and E. Bernfus, eds., Blausäuregaskammern zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943.
  29. Brown Book: War and Nazi Criminals in West Germany, Verlag Zeit im Bild, Berlin (DDR), 1965. Listed title may not include words “Brown Book”.
  30. Dino A. Brugioni and Robert G. Poirier, The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington, DC, 1979.
  31. Margaret Buber, Under Two Dictators, Dodd, Mead & Co., New York.
  32. Howard A. Buechner, Dachau. The Hour of the Avenger. An Eyewitness Account, Metairie, LA, Thunderbird Press, 1986
  33. Bundesministerium der Finanzen (ed.), Entschädigung von NS-Unrecht, Berlin 2002.
  34. J. G. Burg, Schuld und Schicksal, Damm Verlag, München, 1962.
  35. J. G. Burg, Sündenböcke, G. Fischer, München, 1967.
  36. J. G. Burg, NS-Verbrechen, G. Fischer, München, 1968.
  37. Christopher Burney, The Dungeon Democracy, Duell, Sloan & Pearce, New York, 1946.
  38. Edouard Calic, Secret Conversations with Hitler, John Day, New York, 1971.
  39. Cambridge Ancient History, various editors, 12 vols., 1st ed., Cambridge, 1923-1939.
  40. Jérome Carcopino, Daily Life in Ancient Rome, Yale, New Haven, 1940.
  41. Kit C. Carter and Robert Mueller, The Army Air Forces in World War II – Combat Chronology – 1941-1945, Albert F. Simpson Historical Research Center, Air University, and Office of Air Force History, 1973. Superintendent of Documents stock number 0870-00334.
  42. Central Commission for Investigation of German Crimes in Poland, German Crimes in Poland, vol. 1, Warsaw, 1946.
  43. William Henry Chamberlin, America’s Second Crusade, Henry Regnery, Chicago, 1950.
  44. Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, 2nd ed., Kritik-Verlag, Mohrkirch, 1973. English translation from Western Unity Movement, P.O. Box 156, Verdun 19, Quebec, Canada, 1974.
  45. Elie A. Cohen, Human Behavior in the Concentration Camp, W. W. Norton, New York, 1953.
  46. Margaret L. Coit, Mr. Baruch, Riverside Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.
  47. Benjamin Colby, Twas a Famous Victory, Arlington House, New Rochelle, New York, 1974.
  48. Christopher Bush Coleman, Constantine the Great and Christianity, Columbia University Press, New York, 1914.
  49. Christopher Bush Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, Yale University Press, New Haven, 1922.
  50. Ian Colvin, Master Spy, McGraw-Hill, New York, 1951.
  51. Robert Conquest, The Great Terror, Macmillan, New York, 1968.
  52. Vesley Frank Craven, James Lea Cate & USAF Historical Div., eds., The Army Air Forces in World War II, vol. 3, University of Chicago, 1951.
  53. Danuta Czech, Auschwitz Chronicle,1939-1945, Henry Holt, New York, 1990.
  54. Eugene Davidson, The Trial of the Germans, Macmillan, New York, 1966.
  55. K. Dau, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.
  56. Maurice R. Davie, Refugees in America, Harper, New York, 1947.
  57. Lucy S. Dawidowicz, The War Against the Jews, 1933-1945, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1975.
  58. Lucy S. Dawidowicz, The Holocaust and the Historians, Harvard University Press, Cambridge, 1981.
  59. Andrea Devoto Bibliografia dell’Oppressione Nazista Fino al 1962, Leo S. Olschki, Firenze, 1964.
  60. Alexander Donat, ed., The Death Camp Treblinka, Holocaust Library, New York, 1979.
  61. Quincy L. Dowd, Funeral Management and Costs, University of Chicago, 1921.
  62. Josiah E. DuBois, Jr., The Devil’s Chemists, Beacon Press, Boston, 1952.
  63. R. F. Dunbrook, “Historical Review” in G. S. Whitby et al. (see Bebb and Wakefield above), 32-55.
  64. Debórah Dwork and Robert Jan van Pelt, Auschwitz, 1270 to the Present, W.W. Norton, NY, 1996.
  65. Adolf Eichmann, The Attorney-General of the Government of Israel vs. Adolf, the Son of Adolf Karl Eichmann, Minutes of Sessions, Jerusalem, 1962.
  66. Encyclopedia Britannica, 12 ed., vol. 32, 1922 – third volume supplementing the 11th ed.
  67. Encyclopedia Judaica, 16 vols., Keter Pub. House, Jerusalem, and Macmillan, New York, 1971.
  68. Isidore Epstein, ed., The Talmud (Babylonian), many vols., Soncino Press, London, 1936.
  69. Henry L. Feingold, The Politics of Rescue, Rutgers University Press, New Brunswick, NJ, 1970.
  70. Jean-François Forges, Éduquer contre Auschwitz, ESF, Paris, 1997.
  71. John F. Foster and Richard J. Lund, eds., Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950.
  72. Anne Frank, Diary of a Young Girl, Doubleday, Garden City, New York, 1952.
  73. Tenney Frank, ed., An Economic Survey of Ancient Rome, 6 vols., Johns Hopkins, Baltimore, 1933-1940.
  74. Hermann Franke, ed., Lueger. Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972.
  75. Saul Friedlaender, Kurt Gerstein: The Ambiguity of Good, Alfred A. Knopf, New York, 1969.
  76. Filip (or Philip) Friedman, This was Oswiecim: The story of a murder camp, United Jewish Relief Appeal, London, 1946.
  77. Philip Friedman and Koppel S. Pinson, “Some Books on the Jewish Catastrophe“, Jewish Social Studies, (January 1950), 83-94.
  78. Gregory (Grzegorz) Frumkin, Population Changes in Europe Since 1939, George Allen & Unwin, London, and Augustus M. Kelley, New York, 1951.
  79. Alexander Fuks, “Aspects of the Jewish Revolt in A.D. 115-117“, J. Roman Studies, vol. 51, 1961, 98-104.
  80. Ernst Gauss (ed.), Grundlagen zur Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20. Jahrhunderts, Grabert-Verlag, Tübingen, 1994.
  81. G. M. Gilbert, Nuremberg Diary, Farrar, Strauss & Co., New York, 1947.
  82. Martin Gilbert, Auschwitz and the Allies, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1981.
  83. Jacob Glatstein, Israel Knox and Samuel Margoshes, eds., Anthology of Holocaust Literature, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1969.
  84. John E. Gordon, „Louse-Borne Typhus Fever in the European Theater of Operations, US Army, 1945“, in Forest Ray Moulton, ed., Rickettsial Diseases of Man, Am. Acad. for the Advancement of Science, Washington, DC, 1948, 16-27.
  85. Wigbert Grabert (ed.), Geschichtsbetrachtung als Wagnis, Grabert, Tübingen, 1984.
  86. Jürgen Graf, The Giant with Feet of Clay, Theses & Dissertations Press, Capshaw, AL, 2001.
  87. Michael Grant, The Jews in the Roman World, Weidenfeld and Nicolson, London, 1973.
  88. Solomon Grayzel, A History of the Jews, Jewish Pub. Society of America, Philadelphia, 1947.
  89. Samuel Gringauz, “The Ghetto as an Experiment of Jewish Social Organization“, Jewish Social Studies, (January 1949), 3-20.
  90. Samuel Gringauz, “Some Methodological Problems in the Study of the Ghetto“, Jewish Social Studies, (January 1950), 65-72.
  91. Nerin E. Gun, The Day of the Americans, Fleet Pub. Corp., 1966.
  92. Y. Gutman and M. Berenbaum, eds., Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press, Bloomington, 1994.
  93. William A. Hardenbergh, “Research Background of Insect and Rodent Control“, in Preventive Medicine in World War II, vol. II, Environmental Hygiene, John Boyd Coates, Jr. & Ebbe Curtis Hoff, eds., Office of the Surgeon General, Washington, DC, 1955, 251.
  94. Richard Harwood, Did Six Million Really Die?, Historical Review Press, Richmond, Surrey, 1974.
  95. William Best Hesseltine, Civil War Prisons, Ohio State University Press, Columbus, 1930.
  96. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Quadrangle Books, Chicago, 1961 & 1967.
  97. Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews, Holmes & Meier [3 vols.], New York, 1985.
  98. Adolf Hitler, My New Order, Raoul de Roussy de Sales, ed., Reynal & Hitchcock, New York, 1941.
  99. Heinz Höhne, The Order of the Death’s Head, tr. by Richard Barry, Ballantine Books, New York, 1971.
  100. Frank A. Howard, Buna Rubber: The Birth of an Industry, D. Van Nostrand, New York, 1947.
  101. Cordell Hull, Memoirs, vol. 1, Macmillan, New York, 1948.
  102. K. Imhoff, Taschenbuch der Stadtentwässerung, 10th ed., Munich and Berlin, 1943.
  103. IMT (International Military Tribunal), Trial of the Major War Criminals, IMT, Nuremberg, 42 vols., 1947-1949. May be listed under “US Army Civil Affairs Division. Trial of the major war criminals […] ”
  104. Internationales Buchenwald-Komitee, Buchenwald, Roederberg-Verlag, Frankfurt, 1960.
  105. Fred L. Israel, ed., The War Diary of Breckinridge Long, University of Nebraska Press, Lincoln, 1966.
  106. Eberhard Jaeckel, Hitler’s Weltanschauung, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 1972.
  107. Robert John & Sami Hadawi, The Palestine Diary, 2 vols., New World Press, New York, 1970.
  108. Allen J. Johnson & George H. Auth, Fuels and Combustion Handbook, First ed., McGraw-Hill, New York, 1951.
  109. Louis de Jong, “Die Niederlande und Auschwitz“, Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte, vol. 17, no. 1 (January 1969), 1-16. In English translation in Yad Vashem Studies, vol. 7, 39 – 55.
  110. Jürgen Kalthoff, Martin Werner, Die Händler des Zyklon B, VSA-Verlag, Hamburg 1998
  111. Douglas M. Kelley, 22 Cells in Nuremberg, Greenberg, New York, 1947.
  112. Robert M. W. Kempner, Nazi Subversive Organization, Past and Future, stencil, privately published, October 30, 1943.
  113. John F. Kennedy, Profiles in Courage, Harper, New York, 1955. Memorial edition 1964.
  114. Jon Kimche & David Kimche, The Secret Roads, Farrar, Straus & Cudahy, New York, 1955. Introduction by David Ben-Gurion.
  115. E. F. Knipling, “DDT and Other Insecticides for the Control of Lice and Fleas Attacking Man“, in Moulton (see Gordon), 215-223.
  116. Robert L. Koehl, RKFDV: German Resettlement and Population Policy 1939-1945, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1957.
  117. E. Kogon, et al., Nationalsozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt/M., 1986.
  118. E. Kogon, et al., Nazi Mass Murder: A Documentary History of the Use of Poison Gas, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1994.
  119. Morris W. Kolander, “War Crimes Trials in Germany“, Pennsylvania Bar Assn. Quarterly, vol. 18, (April 1947), 274-280.
  120. Komitee der Antifaschistischen Widerstandskämpfer in der DDR, Sachsenhausen, Kongress-Verlag, Berlin, 1962.
  121. Leszek A. Kosinski, “Changes in the Ethnic Structure of East Central Europe, 1930-1960“, Geographical Review, vol. 59, 1969, 388-402. Also “Migration of Population in East-Central Europe, 1939-1955“, Canadian Slavonic Papers, vol. 11, 1969, 357-373.
  122. Helmut Krausnick, Hans Buchheim, Martin Broszat & Hans-Adolf Jacobsen, The Anatomy of the SS State, Walker, New York, 1968.
  123. H. Kretzschmar, Technische Mikrobiologie, Berlin and Hamburg, 1968.
  124. Hermann Langbein, Der Auschwitz Prozess. Eine Dokumentation, 2 vols., Europa Verlag, Wien, 1965.
  125. J. Länik, Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.
  126. J. Länik, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienna, 1964.
  127. Walter Laqueur, The Terrible Secret, Little, Brown & Co., Boston, 1980.
  128. Walter Laqueur, Richard Breitman, Breaking the Silence, Simon & Schuster, New York 1986.
  129. Hans Laternser, Die andere Seite im Auschwitz Prozess 1963/65, Seewald Verlag, Stuttgart, 1966.
  130. Johann M. Lenz, Christ in Dachau (tr. Countess Barbara Waldstein), Missionsdruckerei St. Gabriel, Moedling bei Wien, 1960.
  131. A. A. Lepinga and N.P. Strakhovoi, eds., Nemetsko-Russkii Slovar, Sov. Entsiklopediia, Moscow, 1968.
  132. Daniel Lerner, Psychological Warfare Against Nazi Germany, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1971.
  133. Fred A. Leuchter, An Engineering Report on the alleged Execution Gas Chambers at Auschwitz, Birkenau and Majdanek, Poland, Samisdat Publishers Ltd., Toronto, 1988.
  134. Louis P. Lochner, ed., The Goebbels Diaries, Doubleday, Garden City, New York, 1948. Republished by Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1970.
  135. David Marcus, “War Crimes” article in Britannica Book of the Year – 1947, 819-821, Encyclopedia Britannica, Chicago.
  136. Hans Marsálek, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Vienna, 1974.
  137. James J. Martin, Revisionist Viewpoints, Ralph Myles, Colorado Springs, 1971.
  138. Carlo Mattogno, Jürgen Graf, Treblinka – Extermination Camp or Transit Camp?, Theses & Dis sertations Press, Chicago 2003.
  139. Arno J. Mayer, Why did the Heavens not Darken? The ‘Final Solution’ in History, Pantheon Books, New York 1990.
  140. C.  C.  McCown, “The Density of Population in Ancient Palestine“, J. Biblical Lit., vol. 66, 1947, 425-436.
  141. James G. McDonald, My Mission in Israel, Simon & Schuster, New York, 1951.
  142. McGraw-Hill Encyclopedia of Science and Technology, 7th edition, 1992.
  143. Metcalf and Eddy, Inc., Wastewater Engineering, 3rd ed., 1991.
  144. Jules Michelet, Satanism and Witchcraft, Citadel Press, New York, 1939.
  145. Henry Morgenthau, Jr., “The Morgenthau Diaries – Part VI“, Collier’s (November 1, 1947), 22+.
  146. Morgenthau Diary (Germany), 2 vols. published by US Senate Committee on the Judiciary, US Government Printing Office, Washington, DC, November 20, 1967.
  147. Superintendent of Documents nos. Y4.J 89/2:M 82/2/v. 1 and v. 2. The book Das Morgenthau Tagebuch, ed. Hermann Schild, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1970, consists mainly of excerpts from the two volumes, translated into German.
  148. Arthur D. Morse, While Six Million Died, Random House, New York, 1968.
  149. George L. Mosse, The Crisis of German Ideology, Grosset and Dunlap, New York, 1964. Printing of 1971.
  150. Filip Müller, Eyewitness Auschwitz, Stein and Day, NY, 1979.
  151. Teodor Musiol, Dachau, 1933-1945, Instytut Slaski w Opulo, Katowice.
  152. Dillon S. Meyer, Uprooted Americans, University of Arizona Press, Tucson, 1971.
  153. Bernd Naumann, Auschwitz (tr. Jean Steinberg), Frederick A. Praeger, New York, 1966. Original German edition from Athenaeum Verlag, Frankfurt, 1965.
  154. W. J. S. Naunton, “Synthetic Rubber” in History of the Rubber Industry, P. Schidrowitz & T.R. Dawson, eds., pub. for The Institute of the Rubber Industry by W. Heffer & Sons Ltd., Cambridge, UK, 1952, 100-109.
  155. Netherlands Red Cross, Auschwitz, Hoofdbestuur van de Vereniging het Nederlandsche Roode Kruis, 6 vols., The Hague, 1947-1953.
  156. Oskar Neumann (or J. Oskar Neumann), Im Schatten des Todes, Tel-Aviv, 1956.
  157. Francis R. Nicosia, The Third Reich and the Palestine Question, 2nd ed., Transaction Publishers, New Brunswick 1999.
  158. NMT (Nuremberg Military Tribunal), Trials of War Criminals, US Government Printing Office, Washington, DC, 1950, 15 vols. May be listed under “US Defense Dept., Adjutant General. Trials of war criminals […]”.
  159. Miklos Nyiszli, Auschwitz, Frederick Fell, New York, 1960.
  160. Terence H. O’Brien, Civil Defence, H.M. Stationery Office and Longmans, London, 1955.
  161. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944.
  162. James E. Packer, “Housing and Population in Imperial Ostia and Rome“, J. Roman Studies, vol. 57, 1967, 80-95.
  163. O. Pallasch and W. Triebel, eds., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin and Munich, 1969.
  164. L. F. Parparov, ed., Nemetsko-Russkii Voennyi Slovar, Voenizdat, Moscow, 1964.
  165. Jean Pélissier, Camps de la Mort, Éditions Mellottée, Paris, 1946.
  166. Raymond Phillips, ed., Trial of Josef Kramer and Forty-Four Others (The Belsen Trial), William Hodge, London, 1949.
  167. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und die Juden, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1955.
  168. Léon Poliakov & Josef Wulf, Das Dritte Reich und Seine Diener, Arani-Verlags, Berlin-Grunewald, 1956.
  169. C. J. Polson, R. P. Brittain & T. K. Marshall, Disposal of the Dead, 2nd ed., Charles C. Thomas, Springfield, Illinois, 1962.
  170. A. M. Prentiss, Chemicals in War, McGraw-Hill, New York, 1937.
  171. Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Gas Chambers, Beate Klarsfeld Foundation, New York, 1989. The reader should understand that the title of this book is misleading, as the only real “gas chambers” whose “technique and operation” are discussed are fumigation gas chambers. The homicidal gas chambers are only imagined, based on alleged “criminal traces.” This book is the greatest single published source of reproductions of original documents and photographs for the camp.
  172. Jean-Claude Pressac, Les Crématoires d’Auschwitz: La Machinerie du Meurtre de Masse, CNRS Éditions, Paris, 1993. The reader should understand that the title of this book is misleading, as it does not treat any machinery of mass murder.
  173. Terrence Prittie, Eshkol: The Man and the Nation, Pitman, New York, 1969.
  174. F. Puntigam et al., Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblattes, Berlin, 1943.
  175. F. Puntigam, H. Breymesser and E. Bernfus, Blausäure Gaskammern zur Fleckfieber Abwehr, Reichsarbeitsblatt (special publication), Reichsarbeitsministerium, Berlin, 1943.
  176. Hermann Raschhofer, Political Assassination, Fritz Schlichtenmayer, Tübingen, 1964.
  177. Paul Rassinier, Le Mensonge d’Ulysse, 5th ed., La Librairie Française, Paris, 1961. English translation Debunking the Genocide Myth, Noontide Press, Torrance, CA, 1978. Subsequently republished by the Institute for Historical Review under the title, The Holocaust Story and the Lies of Ulysses.
  178. Paul Rassinier, Ulysse Trahi par les siens, La Librairie Française, Paris, 1961 (not referenced on any specific point here).
  179. Paul Rassinier, Le Véritable Procès Eichmann, Les Sept Couleurs, Paris, 1962. German translation Zum Fall Eichmann: Was ist Warheit?, Druffel-Verlag, Leoni am Starnberger See, 1963. English translation The Real Eichmann Trial, Historical Review Press, Southam, UK, 1979.
  180. Paul Rassinier, Le Drame des Juifs Européens, Les Sept Couleurs, Paris, 1964. German translation Das Drama der Juden Europas, Hans Pfeiffer Verlag, Hanover, 1965. English translation Drama of the European Jews, Steppingstones Publications, Silver Spring, Maryland 20901, 1975.
  181. Paul Rassinier, L’Opération Vicaire, La Table Ronde, Paris, 1965.
  182. Paul Rassinier, Debunking the Genocide Myth, Institute for Historical Review, Torrance 1978.
  183. Red Cross. International Documents sur l’activité du CICR en faveur des civils détenus dans les camps de concentration en Allemagne (1939-1945), Geneva, 1947.
  184. Red Cross. International. Report of the International Committee of the Red Cross on its Activities During the Second World War (Sept 1, 1939-June 30, 1947), 3 vols., Geneva, 1948.
  185. Gerald Reitlinger, The Final Solution, 2nd ed., Vallentine, Mitchell, London, 1968.
  186. Anthony Rhodes, The Vatican in the Age of the Dictators 1922-1945, Hodder and Stoughton, London, 1973.
  187. Wilmot Robertson, The Dispossessed Majority, Howard Allen, Cape Canaveral, Florida, 1972. Revised 1973.
  188. Henri Roques, The “Confessions” of Kurt Gerstein, Institute for Historical Review, Costa Mesa, California, 1989.
  189. Samuel I. Rosenman, Working With Roosevelt, Harper, New York, 1952.
  190. Wolf Dieter Rothe, Die Endlösung der Judenfrage, Band 1, Zeugen, E. Bierbaum Verlag, Frankfurt, 1974.
  191. Hans Rothfels, The German Opposition to Hitler, Henry Regnery, Chicago, 1962.
  192. Adalbert Rückerl, ed., Nationalsozialistische Vernichtungslager im Spiegel deutscher Strafprozesse, Deutscher Taschenbuch Verlag, Munich, 1977.
  193. Germar Rudolf (ed.), Dissecting the Holocaust: The Growing Critique of “Truth” and “Memory”, 2nd edition, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.
  194. Germar Rudolf, The Rudolf Report. Expert Report on Chemical and Technical Aspects of the ‘Gas Chambers’ of Auschwitz, Theses & Dissertations Press, Chicago, 2003.
  195. Arthur Ruppin, The Jewish Fate and Future, Macmillan, London, 1940.
  196. C.F. Rüter et al. (ed.), Justiz und NS-Verbrechen, 28 vols. & reg., University Press, Amsterdam/APA Holland University Press, Amsterdam/Saur, München 1968-2003.
  197. Abram Leon Sachar, The History of the Jews, 5th ed., Alfred A. Knopf, New York, 1964.
  198. Walter N. Scanning, The Dissolution of Eastern European Jewry, IHR, Newport Beach, California, 1983.
  199. Paul Schmidt, Hitler’s Interpreter, William Heinemann, London, 1951.
  200. Raimund Schnabel, Macht ohne Moral, Frankfurt/ Main, 1957.
  201. Gerhard Schoenberner, The Yellow Star, Transworld, London, 1969. Also in paperback from Bantam, New York, 1969. Originally published in German as Der Gelbe Stern, 1960 & 1969.
  202. Select Committee to Conduct an Investigation of the Facts, Evidence, and Circumstances of the Katyn Forest Massacre, The Katyn Forest Massacre, part 5, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952. May be listed under “US House of Representatives; Katyn Forest Massacre“.
  203. Gitta Sereny, Into That Darkness, McGraw-Hill, New York, 1974.
  204. Wolfram Setz, Lorenzo Vallas Schrift gegen die Konstantinische Schenkung, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1975.
  205. William L. Shirer, End of a Berlin Diary, Alfred A. Knopf, New York, 1947.
  206. William L. Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, Simon & Schuster, New York, 1960.
  207. Derrick Sington, Belsen Uncovered, Duckworth, London, 1946.
  208. Constance Babington Smith, Evidence in Camera, Chatto & Windus, London, 1958.
  209. Marcus J. Smith, Dachau, The Harrowing of Hell, University of New Mexico Press, Albuquerque, 1972.
  210. Richard Harris Smith, OSS: The Secret History of America’s First Central Intelligence Agency, University of California Press, Berkely, 1972.
  211. Aleksandr I. Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago, Harper & Row, New York, 1973.
  212. Sonderstandesamt Arolsen (ed.), Die Sterbebücher von Auschwitz, Saur, München 1995.
  213. Albert Speer, Inside the Third Reich, Macmillan, New York, 1970.
  214. Wilhelm Stäglich, Der Auschwitz Mythos, Grabert-Verlag, Tübingen, 1979. English translation Auschwitz; A Judge Looks at the Evidence, Institute for Historical Review, Newport Beach, California, 1986.
  215. Michel Sturdza, The Suicide of Europe, Western Islands, Belmont, Massachusetts, 1968. A censored and edited translation of the Romanian language original, Romania si sfarsitul Europei, Madrid, 1966.
  216. Yuri Suhl, ed., They Fought Back, Crown, New York, 1967.
  217. Isidore Epstein, Talmud, Soncino Press, London, 1936.
  218. Lazarus Goldschmidt (Übersetzer), Talmud, Jüdischer Verlag, Berlin, 1932.
  219. Telford Taylor, “The Nuremberg War Crimes Trials“, in International Conciliation (April 1949), 241-375. Reproduced in following reference.
  220. Telford Taylor, Final Report to the Secretary of the Army on the Nuremberg War Crimes Trials Under Control Council Law No. 10, US Government Printing Office, Washington, DC (August 15, 1949). Preceding reference reproduced pp. 121-237.
  221. R.P. Tew, Pest Control in Germany during the period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1951.
  222. H. R. Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, Macmillan, New York, 1947.
  223. A. R. Urquhart, The German Rayon Industry During the Period 1939-1945, H.M. Stationery Office, London, 1952. This work was number 33 in a series of British postwar studies of intelligence objectives.
  224. US Chief of Counsel for the Prosecution of Nazi Criminality, Nazi Conspiracy and Aggression, 11 vols., US Government Printing Office, Washington, DC, 1948-1948.
  225. US Displaced Persons Commission, The DP Story, US Government Printing Office, Washington, DC, 1952.
  226. US Special Committee to Study the Rubber Situation, Report of the Rubber Survey Committee, US Government Printing Office, September 10, 1942. The bulk of the report is reproduced in Charles Morrow Wilson, Trees and Test Tubes, the Story of Rubber, Henry Holt, New York, 1943, 261-330.
  227. US-WRB (US War Refugee Board), German Extermination Camps – Auschwitz and Birkenau, Executive Office of the President, Washington, DC, November 1944. This is the “WRB report” which is also supposed to be document 022-L.
  228. US-WRB (US War Refugee Board), Final Summary Report of the Executive Director, Executive Office of the President, Washington, DC, September 15, 1945.
  229. Freda Utley, The High Cost of Vengeance, Regnery, Chicago, 1949.
  230. Frederick J. P. Veale, Advance to Barbarism, C. C. Nelson, Appleton, Wisconsin, 1953. New edition from Devin-Adair, New York, 1968.
  231. Rolf Vogel, ed., The German Path to Israel, Oswald Wolff, London, 1969. Foreword by Konrad Adenauer.
  232. Rudolf Vrba & Alan Bestic, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964.
  233. Rudolf Vrba and Alan Bestic, 44070: The Conspiracy of the Twentieth Century, Star and Cross, Bellingham, Washington, 1989.
  234. Sam Waagenaar, The Pope’s Jews, Alcove Press, London, 1974.
  235. G. Wahrig, ed., Deutsches Wörterbuch, Bertelsmann Lexikon-Verlag, 1973.
  236. Alden H. Watt, Gas Warfare, Duell, Sloan and Pearce, NY, 1942.
  237. G. Woker, Der kommende Gift- und Brandkrieg, Oldenburg, Leipzig, 1932.
  238. Yad Vashem (or Washem) Studies, 8 vols., Jerusalem, 1957-1970.
  239. Yigael Yadin, Bar-Kokhba, Random House, New York and Weidenfeld and Nicolson, London, 1971.
  240. Harold Zink, American Military Government in Germany, Macmillan, New York, 1947a.

NOTE

  1. Vezi şi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 491-498. N. red. – V.I.Z.

ADDENDA

Arthur Robert Butz, aşa cum a spus Robert Faurisson în Prefaţa lui şi cum a afirmat şi el în Cuvînt înainte, s-a documentat patru ani înainte de a scrie această carte despre „Holocau$t“.

În vremea Socialismului, am crezut, cu toţii, iniţial, că fusese adevărat holocaustul evreilor – deşi, atunci, nu existase cuvîntul respectiv nici în cărţile jidăneşti publicate, nici în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX). Se scria, în acele cărţi, despre genocid, despre cît suferiseră ei din cauza nemţilor şi toţi credeam că totul fusese adevărat. Se traduseseră multe cărţi, în Editura Politică, unde trona Valer Roman, sau în Editura Dacia, cărţi pe care le citisem cu interes, fiind curios să aflu asemenea fapte istorice, chiar dacă erau reprobabile. Dar ce, generalul Napoleon Bonaparte, nu asasinase, pe plaja nord-africană a Mediteranei, 4.000 de mameluci luaţi prizonieri, dar pe care nu-i putea hrăni şi nici nu putea să-i elibereze, fiindcă s-ar fi reînarmat şi i-ar fi avut, din nou, ca inamici?! Generalul american George Armstrong Custer este autorul dictonului „Un indian bun e un indian mort“ – devenit panseu popular în western-urile hollywood-iene – şi a devenit eroul S.U.A. pentru că excelase în uciderea indienilor americani mai mult decît alţi generali care practicaseră genocidul ca politică de stat! Aceste crime erau tot genocid, tot crime de război imprescriptibile! Da, dar ăştia erau americani; cu nemţii, însă, era altceva!

Astfel de cărţi sunt: Olga Lengyel, CUPTOARELE LU HITLER; Wieslaw Kielar, CINCI ANI LA AUSCHWITZ; Miklos Nyiszly, AM FOST MEDIC LA AUSCHWITZ (calificată de Arthur Butz ca fiind o fantasmagorie, după cum aţi citit aici, şi a cărei copertă aţi văzut-o mai sus); Arkadii Poltorak, Epilogul de la NÜRNBERG; Simon Wiesenthal, ASASINII PRINTRE NOI; pe acestea le mai am în biblioteca mea, dar mai sunt şi altele, pe care, la fel, le-am citit, dar nu îmi amintesc, acum, numele autorilor şi titlurile lor; ştiu că un astfel de scriitor de amintiri din lagărele de concentrare germane ajunsese colonel în Armata Română (probabil făcut pe puncte). Toată această maculatură tendenţioasă mă convinsese de suferinţele bieţilor evrei. Dar, vorba aceea, minciuna are picioare scurte…

O fostă secretară de partid de la Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti (C.I.C.B.), unde eram sociolog de 17 ani, mi-a spus un banc, eu fiind, atunci, prin 1988, „ofiţer de serviciu“ la cabinetul ei, singur cu ea – Elena Burtea era numele ei –, care, între timp, ajunsese, pentru o vreme, director general al Î.C.T.B. (şi despre care am mai scris că, în cadrul acestei întreprinderi, toate posturile de conducere, pe toate nivelele ierarhice, erau ocupate numai de evrei, şi pe structura căreia se înfiinţase C.I.C.B., condusă de Josif Steinbach, membru perpetuu în M.A.N. şi în C.C. al P.C.R.). Şi e necesar să precizez că şi Elena Burtea era membru supleant al C.C. al P.C.R.! Bancul era scurt, dar elocvent: „Într-o zi, o pisică a fătat cinci pisoi. Şi toţi erau comunişti. După două săptămîni, doi au deschis ochii, iar ceilalţi au rămas comunişti!“ Nu ştiam bancul şi, evident, m-am prăpădit de rîs. Se amuza şi ea de cît de mult rîdeam eu!

La fel păţise şi Arthur Butz: fusese fan al propagandei holocaustului şi, după ce citise cărţile negaţioniste şi scandaloase ale lui Paul Rassinier, fusese şocat şi „deschisese ochii“, devenise conştient de dezinformarea pe care o trăise. În consecinţă, şi-a dat seama de păcăleală şi a început să se documenteze serios, ca un bun inginer, în vederea demolării marii escrocherii care constituie scopul propagandei holocau$tic€. După cum se vede, cele 241 (!) de cărţi enumerate în bibliografia lucrării sale ocupă mai multe corpuri de bibliotecă! Pe lîngă munca din bibliotecă, a fost şi pe teren, în Germania, îndeosebi, pentru o documentare riguroasă. De aceea, cartea lui a rămas, de patru decenii, imbatabilă, iar afirmaţiile injurioase la adresa mea şi a cărţii THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry ale unui mercenar ca delatorul William Totok – denigratorul de serviciu al României de la posturile de radio la care mai are acces, cum am relevat în finalul episodului nr. 17 – nu sunt decît lătrături de cîine bolnav de jigodie.

Pentru a înlesni ajungerea promptă a cititorilor la sursele documentare ale acestei remarcabile lucrări – care reprezintă una dintre marile piese de artilerie (o veritabilă „Katiuşa“!) contra escrocheriei holocau$tului –, am căutat pe internet şi am marcat cu linkuri aproape toate titlurile enumerate, cu excepţia a 4-5 lucrări pe care nu le-am putut identifica. După cum se  poate constata de fiecare cititor, cărţile pot fi cumpărate şi acum, iar unele, transpuse în varianta electronică, pot fi chiar descărcate gratuit. Aşadar, fiecare se poate convinge de justeţea argumentelor şi de onestitatea autorului. Traducerea acestei inestimabile lucrări constituie un mare act de cultură şi de luptă contra făcăturii holocau$tic€, insinuate în conştiinţa oamenilor de peste 150 de ani! Deja anunţasem intenţia de a tipări cât mai multe dintre aceste lucrări.

De altfel, în unele articole ale mele am cerut guvernului să traducă această carte şi altele asemenea ei şi să le trimită gratuit tuturor plătitorilor de impozite. Evident, nu a făcut-o fiindcă guvernele postdecembriste au fost şi sunt formate – cu mici excepţii, neputincioase – numai din trădători de ţară, care nu au nici un interes patriotic să inducă în conştiinţa cetăţenilor adevărul. De aceea au şi distrus învăţămîntul, iar România a ajuns să aibă 4o la sută analfabeţi: oamenii ignoranţi se manevrează uşor, pe cînd cei care au conştiinţă socială şi politică sunt greu sau imposibil de păcălit!

În tot textul cărţii sale, Arthur R. Butz subliniază că propaganda holocaustică este o escrocherie. Iar scopul acesteia este extorcarea de bani a oamenilor miloşi care dădeau bani organizaţiilor jidăneşti ca să îi ajute pe jidanii oropsiţi sau a statelor învinovăţite de comiterea holocaustului. De aceea, după cum am mai scris, foamea nesăţioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piaţă, care ar face orice ca să câştige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic şi a făcut o replică a coperţii inspirate de filmul respectiv, cu titlul JEWS. Pronunţia este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sionişti ai literaturii holocau$tic€ nu sunt decât nişte „rechinii“ care se înfruptă din „caşcavalul secolului“.

Folosindu-mă inclusiv de scrierile unor jidani cinstiţi ca Norman Finkelstein, Noam Chomsky, Benjamin Freedman, Israel Shahak, Germaine Tillion şi alţii, am relevat că cel care reprezintă port-drapelul propagandei holocau$tic€ este impostorul şi escrocul internaţional Elie Wiesel, care, cum se ştie, a avut tupeul să pretindă că „România a ucis, a ucis, a ucis!“ – şi asta chiar înainte de a fi făcut membru de onoare al Academiei Române şi de a i se decerna decoraţia „Steaua României“ de către slugarnicii de la conducerea României! De aceea am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust,  la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri. Cartea lui Arthur Robert Butz, THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY, este o probă imbatabilă în acest proces necesar şi sanogen pentru viaţa internaţională.

Totuşi, ar fi o problemă. La Procesul de Nürnberg, delegaţia S.U.A. era compusă din circa 200 de persoane şi aproape toţi erau jidani. Care o fi fiind componenţa etnică, acum, a Tribunalului Penal Internaţional de la Haga?

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE ( XLVIII)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (49)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

SUPLIMENT C (2)

Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“

 

vezi şi capitolul «SUPLIMENT C (2), Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“», pe http://www.altermedia.info/romania/2014/04/07/inselatoria-secolului-xx-49/.

În Înşelătoria secolului XX am examinat un document citat adesea, datat 29 ianuarie 1943, în care Karl Bischoff, şeful departamentului construcţii Auschwitz, raporta lui Hans Kammler, şeful Serviciului tehnic S.S. Berlin, starea de funcţionare a crematoriului II:

„Crematoriul II a fost terminat – cu excepţia câtorva lucrări secundare – prin folosirea tuturor forţelor disponibile, în ciuda nenumăratelor dificultăţi şi a gerului, prin echipe de 24 de ore. Focul s-a aprins în prezenţa inginerului Prüfer, reprezentantul furnizorului, firma Topf und Söhne din Erfurt. Totul funcţionează foarte satisfăcător. Cofrajul tavanului din beton al pivniţei, folosită ca morgă (Leichenkeller), nu a fost încă ridicat, din cauza gerului. Nu este, însă, foarte important întrucât camera de gaz [Vergasungskeller] poate fi utilizată în acest scop“23 (…).

În cartea lui, Pressac scrie că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller, „deşi perfectă în formă literară, nu are nici o valoare din punct de vedere tehnic“24. Termenul de Vergasungskeller, din acest document din 1943, este interpretat de Pressac ca desemnând o cameră de gazare pentru omucidere, clasând-o pe primul loc în lista sa de 39 de „urme criminale“ de gazare la Auschwitz25. Astăzi aş spune că, deşi traducerea mea este exactă din punct de vedere tehnic, Pressac a arătat că, în acest caz, interpretarea mea nu era corectă. Totuşi, interpretarea dată de el este la fel de incorectă, după cum o arată elementele pe care le reproduce el însuşi. Această chestiune de detaliu trebuie examinată mai îndeaproape26.

Cele două cuvinte germane importante sunt Begasung, tratament cu un gaz, şi Vergasung, gazeificare sau transformarea unui lucru în gaz, chiar şi în sensul vag al termenului. (De exemplu, cuvântul german pentru carburaţie este Vergasung). De aceea, deşi « fumigare » s-ar traduce normal prin Begasung, pentru un motiv nu foarte clar, germana utilizează Vergasung în loc de Begasung. Astfel, pentru atacurile cu gaz din Primul Război Mondial, se utiliza termenul de Vergsung, iar profesioniştii dezinfectării folosesc adesea mai curând termenul de Vergasung decât de Begasung, pentru a vorbi despre activitatea lor. Se pare, totuşi, că Begasung nu înlocuieşte niciodată pe Vergasung, camera de gazare-dezinfecţie sau de distrugere a puricilor se numeşte în general Gaskammer, nu Vergasungskammer sau Vergasungskeller. În consecinţă, la Auschwitz, camerele de gazare-dezinfecţie contra puricilor şi păduchilor se numeau Gaskammern27. Este vorba de genul de convenţii uzuale arbitrare care se pot produce în orice limbă şi pe care nu le putem deduce din simpla consultare a unui dicţionar.

Totuşi, semnificaţia normală a termenului de Vergasung, în context tehnic, este gazeificare, producţie de gaz sau carburaţie. Considerând toate acestea şi ştiind că anumite crematorii necesită un amestec combustibil gaz-aer, care trebuie introdus prin jigloare situate în exterior, am interpretat Vergasungskeller menţionat în documentul din 1943 ca locul unde cocsul sau cărbunele se transformă în gaz combustibil amestecat cu aer, de unde se introduce sub presiune în cuptorul-crematoriu.

Deşi nu se poate spune că această interpretare este „fără valoare din punct de vedere tehnic“, Pressac consideră că ea este incorectă în cazul prezent. Demonstraţia lui se sprijină pe numeroase desene industriale ale crematoriului II, în diverse etape de concepţie, care nu prezintă nici o instalaţie de acest gen; nu mai puţin, Pressac foloseşte şi alte desene industriale ale cuptoarelor crematorii tip produse de compania Topf, precum şi alte date tehnice pe această temă, totul arătând că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz nu fuseseră concepute aşa cum crezusem eu, fiind alimentate cu combustibil din cocsul stocat în spatele cuptoarelor28.

Pe baza unui document descoperit recent, Pressac arată că morga de la subsol (Leichenkeller), care nu putea fi utilizată din cauza gerului, era Leichenkeller 2. De aceea, trage concluzia că Vergasungskeller trebuie să fie Leichenkeller 1 şi că în documentul respectiv nu i se spune „Vergasungskeller“ decât ca urmare a unei „enorme gafe (sic) (…), prima prostie sau imprudenţă pe care cadrele S.S. sau civilii nu se puteau împiedica să nu o facă“, deşi linia de conduită care fusese adoptată consta în a nu utiliza nici un fel de termeni acuzatori în scris29. Deşi este adevărat că termenul german normal pentru o cameră de gazare contra puricilor sau pentru omucidere este acela de Gaskammer, Vergasungskeller este şi el posibil, din punct de vedere lingvistic.

Astfel, după cum au notat şi alţii, Pressac este în situaţia bizară a cuiva care susţine că o cameră numită invariabil Leichenkeller pe toate desenele tehnice, trebuia să fie utilizată numai temporar ca Leichenkeller, în loc să fie folosită normal şi conform prevederilor cameră de gazare sau simultan cameră de gazare şi morgă, în acelaşi timp. În acest ultim caz, victimele, care nu bănuiau nimic, ar fi stat în picioare pe cadavre, pe care nu le vedeau, ceea ce readuce în actualitate povestea elefantului

invizibil. Singura interpretare care merită să fie examinată este primul caz, în care intervalul implicat de utilizarea clădirii pentru exterminare ar fi fost „fără importanţă“, ceea ce este o contradicţie majoră dacă pretindem, precum Pressac, că rolul principal al clădirii era gazarea în masă.

Întrucât acest document confirmă că, forţaţi de împrejurări, în ianuarie 1943 germanii s-au descurcat utilizând o instalaţie mai complicată ca un crematoriu ordinar, consider că aceasta este o probă în plus contra afirmaţiei după care, în vara lui 1942, s-ar fi decis că scopul principal al crematoriilor ar fi exterminarea prin gazare. Utilizarea unei camere Vergasungskeller ca morgă nu numai că nu a împiedicat punerea în funcţiune a crematoriului II, ci chiar a ajutat la mai rapida avansare a lucrărilor. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să acordăm un mai mare interes documentului în întregul lui, decât numai termenului de Vergasungskeller, care este menţionat. Consider că Hilberg nu a făcut decât o foarte rapidă referinţă la acest document întrucât şi-a dat seama de adevărata lui semnificaţie30. Pressac, însă, preferă să ne lase în completă ignoranţă cu privire la conţinutul ca atare al documentului respectiv.

În orice caz, logica interpretării de către Pressac a acelei Vergasungskeller drept cameră de gazare depinde în întregime de supoziţia lui deliberată că în crematoriul II trebuie să fie o cameră de gazare. Fără această supoziţie, situaţia concretă este următoarea:

(1) Singurul document care vorbeşte exclusiv de funcţionarea crematoriului II face referinţă la un Vergasungskeller care se utilizează temporar ca morgă, pentru întărirea eficienţei crematoriului, şi nu conform funcţiei sale precise sau normale.

(2) Pe numeroasele desene tehnice de crematorii examinate de Pressac, nu există nici o menţiune de Vergasungskeller, Gaskammer sau ceva asemănător31 şi

(3) Nimic în aceste desene tehnice nu implică şi nu impune existenţa a ceva care ar putea fi descris ca Vergasungskeller. De exemplu, în ceea ce ne priveşte, am arătat că, prin construcţia lor, crematoriile nu implicau nici o instalaţie de acest gen.

Concluzia care se impune este că aşa numita Vergasungskeller nu se găsea în aceeaşi clădire cu crematoriul II. Presupun că se afla undeva prin apropiere. În lumina cunoştinţelor actuale, opinia că această Vergasungskeller s-ar fi găsit în aceeaşi clădire cu crematoriul II nu se sprijină decât pe nevoia stringentă a unei camere de gazare lângă crematoriu, pentru nevoile propagandei exterminaţioniste. În absenţa masei documentare prezentate de către Pressac, prezenţa acestei Vergasungskeller lângă crematoriu părea logică, deşi pentru cu totul alte funcţiuni decât cele pe care i le rezervă Pressac. Pe această supoziţie m-am bazat şi eu când am scris Înşelătoria secolului XX. Supoziţia părea confirmată de observaţia că tehnica utilizată de crematoriu necesita o instalaţie de acest gen pentru gazeificarea cocsului. Fără să îşi fi dat seama, Pressac a demonstrat că încăperea numită Vergasungkeller nu era în clădirea crematoriului II. În numeroasele planuri de construcţie nu se vede nimic care ar putea fi această Vergasungskeller şi de altfel nimic nu îi solicită sau implică existenţa, în afară de o supoziţie gratuită, arbitrară şi apriorică.

De vreme ce această Vergasungskeller nu se găsea în clădirea crematoriului II, chestiunile privind natura şi amplasamentul ei nu au decât o importanţă limitată. Cred că este suficient să arătăm că acest termen se poate folosi pentru a desemna activităţi care aveau sau puteau să aibă loc în altă clădire din lagăr, desigur nu prea depărtată.

Pentru a da mai întâi interpretarea ce mi se pare mai verosimilă, este foarte puţin probabil că oraşul Auschwitz ar fi dispus de mijloacele necesare pentru producerea şi/sau distribuţia de gaz combustibil care ar fi putut acoperi nevoile enormului complex industrial al lagărului pe care noi îl numim „Auschwitz“. Pe lângă nevoile legate de activităţile industriale, trebuie să socotim şi pe cele legate de bucătărie, încălzire, incinerarea deşeurilor etc. Din cauza lipsei de gaz natural şi dată fiind abundenţa de cărbune în zonă, germanii dezvoltaseră considerabil gazeificarea cărbunelui32. Cărbunii găsindu-se din belşug în regiunea Auschwitz, tehnicile gazeificării lor sau a cocsului erau foarte bine adaptate condiţiilor locale.

Prima oară când am considerat că Vergasungskeller trebuie să fi fost un generator de gaz combustibil pentru crematorii, am scris următoarele: «Cele două metode frecvente pentru producerea de gaz combustibil pe bază de cărbune sau cocs constau fie în trecerea aerului peste un strat de cocs aprins, pentru a obţine „gaz de cocs“, fie în trecerea peste cărbunele sau cocsul încins a vaporilor de apă, obţinându-se, astfel, „gaz de apă“»33. Păstrez aceeaşi interpretare, fără să cunosc amplasarea exactă a încăperii-instalaţiei Vergasungskeller, dar ştiind că gazul produs de aceasta avea o întrebuinţare mai generală, nu numai pentru funcţionarea crematoriilor. Aceasta pare pe deplin justificat de faptul că planurile de construcţie ale crematoriilor nu indică nici un loc pentru Vergasungskeller, lagărul având, pe de altă parte, multiple nevoi de un gaz-combustibil, care putea fi fabricat cu uşurinţă, pe baza cărbunelui abundent în regiune34.

În treacăt fie spus, în optica noastră actuală nu este foarte important de ştiut dacă această Vergasungskeller era deja în stare de funcţiune sau numai în construcţie. Importantă este posibilitatea utilizării ei temporare ca morgă. Pare chiar să fie mai bine dacă ea nu era în stare de funcţionare întrucât, în acest caz, nimic nu împiedica utilizarea ei ca morgă. Am spus-o însă, aceasta este interpretarea mea „preferată“; există, însă, şi alte posibilităţi, peste care nu putem trece cu vederea.

Am arătat că gazul combustibil produs în lagăr a putut fi utilizat şi în alte scopuri, de exemplu la arderea deşeurilor, în care caz el a fost doar un combustibil de completare. Există însă şi un alt sens în care Vergasung se poate folosi/aplica la incinerarea deşeurilor întrucât, din punct de vedere tehnic, deşeurile devin un combustibil care se transformă în gaz. Incinerarea (Verbrennung) este de fapt un caz special de gazeificare (Vergasung) în cadrul căreia deşeurile-combustibil sunt calcinate în cel mai înalt grad posibil, obţinându-se, de exemplu, bioxid de carbon (CO2) în loc de oxid de carbon (CO, gaz combustibil, în care caz putem spune că a avut loc operaţiunea de Vergasung). Incinerare perfectă nu există, însă, astfel că limita între Verbrennung şi Vergasung este relativ confuză. Gazeificarea deşeurilor, reziduurilor şi gunoaielor, adică Müllvergasung, în limbaj tehnic german, nu a apărut decât după război35. Pe timpul războiului, se pare că Vergasung nu s-a putut utiliza decât în contextul incinerării gunoaielor, ca unul dintre numeroasele procedee specifice dintr-o uzină specializată, de fapt în Müllverbrennung36. De aceea, această a doua semnificaţie a termenului de Vergasung, relativă la incinerarea gunoaielor, nu pare să se poată aplica, fiind foarte puţin probabil că s-a putut zice la Auschwitz, de un incinerator de gunoaie, că acesta efectuează operaţiunea Vergasung. Totuşi, această posibilitate trebuie menţionată. În acest caz, în localul coşurilor, din spatele cuptoarelor-crematorii, exista un incinerator de gunoaie, ale cărui gaze se amestecau cu emanaţiile cuptoarelor, fiind apoi captate de sistemul de ventilaţie, care le evacua pe coş37. Nu cred că încăperea Vergasungskeller a putut fi acest local întrucât, în afară de motivele deja arătate, planurile nu fac referinţă la aşa ceva, iar spaţiul disponibil ar fi fost insuficient pentru înlocuirea chiar temporară a unei enorme Leichenkeller 238. Totuşi, cu toate aceste obiecţii, termenul de Vergasung putea fi utilizat pentru desemnarea celor două procedee (cremaţiune şi incinerare a gunoaielor) de care vorbim aici. Nu cred însă în verosimilitatea considerării încăperii Vergasungskeller (keller = pivniţă) ca locul unde se incinerau gunoaiele.

În apropierea crematoriilor de la Birkenau existau trei staţii de epurare  (Kläranlagen), în diferite stadii de construcţie39. În esenţă, tratamentul apei folosite constă în accelerarea procesului natural prin care metabolismul bacteriilor transformă gunoaiele solide în gaz şi solide inerte (pământ amestecat cu apă, noroi), respectiv eliminarea sau utilizarea noroiului. În legătură cu aceasta, cuvântul Vergasung ar fi putut fi folosit în mai multe cazuri. Un scurt rezumat al operaţiunilor, nu va fi inutil:

  1. Aerisire-ventilare (Belüftung)
  2. Sterilizare cu soluţie de clor
  3. Producţie de gaz metan
  4. Prevenirea formării gazului metan în canalele de scurgere (Kanalvergasung)
  5. Incinerarea noroiului (Schlammverbrennung)

Gazeificarea noroiului nu a apărut decât după război şi nu ne interesează aici. În literatura tehnică, ventilarea apelor conţinute în bazinele de golire şi rezervoarele septice este considerată o formă de „transfer gazos“40, pentru că se caută o acţiune biochimică specifică oxigenului. Scopul precis al acestei ventilaţii este de a favoriza activitatea bacteriilor aerobe. Se insistă într-atât asupra acestui obiectiv încât am văzut utilizându-se termenul de Begasung pentru a desemna de fapt Belüftung41. De asemenea, în această ordine de idei, am văzut că se folosesc termenii de Belüftungskammer (cameră de aerisire sau ventilaţie) şi Belüftungsschacht (conductă de aerisire42). În general, sterilizarea se efectuează prin trecerea unei pături de clor lichid sau gazos (deja un Vergasung43), apoi injectarea acestui gaz în apele vidanjate şi emanaţiile acestora, în care caz este vorba de Begasung.

În cazul disoluţiei anaerobe a apelor folosite se produc o serie de gaze (gaze de fermentaţie sau Faulgas), mai ales metan, care poate fi utilizat ca sursă de energie. De obicei, această producţie de gaz se numeşte mai curând Gaserzeugung, decât Vergasung. În plus, din momentul în care gazul se produce la suprafaţa bazinului de disoluţie anaerobă este foarte puţin probabil ca acest proces să fie considerat ca putându-se efectua într-o pivniţă, Keller. Totuşi, procesul de producţie de gaz utilizabil nu se termină în acest punct, existând suficiente complicaţii care permit diferite combinaţii care antrenează utilizarea de diverşi termeni tehnici. După tratamentul apelor uzate sau folosite, trebuie eliminate impurităţile, mai ales hidrogenul sulfurat, dacă se doreşte utilizarea metanului. Eliminarea hidrogenului sulfurat se face de obicei prin epurare într-un Resseneisenerzfilter44, adică prin filtrarea, pe bază de oxid de fier, practicată în aşa-numitele uzine de gaz sau în centrele de distribuţie a gazelor.

După cum am spus, tratamentul apelor folosite constă în accelerarea proceselor naturale. Gazul se produce mai întâi spontan, în canale, înainte ca apele de scurgere să ajungă la bazinul de vidanjare şi instalaţiile de tratare. Acest proces se numeşte Kanalvergasung, iar în Germania interbelică i-au fost consacrate o serie de studii, între altele o teză de doctorat susţinută în anul 193345. Pentru prevenirea efectelor de nedorit, precum exploziile, ventilația este adesea suficientă. Totuşi, când aceasta nu este suficientă, se foloseşte procedeul Gerlach, în versiune mobilă sau fixă, care evacuează gazul prin aspiraţie46. În acest caz, rolul instalaţiei de tratament nu este de a efectua operaţia Vergasung, ci dimpotrivă, de a o opri. Blocând producerea spontană, Vergasung, de gaz, se produce operaţiunea de Entgasung. Incinerarea noroiului de vidanjare s-a practicat în Germania încă de la începutul secolului al XX-lea. În Statele Unite, în anii ’30, s-au construit instalaţii puternice şi foarte economice, de mare interes în ceea ce priveşte rezolvarea problemei acestor noroiuri47. În acest caz, are loc fenomenul Vergasung, după cum am arătat la începutul acestei discuţii. Se produce gaz combustibil, dar mai întâi se consumă, pentru că nu putem arde noroaiele fără utilizarea unui combustibil de completare, măcar pentru preîncălzire. În aceste condiţii, este evident că gazul ieşit din noroi este o sursă comodă de energie48. După război, în cadrul unui procedeu tehnic numit Ölvergasungsbrennern49, combustibilul de completare utilizat a fost motorina.

Nu am putut situa încăperea Vergasungskeller nici în instalaţiile de epurare. În schimb, am inventariat cinci sensuri ale termenului de producţie de gaz sau de tratament cu gaz, care apar în cadrul tehnicii de epurare. În cărţile germane despre tratamentul apelor folosite, nu am putut găsi termenii de Vergasungskeller sau  Vergasungskammer, dar nu este neapărat necesar. Documentul în chestiune nu a fost scris de un specialist în tratamentul apelor, ci de un inginer în construcţii, care informa un alt inginer în construcţii. Autorul documentului nu îşi putea imagina că, zeci de ani mai târziu, istoricii celui de-Al Doilea Război Mondial vor studia îndelung nota lui redactată în grabă. Totuşi, după cum am spus, prefer prima interpretare, după care prin Vergasungskeler trebuie înţeles un generator de combustibil sau gaz obişnuit, de oraş, pentru o folosire generală.

Numai studiul de ansamblu al construcţiilor lagărului ar putea rezolva această chestiune. Din păcate, acest lucru va fi foarte dificil. Documentele necesare sunt păzite cu străşnicie de cei care le-au confiscat. O parte dintre documentele furnizate lui Pressac de către Muzeul de Stat din Auschwitz (Panstwowe Muzeum Oswiecim, căruia Presac îi exprimă o abundentă recunoştinţă), îi fusese furnizată acestuia de către Statul Israel50. Presupun că izraelienii posedă documente pe care nu le vor scoate la lumină. Ca răspuns la cererea mea de informaţii privind tratamentul apelor folosite, Muzeul Auschwitz mi-a răspuns, la 26 august 1991, că „(posedă) mai multe planuri de construcţie“ a instalaţiilor, dintre care unul este reprodus în cartea lui Presac. Muzeul mi-a mai spus că la Arhivele Centrale din Moscova „aş putea găsi o abundentă documentaţie despre construcţiile şi instalaţiile de tratare a apelor de la Birkenau“. Localizarea precisă a mult căutatei Vergasungskeller51 ar putea fi foarte dificilă. Pentru moment, singurul lucru care pare sigur este că ea nu trebuie căutată în clădirea crematoriului.

Raportul War Refuge Board

La 7 aprilie 1944, doi jidani slovaci, Walter Rosenberg şi Alfred Wetzler, au evadat de la Auschwitz după doi ani de captivitate. Evadarea lor a fost raportată la 9 aprilie printr-o telegramă Gestapo către Berlin şi alte destinaţii52.

Rosenberg şi Wetzler sunt prezentaţi ca fiind principalii autori ai documentului despre Auschwitz, publicat în noiembrie 1944 sub formă de Raport întocmit de War Refuge Board.

Acestui raport i-ar fi fost adăugate, se zice, unele suplimente, de către alţi doi jidani (Czeslaw Mordovicz şi Arnost Rosin), evadaţi tot de la Auschwitz, la 27 mai 1944, şi de către un comandant polonez, evadat şi el, tot de acolo. Scriind Înşelătoria secolului al XX-lea, credeam că acest document, pe care l-am numit Raport WRB, este important pentru subiectul care ne preocupă, întrucât el marca prima cauţiune majoră adusă de către o putere aliată afirmaţiei privind exterminarea la Auschwitz.

O broşură publicată la New York în martie 1944, sub egida Office War Information a guvernului american şi a National CIO War Relief Committee pare a fi compilarea tuturor rapoartelor cu privire la Auschwitz, primite prin intermediul rezistenţei poloneze. Această broşură ilustrează ceea ce se spunea despre Auschwitz, în primăvara lui 1944. Auschwitz-ul era descris ca un „lagăr al morţii“, dar nu ca un loc de exterminare masivă a jidanilor. Se făcea aluzie la astfel de exterminări, dar numai în ceea ce priveşte lagărele Belzec, Sobibor şi Treblinka53. Suntem în faţa unui exemplu că Aliaţii s-au abţinut să pretindă că Auschwitz-ul ar fi un lagăr de exterminare, inclusiv la doi ani după ce se zice că ar fi devenit un astfel de lagăr şi în ciuda faptului că întregul Auschwitz era un complex enorm de instalaţii industriale, care nu prezentau mai multe secrete decât orice alte industrii de asemenea proporţii din lume. Prezenţa masivă la Auschwitz a unui personal care nu făcea parte din organizaţia S.S. făcea imposibil orice secret în legătură cu cele ce se petreceau acolo).

Pressac a consacrat un capitol al cărţii sale pentru a demonstra exactitatea în esenţă a Raportului WRB, în ciuda diferitelor erori şi contradicţii pe care, totuşi, le pune în lumină (mai ales numărul şi dispoziţia crematoriilor de la Birkenau).

Identitatea autorilor Raportului WRB rămâne o problemă, dar de importanţă secundară. Este însă absolut sigur că Raportul WRB este o emanaţie a cercului din jurul rabinului Michael Dov Ber Weismandel, din Slovacia, ai cărui membri pretind că i-ar fi primit pe cei evadaţi şi le-ar fi cules povestea de pe buze. Ulterior, cei cinci evadaţi şi-au schimbat de mai multe ori numele. Potrivit contribuţiei lui Erich Kulka, publicată într-o carte din 196754, Rosenberg a devenit Rudof Vrba, Wetzler s-a metamorfozat în Josef Lanik, Mordowicz s-a schimat la faţă în Petr Podulka, iar Rosin s-a transformat în Jan Rohac. Toate aceste schimbări de nume ar fi avut menirea să le păstreze anonimatul după evadare. Rosenberg a rămas însă, Vrba, predând în prezent farmacologia la Columbia britanică, o universitate din Canada. Se poate ca ceilalţi trei jidani să-şi fi abandonat numele împrumutate. Wetzler însă a făcut din Lanik pseudonimul său literar. În articolul său din 1967, Kulka nu menţionează comandantul polonez, identificat uneori ca fiind polonezul Jerzy Wesolowski, evadat şi el, care şi-a schimbat numele în Jerzy Tabeau. Într-un articol din 1964, T. Iwaszko, de la Muzeul de Stat din Auschwitz (PMO), îl menţionează pe Wesolowski/Tabeau, semnalând că a fost înregistrat la 26 martie 1942 sub numărul matricol 27.273, a evadat la 19 noiembrie 1943 şi a scris câteva articole pentru publicaţiile clandestine. Iwaszko nu făcea, însă, din Wesolowski/Tabeau un comandant polonez55. În 1979, John S. Conway a scris că „identitatea [comandantului polonez] nu a fost revelată până în prezent. De asemenea, nu ştim pe ce cale ultima parte din raport[ul WRB] a ajuns în mâinile şefilor comunităţii jidăneşti din Geneva“56. În cartea sa din 1981, Auschwitz and the Allies, Martin Gilbert declară că raportul „comandantului polonez“ a fost adăugat raportului jidanilor în iunie 1944, de către Richard Lichtheim, de la biroul Agenţiei jidăneşti din Geneva57. Foarte curios, într-un documentar televizat despre lucrarea lui Gilbert, realizat la câţiva ani după publicarea acesteia, putem vedea faţa comandantului polonez, fără să ni se dezvăluie numele lui. Într-un articol din 1985, consacrat mai ales lui Rosenberg şi Wetzel, Kulka îl menţiona pe Tabeau ca evadat din lagărul de ţigani Auschwitz58; apoi, într-un alt articol din 1986, foarte asemănător celui din 1985, îl identifică pe comandantul polonez ca fiind Wesolowski-Tabeau59.

Raportul WRB contrazice într-un punct important versiunea exterminării formulată de către Pressac, care, fără să ne surprindă, are aerul că ignoră acest lucru. Conform Raportului WRB, în lagărul principal (numit Stammlager sau Auschwitz I, pentru a-l distinge de Birkenau) nu ar fi avut loc gazări. Acest lucru nu este spus în mod explicit de către Raportul WRB, totuşi el este afirmat clar, deşi în mod implicit60. Gazările sunt descrise ca având loc numai la Birkenau, în pădurea de mesteceni („Brezinsky“) sau încă în „Bunkers“, lângă Birkenau.

Partea redactată de Wetzler, din Raportul WRB, spune că acesta a fost a fost expediat la Auschwitz la 13 aprilie 1942, imediat după sosirea sa61. Totuşi, Vrba, în partea de raport atribuită lui, afirmă că el a fost cazat la Stammlager (lagărul principal de la Auschwitz) îndată după sosirea sa, la 30 iunie 1942, pe când lucra la uzina de cauciuc „Buna“ (Monowitz [sau Auschwitz III]), până ce a fost transferat la Birkenau, în decembrie 194262. În cartea redactată după război, Vrba afirmă că ar fi fost foarte activ în rezistenţă, spunând despre Wetzler că „informațiile lui despre lagăr erau profunde şi întinse, graţie popularităţii de care se bucura printre deţinuţi“63. În ceea ce mă priveşte, sunt ultimul în a-l crede pe Vrba; totuşi, este adevărat că autorii raportului dispuneau de nenumărate detalii cu privire la lagăr, lucru confirmat de o serie de elemente ale Raportului WRB, de exemplu menţionarea ordinului de carantină din 23 iulie 194264, planul general al lagărului, şi o echivalenţă apropiată între convoaie şi numerele matricole a căror listă furnizată este exactă65. După cum am mai scris în urmă cu mult timp, „trebuie să presupunem că o mare parte a elementelor din raport sunt veridice (…) competenţa autorilor raportului nu este contestabilă“66. Autorii cunoşteau interiorul lagărului (dar nu şi interiorul crematoriului Birkenau, după cum Pressac o recunoaşte).

În acest punct Pressac se găseşte în faţa unei contradicţii importante. El însuşi arată, pe de o parte, contradicţiile din declaraţiile pretinşilor martori oculari obişnuiţi (de exemplu, comandantul Höss, de la Auschwitz), totuşi continuă să mimeze, cel puţin, că aceştia, în mărturisirile lor, vorbeau, chipurile, despre evenimente reale. Totuşi, dacă vrea să accepte Raportul WRB, el trebuie să renunţe la depoziţiile pretinşilor martori oculari Höss, Fajnzylberg (Jankovski), Muller et Broad, întrucât aceştia pretind a fi asistat la gazări în masă în Stammlager şi că, după Presac, lipsa de documente şi „starea actuală a clădirilor“ face că mărturisirile lor constituie unica „dovadă pentru stabilirea realităţii gazărilor omucide în Stammlager“67. Nu este vorba de o contradicţie minoră. Ceea ce vreau să spun este că nu se mai poate susţine că aceşti „martori“ au vorbit despre evenimente reale. Întrucât martorii respectivi nu au fost de bună credinţă, mărturiile sau confesiunile lor despre exterminările în masă în alte părţi ale lagărului Auschwitz trebuie respinse. Întrucât această mărturie nu este, însă, mai puţin demnă de crezare decât altele, Pressac trebuie să renunţe la toate pretinsele mărturii ale pretinşilor martori oculari. Pressac, deci, vorbeşte de un program de exterminări în masă, care nu se poate sprijini pe mărturia nici unui martor demn de crezare.

După cum am spus, suntem în faţa unei „inepuizabile surse de absurdităţi“ şi am putea cu uşurinţă neglija importanţa acestui aspect pentru care chestiunea identităţii autorilor Raportului WRB este secundară. Redactând şi difuzând raportul, unicul obiectiv al autorilor lui, foarte bine informaţi, a fost de a pretinde că germanii sunt pe cale de a extermina jidanii în masă, la Auschwitz. Este vorba de o născocire a propagandei de război şi nimic nu ne obligă să credem în astfel de declaraţii. Totuşi, nici Pressac, nici altcineva nu poate contesta că dacă, într-adevăr, ar fi avut loc gazări la Stammlager (Auschwitz I), Raportul WRB ar fi vorbit despre asta. În consecinţă, aceste gazări nu au avut loc. Totuşi, mărturiile cu privire la Stammlager sunt echivalente, prin credibilitatea lor şi prin condiţiile în care au fost făcute, cu cele privind presupusele gazări în masă din alte părţi ale lagărului.

În cadrul exploatării contemporane a Raportului WRB, Vrba deţine rolul unei adevărate vedete. De când s-a făcut cunoscut ca fiind, de fapt, Rosenberg (probabil în 1958), el a publicat o carte (în 1964) despre cele trăite de el în timpul războiului (I Cannot Forgive), a fost martor al acuzării în primul proces al lui Ernst Zündel (Toronto, 1985), a apărut în diferite documentare televizate68. În legătură cu viaţa sa la Auschwitz, este evident că Vrba minte. Acest lucru poate fi constatat cu uşurinţă, prin examinarea, pe de o parte, a cărţii sale, pe de alta a depoziţiei lui din 1985, în procesul de la Toronto, în cadrul căruia a declarat despre cartea sa că aceasta nu a fost „decât un tablou artistic, (…), nu un document pentru un tribunal“69. Am arătat, deja, erorile principale ale cărţii lui70. El crede că înainte de aprilie 1944 aproape nimeni nu a evadat de la Auschwitz, afirmând că în chiar cursul evadării lui ar fi avut loc un raid american deasupra lagărului71. În realitate, primul raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz a avut loc la 20 august 194472.

De asemenea, am remarcat că „tonul general al cărţii şi descrierea felului în care s-ar fi comportat, în lagăr, principalele persoane“ contribuie la compromiterea credibilităţii cărţii. În cartea mea nu am dat chiar cele mai frapante exemple, temându-mă că nu voi fi crezut. De data asta, voi menţiona, însă, câteva dintre fantasmagoriile lui Vrba. El pretinde, de exemplu, că în lagărul Novaky, gardienii slovaci puneau ţeava puştii în burta unui biet jidan aflat pe tinetă, iar la Auschwitz „bancnotele de 20 de dolari erau utilizate ca hârtie igienică“73. Evident, el vorbeşte de bancnotele americane, nu de cele germane. Licenţa poetică permite acestui dramaturg al W.C.-urilor de la Auschwitz descrierea unei scene în care un colonel Gestapo îşi sprijină pistolul pe craniul unui jidan aflat pe acelaşi „tron“, căruia, la terminare, foarte politicos îi serveşte bancnota igienică! Cititorii vor aprecia gradul de credibilitate al unor asemenea scene şi al unui asemenea autor. (În paranteză fie spus, fanteziile grosolane, triviale, obscene şi vulgare constituie una dintre trăsăturile frapante ale Talmudului74).

Pe de altă parte, descrierea pe care Vrba o face despre escrocheriile unor cadre S.S. sau a deţinuţilor cu funcţii în „Kanada“, „inima comercială a lagărului Auschwitz“75, unde erau depozitate bunurile personale ale deţinuţilor, pare de o sinceritate neobişnuită, deşi presărată cu câteva inepţii.

Cartea lui Wetzler/Lanik despre Auschvitz, o spun cu satisfacţie, este prezentată pur şi simplu ca un roman76. Întrucât, în cartea mea, insistasem asupra lui Vrba, John S. Conway, istoric şi coleg cu acesta la universitatea Columbia britanică, a publicat, în 1979, un articol pe marginea Raportului WRB77. De asemenea, în 1981, Conway a publicat o versiune germană a Raportului WRB, iar în 1984 a publicat încă un articol pe aceeaşi temă (mai ales despre Rudof Vrba) şi despre Ungaria78.

Conway ne datora această critică de mai multă vreme. În articolul său din 1967, Kulka nu spusese nici o vorbă despre cartea lui Vrba, publicată în 1964; în 1985, însă, revizionismul istoric devenise irezistibil. Kulka îi reproşează lui Conway de a se fi arătat gata „să accepte fără spirit critic şi ca un fapt ipocrizia şi nesinceritatea lui Vrba“, „de a lăsa declaraţiile contradictorii şi îndoielnice ale acestuia să (…) arate că raportul (WRB) denaturează faptele, că descrierea camerelor de gazare de la Auschwitz nu era decât fructul imaginaţiei sale“79.

Când, în 1985, Vrba a recunoscut că povestea din cartea sa nu era veridică, am crezut că aceasta va marca sfârşitul carierei sale de „actor ambulant“ în spectacolul itinerant Auschwitz. Totuşi, cu câteva adăugiri, stupiditatea a fost reeditată în 1989 sub titlul 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century80. Se pare că, cu toate inepţiile lui, textul iniţial a fost reprodus în această nouă ediţie, la care s-au mai adăugat câteva anexe. Partea din Raportul WRB, atribuită lui Wetzler şi Rosenberg, este reprodusă alături de o anexă despre „procesele ofiţerilor S.S. de la Auschwitz“, un text al lui Vrba despre aspectele economice ale persecuţiei jidanilor de către germani, o scurtă biografie a lui Vrba (în care numele de Rosenberg nu este menţionat) şi un eseu al lui Conway, pe baza articolului său din 1979, care, astfel, este completat şi dezvoltat.

Nicăieri, în noua ediţie, Vrba nu încearcă să corecteze, să explice sau să se scuze pentru inepţiile şi erorile clare din ediţia originală a cărţii sale, sau pentru mărturisirea din 1985, când, în faţa tribunalului din Toronto, a declarat despre cartea sa că este un „tablou artistic“, adică neconformă adevărului. Conway ignoră aceste probleme, ca şi criticile care i-au fost adresate pentru credulitatea arătată lui Vrba. Nici el nu se scuză pentru a fi acordat o cauţiune implicită acestei cărţi, despre care toată lumea spune, acum, inclusiv autorul ei, că nu este adevărată. Se pare că nu vrea sau nu poate să tragă concluzia cuvenită. La fel stau lucrurile cu toţi cei care publică diverse lucrări pe tema Holocaustului. Toţi par să presupună că examenul critic al cărţilor lor nu este necesar. În consecinţă, toţi par dispuşi să scrie orice tâmpenie, câtă vreme critica va fi condamnată să se limiteze la scrieri relativ esoterice.

În 1990, Vrba s-a certat cu Raul Hilberg, Shamuel Krakowski de la Yad Vashem şi Yehuda Bauer pe tema numărului celor „exterminaţi“81.

Concluzie

Să revenim la Pressac. Regula de aur a cărţii lui este refuzul de a accepta implicaţiile Raportului WRB. Am auzit pe unii revizionişti vorbind despre cartea lui Prassac ca despre un efort respectabil în materie de căutare a adevărului istoric. Lucrul acesta se explică fără probleme. Cu sprijinul oamenilor influenţi doritori să îl ajute, Pressac a făcut cunoscute publicului unele documente, mai ales de natură tehnică. Este vorba de documente aparţinând categoriei de texte cu difuzare extrem de restrânsă, necunoscute, practic, sau cunoscute de foarte puţini cercetători.

Cartea lui ne va fi utilă. Câştigul, însă, este comparabil, să zicem, cu publicarea unui index, sau a unei bibliografii. Valoarea cărţii lui rezidă exclusiv în faptele raportate. Partea analitică a cărţii lui Pressac este un fel de ghicitoare sau enigmă săltăreaţă. „Actorul“ este sigur dinainte că cei ce l-au angajat vor lua parte la comedie, fără să atragă nimănui atenţia cu privire la deghizarea care face din el un măscărici, în ochii celor pe care mai curând a încercat să îi defăimeze, nu să le critice lucrările. Ce altă reacţie putem avea în faţa unuia care persistă a considera neglijabil faptul că, în momentul deciziei construirii puternicelor crematorii de la Auschwitz, rata mortalităţii acestui lagăr de concentrare, atestată documentar, era catastrofală? Din punct de vedere formal, păcatul fundamental al lui Pressac constă în a presupune permanent ca reală soluţia pe care el o doreşte şi se face că o caută, găsind chipurile anumite „urme“. Omul nostru se găseşte, astfel, în situaţia celor care pun carul în faţa boilor. Piruetele lui, în jurul adevăratelor puncte centrale ale problemei, sunt de-a dreptul jenante.

Am început această conferinţă cu promisiunea de a arăta în ce fel încearcă Pressac să deruteze cititorii asupra chestiunilor pur locale, neglijând cu totul contextul lagărului de concentrare Auschwitz în toate dimensiunile sale. Voi furniza trei exemple precise. Mai întâi, când Pressac examinează deciziile de construire a crematoriilor de la Auschwitz, el neglijează să recunoască legătura dintre decizia care urma să fie luată şi epidemia catastrofică de tifos exantematic din chiar momentul când această decizie a fost luată. În al doilea rând, „urma criminală“ de care el face atâta caz şi pe care o pune în fruntea altor inepţii constă în interpretarea foarte contestabilă a unui singur cuvânt care se găseşte într-un document care arată, de fapt, falsitatea sau, cel puţin, neverosimilitatea afirmaţiei lui celei mai importante. În al treilea rând, examenul său al Raportului WRB neglijează clar conţinutul acestuia. El neglijează astfel consecinţele decisive ale acestui raport în ceea ce priveşte evaluarea credibilităţii aşa-zişilor martori. Nu trebuie, deci, să ne mirăm că întreaga lui atenţie se concentrează pe un detaliu lipsit de importanţă.

Ne-am putea întreba cum se face că o astfel de manieră de a proceda a fost posibilă în cadrul unei lucrări destul de stufoase, plină de tot felul de detalii documentare? Posibilitatea aceasta se explică prin dezastruoasa dezordine a întregii lui cărţi. Dezordinea voită de autor îi oferă acestuia jocul de scenă în cadrul căruia se face că nu-şi vede ochelarii de pe nas. Dezordinea deliberată a cărţii lui Presac este mijlocul prin care acesta evită sistematic de a se concentra asupra lucrurilor simple, dar esenţiale. Cartea este dezorganizată nu din cauza stilului deplorabil al autorului, ci a logicii perverse cu care acesta încearcă să îşi contamineze cititorii.

Una din învăţăturile care se desprind de pe marginea cărţii lui Pressac este că revizioniştii istorici şi mai ales profesorul Faurisson au dreptate să respingă aşa-numitele „dovezi“ tradiţionale, în general admise, cu privire la camerele de gazare din lagărul Auschwitz. Pressac nu spune asta clar şi limpede, cum nu spune nimic de acest fel. Intenţia lui este însă evidentă, cuvintele pe care le foloseşte fiind parcă alese nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde altceva. Cu astfel de piruete, la o jumătate de secol după evenimentele respective, scamatorul pretinde a fi cel care restabileşte adevărul. Procedeul este clasic. Este suficient să răsfoieşti un munte de documente, să le ascunzi pe acelea care îi dezvinovăţesc pe germani, sub pretextul că este vorba de o viclenie a acestora, că nemţii utilizau un limbaj secret când îşi redactau documentele administrative. Apoi, când dă peste un cuvânt care ar putea fi interpretat într-un sens acuzator, omul nostru uită limbajul „secret sau codificat“, de care a făcut atâta caz, pretinzând că suntem în faţa „enormei gafe“ care maschează o mărturisire involuntară.

Cred că aş putea spune acelaşi lucru despre orice instituţie sau administraţie care produce o mare cantitate de dosare cu texte scrise. În aceste zile de „acţiuni afirmative“ (sau discriminări pozitive) în domeniul serviciilor, aş putea încerca să găsesc camerele de gazare pentru oamenii albi de la Universitatea din Northwstern, luându-mi, desigur, precauţia de a furniza o explicaţie cu privire la împrejurările care mi-au permis să supravieţuiesc. În acelaşi fel, un viitor Pressac ar putea admite că Pressac s-a înşelat, dar că, de fapt, are dreptate. Această tristă comedie poate dura o eternitate. Ea reprezintă viitorul fabulaţiei, al minciunii sau imposturii holocaustice, în măsura în care se poate vorbi de un viitor al acesteia. În orice caz, ea constituie singurul tip posibil de scriere în favoarea scornelii holocaustico-exterminaţioniste, îndreptată contra adevărului istoric şi a revizionismului ştiinţific actual.

Tabla de materii

(Paginaţia indicată se referă la textul ediţiei franceze)

Prezentarea autorului … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 7

Prefaţă la ediţia franceză din 2002 … … … … … … … … … … … p. 25

Mulţumiri … … … … … … … … … … … … … … … … … … …… p. 35

Cuvânt înainte … … … … … … … … … … … … … … … … ……. p. 37

Capitolul I: Procesele, jidanii, naziştii … … … … … … … … …. p. 41

  1. 1. Procese, îndoieli, nelămuriri … … … … … … … … … … … ….p. 41
  2. 2. Câţi jidani? … … … … … … … … … … … … … … … … …….p. 49
  3. 3. Metode, argumente, concluzii … … … … … … … … … … ……p. 58
  4. 4. Procesele pentru crime de război … … … … … … … … … …. p. 59
  5. 5. Cine erau vinovaţii? … … … … … … … … … … … … …. … .. p. 77
  6. 6. Naziştii … … … … … …… … … … …… … … … … … ………. p. 82

Capitolul II: Lagărele de concentrare … … … …… … … … ……. p. 89

  1. 1. Scene de groază şi lagăre de „exterminare“  .… … … … … … p. 89
  2. 2. Lagărele şi finalitatea lor … … … … … … … … … … … ………p. 91
  3. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz … … … … … … …… p. 105

Capitolul III: Washington şi New York … … … … … … … … …..  p. 113

III. 1. Criza de cauciuc din 1942 … … … … … … … … … … … ….  p. 113

III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz … … … … … p. 118

III. 3. Washington şi primele alegaţii despre „exterminări“… … … … p. 125

III. 4. New York şi primele alegaţii despre „exterminări“ .. … … … … p. 137

III. 5. Reacţiile germane… . … … … … … … … … … … … … … … p. 169

III. 6. Raportul War Refuge Board sau naşterea făcăturii Auschwitz.. p. 169

III. 7. Rudolf Vrba … … … … … … … … … … … … … … … … ….. p. 180

Capitolul IV: Auschwitz … … ..  … … … … … … … … … … … … p. 187

  1. 1. Structura fabulaţiei … … … … … … … … … … … … … … … p. 187
  2. 2. Mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss … … … … … …..  … p. 188
  3. 3. Falsa mărturisire a lui Rudolf Höss … … … … … … … … …   p. 189
  4. 4. Contradicţii de început … … … … … … … … … … … … ..… p. 192
  5. 5. Pretinsele gazări şi produsul numit Zyklon … … … … … … …p. 195
  6. 6. Convoaiele pentru Auschwitz … … … … …  … … … … … … p. 201
  7. 7. Spital pentru cei sortiţi exterminării?! …    … … … … … … … p. 204
  8. 8. „Tratamentul special“ … … … … … … … … … … … … … … p. 207
  9. 9. Crematoriile … … … … … … … … … ….… … … … … … … p. 211
  10. 10. Înapoi la „camerele de gazare“ ….  … …..  … … … … … … p. 220
  11. 11. De ce în engleză?  …. … … … … … … … … … … … … … p. 225
  12. 12. Funcţia lagărului Birkenau … … … … … … … … …… … … p. 226
  13. 13. Rezumat pentru Auschwitz … … … … … … … … … ….  … p. 236

Capitolul V: Jidanii din Ungaria … … … … … …….. ..… … … … p. 239

  1. 1. Crucea Roşie Internaţională … … … … ….. .… … … … … … p. 239

V.2. Propaganda din 1944 … … … …….. …….  … … … … … … … p 255

  1. 3. Unde sunt fotografiile … … … …. …. .. … … … … … … … … p. 261
  2. 4. Raiduri aeriene la Auschwitz. Rudol Vrba mai rapid ca viteza p. 262
  3. 5. Dovezi documentare?  …. .… … … … … … … … … … … … p. 264
  4. 6. Regia şi înscenarea   ….… … … … … … … … … … … … … p. 276
  5. 7. Ce s-a petrecut în Ungaria … … …  ….… … … … … … … … p. 292
  6. 8. Cine poate crede o astfel de poveste? … … … … … … … … p. 294

Capitolul VI: Et cætera! …  … ..… … … … … … … … … … … … p. 297

  1. 1. Alte lagăre de „exterminare“ …  … … … … … … … … … … p. 297
  2. 2. Logica martorilor şi mărturiilor apărării … … … … … … … p. 301
  3. 3, Josef Kramer, „Bestia din Belzen“ … … … … … … … … p. 302
  4. 4. Herman Göring şi ceilalţi în faţa T.M.I.-ului … … … … … … p. 304
  5. 5. Oswald Pohl la Nuremberg … … … … … … … … … … … p. 312
  6. 6. Adolf Eichmann … … … … … … … … … … … … … …  …..p. 314
  7. 7. Procesele din Germania de Vest … … … … … … … … … …p. 318
  8. 8. Astfel de procese nemaipomenite au mai avut loc vreodată?. p. 322
  9. 9. Cum stăm cu tortura ? … … … … … … … … … … … … p. 324
  10. 10. Adolf Hitler … … … … … … … … … … … … … … … p. 328
  11. 11. Heinrich Himmler … … … … … … … … … … … … … p. 329
  12. 12. Josef Goebbels … … … … … … … … … … … … … … p. 334
  13. 13. Formațiunile militare Einsatzgruppen … … … … … … … p. 335

Capitolul VII: „Soluţia finală“ sau ce s-a petrecut efectiv cu jidanii?

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 347

VII. 1. Politica germană şi Conferinţa de la Vansee … … … … … … p. 347

VII. 2. Numărul de deportaţi: provenienţă şi destinaţie … … … … … p. 362

VII. 3. Ghetourile poloneze … … … … … … … … … … … … … p. 368

VII. 4. Ce s-a întâmplat cu jidanii? … … … … … … … … … … … p. 371

VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul … … … … … … … … … … … … p. 379

VII. 6. Emigraţia către Statele Unite … … … … … … … … … … p. 387

VII. 7. Recapitulare … … … … … … … … … … … … … … … p. 390

VII. 8. J. C. Burg (Josef Ginsburg) … … … … … … … … … … … p. 391

VII. 9. Concluzie … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 392

VII. 10. Himmler a spus-o perfect! … … … … … … … … … … … p. 393

Capitolul VIII  Constatări, observaţii, clarificări … … … … … p. 395

VIII. 1. Diverse observaţii … … … … … … … … … … … … … p. 395

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt … … … … … … … p. 400

VIII. 3. Talmudul … … … … … … … … … … … … … … … … p. 402

VIII. 4. Competenţe … … … … … … … … … … … … … … … … p. 406

VIII. 5. Alte chestiuni … … … … … … … … … … … … … … … p. 408

VIII. 6. Câteva implicaţii … … … … … … … … … … … … … … p. 409

ANEXA A: „Raportul Gerstein“ … … … … … … … … … … … … p. 413

ANEXA B: Gradele militare ale armatei germane Waffen S.S. … … p. 425

ANEXA C : Deportarea jidanilor din Olanda … … … … … … … … p. 427

ANEXA D : Declaraţiile lui Josef Kramer (Procesul Belsen) … … … p. 435

Prima declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … … p. 435

A doua declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … p. 457

ANEXA E : Rolul Vaticanului … … … … … … … … … … … … p. 461

SUPLIMENT A: Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“ p. 483

Un subiect simplu … … … … … … … … … … … … … … … … p. 483

De ce o înşelătorie? … … … … … … … … … … … … … … … p. 487

O problemă de societate … … … … … … … … … … … … … … p. 488

Evoluţia controversei … … … … … … … … … … … … … … … p. 490

Reacţii negative în mediile universitare … … … … … … … … … p. 497

Concluzii … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 499

SUPLIMENT B: Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“ … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503

SUPLIMENT C: Reflecţii pe marginea cărţii lui J. C. Pressac. Răspuns la o critică importantă a revizionismului holocaustului … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … … p. 503

NOTE

  1. Cf. supra, pp. 213, 221 sqq. [în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 22. N. red. – V.I.Z.]; PRESSAC, op. cit. p. 211. (Această corespondenţă din 1943 constituie documentul Nürnberg NO-4473. Originalul german este dat de E. KOGON şi ceilalţi coautori ai National-sozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt, 1986, p. 220).
  2. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 548.
  3. Idem, p. 432.
  4. De comparat cu comentariul lui Faurisson asupra acestui punct în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, p. 55 sqq.
  5. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 27-31 ; H. BREYMESSER şi E. BERNFUS, în Blausäuregaskammer zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943, utilizează de obicei Gaskammer, dar şi Begasungskammer.
  6. J.-C. Pressac, op. cit. pp. 106-113. La începutul lui 1989, Faurisson mi-a spus că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller nu este exactă. Pe câte îmi amintesc, el nu a abordat chestiunea concepţiei cuptoarelor, din care cauză nu am fost convins de justeţea observaţiei lui.
  7. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 217.
  8. Raul HILBERG, The destruction of the European Jews (New York, Holmes & Meier (3 vol.), p. 885, nota 67. (În ediţia din 1961, într-un singur volum, p. 566, nota 52).
  9. Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 429.
  10. John F. FOSTER şi Richard J. LUND, Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950, pp. 68-97.
  11. Cf. supra, p. 222 [în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 22]. Diversele metode de fabricare a gazului pe bază de cuptor de cocs sunt mai complexe, după cum rezultă din lucrarea lui FOSTER & LUND (1950), p. 41. Procedeele germane erau, însă, suficient de avansate, pentru a nu respecta neapărat şi întru totul cele scrise într-o lucrare clasică precum aceasta.
  12. Un rezumat al diferitelor procedee de fabricare a gazului combustibil găsim în Hermann FRANKE, Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972, vol. 7, 1965, p. 484 sqq. Gazeificarea petrolului sau Ölvergasung, distinctă de gazeificarea combustibililor solizi, sau Vergasung festes Brennstoffe, s-a practicat de asemenea în Germania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vedeţi H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol. 4, p. 390.
  13. H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol.16, p. 337.
  14. Idem, vol. 7, p. 89.
  15. Jean-ClaudePRESSAC, op. cit., pp. 277, 281 sqq., 287, 306.
  16. De asemenea, aceste obiecţii sunt valabile şi contra ipotezei după care o încăpere din mica Leichenkeller 3 (Pressac, op. cit., pp. 285, 295) ar fi fost Vergasungskeller. V. R. Faurisson, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1 primăvara 1991, p. 55 sqq.
  17. Cf. J.-C. PRESSAC, op. cit., pp. 51, 165-170, 420 sqq., 542 sqq., pentru date limitate.
  18. Metcalf & Eddy, Inc., Wastewater Engineering, a III-a ediţie, 1991, p. 276.
  19. H. KRETZSCHMAR, Tehnische Mikrobiologie, Berlin/Hamburg, 1968, p. 217.
  20. J. BRIX, H. HEYD şi E. GERLACH, Die Wasserversorgung, 1963, pp. 323, 329.
  21. H. KITTNER, W. STARKE şi D. WISSEL, Wasserversorgung, Berlin, 1964, p. 424.
  22. K. IMHOFF, Taschenbuch der Stadtenwässerung, Munchen/Berlin 1943, ediţia a X-a, p. 207.
  23. K. DAU, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.
  24. H. FRANKE, op. cit., vol. 10, p. 693; E. GERLACH, „Die Beseitigung von explosiven und, gesundheitsschädlichen Gasen aus Kanalisationsbauwerken“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 52, nr. 8, 1929, pp. 118-122; K. DAU, Über Kanalvergasungen, op. cit., p. 61.
  25. K. IMHOFF, „Schlammverbrennung“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 59, nr. 40, 1036, pp. 583-587.
  26. K. IMHOFF (1943), op. cit. p. 218 sqq.
  27. H. WULF, „Die Verbrennung von Schlämmen mit Ölvergasungsbrennern“, Brenst.-Wärme-Kraft, vol. 16; nr 8, aug. 1964, p. 397 sqq.; O. PALLACH şi W. TRIEBEL ed., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin/München, 1969, vol. 3, p. 193.
  28. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 331; R. FAURISSON, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, p. 156.
  29. În introducerea sa la noua ediţie americană Hitler’s War, David Irving susţine că „Însemnările sau carnetele lui Himmler au dispărut – se zice că o parte dintre ele se găsesc la Moscova, iar alta la Tel Aviv, în Israel. Chaïm Rosenthal, vechi ataşat pe lângă consulatul izraelian din New York, ar fi obţinut jurnalul lui Himmler prin mijloace dintre cele mai discutabile“. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 10, nr. 4, 1990-1991, p. 402. (Vezi şi I.H.R. Newsletter, nr. 83, noiembrie 1991, pp. 2-3).
  30. T. IWASZKO, „Häftlingssfluchten aus dem Konzentrationslager Auschwitz“, Hefte von Auschwitz, vol. 7, 1964, p. 67; E. KULKA, „Five Escapes from Auschwitz“, în Y. SUHL, ed. They Fought Back, Crown, New York, 1967, p. 205.
  31. Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944, mai ales pagina 45 şi următoarele.
  32. E. KULKA, în They Fought Back (1967), op. cit.
  33. T. IWASZKO în Hefte von Auschwitz (1964), op. cit., pp. 7sqq., 38.
  34. J. S. CONVAY, „Frühe Augenzeugenberichte aus Auschwitz Glaubezürdigkeit und Wirkungsgeschichte“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 27, nr. 2, aprilie 1979, p. 269.
  35. M. GILBERT, Auschwitz and the Allies, Rinehart & Winston, New York, 1981, p. 234.
  36. E. KULKA, „Attempts by Jewish escapees to stop mass extermination“, Jewish Social Studies, vol. 47, toamna 1985, p. 296.
  37. E. KULKA, „Kampf der Jüdischen Häftlinge gegen die Endlösung in Auschwitz“, Zeitgeschichte, vol. 13, 1986, p. 381-396 (nota 53).
  38. Raport WRB, adică: US War Refugee Board, German Extermination Camps: Auschwitz and Birkenau, Washington, DC: Executive Office of the President, nov. 1944. Vedeţi mai ales p 8 sqq., 12, 14, 29-32, 40 şi 11 sqq., 17 sqq., începând cu povestea „comandantului polonez“ care nu vorbeşte de „execuţii de masă“ în Stammlager, ci numai de împuşcări izolate. De asemenea, el declară explicit că crematoriul I nu era folosit pentru debarasarea de jidanii gazaţi.
  39. Raport WRB, citat mai sus, p. 1, 6.
  40. Raport WRB (1944), citat mai sus, pp. 29, 32; R. VRBA şi a BESTIC, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964, p. 77, 106 sqq., 113, 167 sqq.
  41. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., p. 218.
  42. Raport WRB (1944), op. cit., p. 218.
  43. De comparat cu: D. CZECH, „Kalendarium des Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3 (1960), nr. 4 (1961) şi nr. 7 (1964).
  44. Vezi supra, p. 174 [aici în episodul nr. 18. N. red. – V.I.Z.].
  45. J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 123. PRESSAC scrie la p. 132 că „camera de gazare (din Stammlager) a fost utilizată sporadic de la sfârşitul lui 1941 până în 1942“. Date fiind mărturiile pe care le citează, ar fi fost preferabil să spună „de la sfârşitul lui 1941 până la, cel puţin, cursul anului 1942“. Astfel, mărturisirea lui Fajnzylberg, citată de PRESSAC la p. 124, vorbeşte de gazarea a „400 de jidani sosiţi de la Birkenau“, la o dată care nu se situează înainte de noiembrie 1942, lună în care acesta a început să lucreze în Sonderkommando-ul crematoriului I. Celelalte mărturisiri – în Jadwiga BEZWINSKA, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, New York, 1984, pp. 114 sqq., 174 sqq., şi în Filip MÜLLER, Eyewitness Auschwitz, Stein and Daz, New York, 1979, pp. 31-49 – afirmă nu numai realitatea gazărilor, dar chiar şi gazările masive de jidani, în morga crematoriului I, vreme de o bună parte din anul 1942.

Una dintre numeroasele contradicţii din cartea lui PRESSAC este că, la p. 133, de exemplu, bazându-se pe o logică ce nu este decât a lui, afirmă că după datele furnizate de Raportul Leuchter, putem trage concluzia că crematoriul I „a fost utilizat drept cameră de gazare pentru omucidere“. O altă contradicţie se găseşte la p. 106, unde opune crematoriile cu motorină de la Buchenwald la cele cu cocs, de la Auschwitz, despre care, la p. 259, declară că sunt „identice“. FAURISSON a arătat şi alte contradicţii. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991 şi nr. 2, vara 1991.

  1. Într-un documentar care se sprijină pe cartea lui Martin GILBERT, Auschwitz and the Allies, Vrba spune că în mai-iunie 1944, jidancele din Ungaria soseau la Auschwitz în mantouri de vizon. La data respectivă, după cum se presupune pe bună dreptate, el ar fi trebuit să fie ascuns în Slovacia.
  2. Toronto Sun, 24 ianuarie 1985, p. 52.
  3. Cf. supra, p. 182 [ în ediţia franceză; aici în episodul nr. 18] şi p. 265 [idem; aici în episodul nr. 26 – n. n., V.I.Z.].
  4. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., pp. 217, 220; E. KULKA, Jewis Social Studies, toamna 1985, p. 295, menţionează 55 de evadări reuşite până la sfârşitul lui 1942, 154 în 1943 şi 167 în 1944. În They Fought Back (1967, p. 201), KULKA dă nişte cifre inferioare; articolul din 1985 utiliza cifrele furnizate de Muzeul de Stat Auschwitz (PMO), în lucrarea directorului acestuia (T. IWASZKO, Hefte von Auschwitz, 1964, p. 49).
  5. Cf. supra, p. 265 [ în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 26 – n.n., V.I.Z.]; R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, p. 233.
  6. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, pp. 35, 209.
  7. De exemplu, pentru a afla ce spune Talmudul despre soarta postumă a lui Iisus Hristos, putem citi Gittin 57 în ediţia Soncino Press (Londra, 1936, p. 261, cu o notă referitoare la Codexul München), sau în ediţia Jüdischer Verlag (Berlin, 1932, p. 368).
  8. R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit. p. 127.
  9. J. LANIK, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienne 1964, traducere a originalului slovac Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.
  10. J. S. CONWAY în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, deja citat.
  11. Cf. „Der Auschwitz-Bericht von April 1944“, Zeitgeschichte, vol. 8, 1981, pp. 413-442; „Der Holocaust in Ungarn, Neue Kontroversen und Überlegungen“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 32, nr. 2, 1984, pp. 179-212.
  12. E. KULKA, în Jewish Social Studies, toamna 1985, articol citat, p. 304, 306 (nota 45).
  13. R. VRBA şi A. BESTIC, 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century, Star and Cross, Bellingham (Washington), 1989.
  14. IHR Newsletter, nr. 74, iulie-august 1990, p. 3. [Sursă citată: Telegramă a Agenţiei telegrafice jidăneşti în Jevish World (Broward, Floride), 9-16 martie].
  15. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 573-591. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLVII)

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (48)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

SUPLIMENT C (1)

REFLECŢII PE MARINEA CĂRŢII LUI J. C. PRESSAC

RĂSPUNS LA O CRITICĂ IMPORTANTĂ

A REVIZIONISMULUI HOLOCAUSTULUI

Comunicare prezentată în octombrie 1992, în cadrul celei de a

XI-a Conferinţe a Institute for Historical Review

 

O critică în plus. De ce?

 

Publicată în 1989, cartea lui Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Chambers, a fost examinată amănunţit în Journal of Historical Review1 şi în alte publicaţii. Principala şi aproape unica ţintă a lui Pressac este Robert Faurisson, a cărui critică va rămâne probabil analiza definitivă. De aceea, comunicarea mea nu va fi o critică foarte amănunţită a cărţii lui Pressac. Doresc numai să adaug câteva reacţii personale la ceea ce s-a spus şi s-a scris. Voi insista asupra unui punct observat mai demult, în legătură cu care lucrarea lui Pressac furnizează un excelent exemplu. „Holocaustul“ este o astfel de gigantică şmecherie şi înşelătorie încât constituie o sursă de inepuizabile absurdităţi. Este suficient să îl studiem dintr-un punct de vedere uşor diferit de idolatria oficială, pentru a vedea cum absurdităţile ţâşnesc la tot pasul. De asemenea, îl putem contempla din acelaşi punct de vedere, după ce am lăsat să treacă un anumit timp. Rezultatul este identic.

De altfel, întrucât Pressac a formulat unele comentarii pe marginea cărţii mele, cred că se cuvine să îi răspund.

Ce a făcut Pressac?

În general, lui Pressac i se recunoaşte meritul de a fi servit istoria prin adunarea şi publicarea de documente necunoscute sau puţin accesibile. Apoi, însă, el a dat acestor documente o interpretare bizară, analizată în diverse recenzii deja publicate.

Pressac a acceptat analizele chimice din 1988, efectuate de Fred Leuchter şi confirmate de Institutul de expertize medico-legale din Cracovia2. De asemenea, el a acceptat implicaţiile pretinselor gazări masive, cu insecticidul Zyklon B, care nu au lăsat urme de cianură, acestea fiind prezente, totuşi, în acele încăperi unde se ştia că s-a făcut dezinfecţia repetată a hainelor şi a altor obiecte care trebuiau curăţate de purici şi păduchi. Sub acest ultim punct, însă, autorul nostru nu este foarte coerent3. Pressac a imaginat o procedură de gazare care, după spusele lui, nu lasă nici o urmă de genul celor căutate de expertizele chimice care nu au găsit nimic. Declarând, apoi, că aşa s-ar fi procedat la Auschwitz, a fost obligat să respingă importante detalii din „mărturiile sub jurământ“ ale celor doi „martori-vedete“: Rudolf Höss, şeful întregii operaţiuni Auschwitz şi dr. Nyiszli4. În cursul expozeului său, Pressac a fost nevoit să respingă şi alte mărturii „sub jurământ“, foarte des invocate în zecile de ani ale Galaxiei Nürnberg, pe care omenirea o străbate din 1945 încoace. Cartea lui Pressac îmi aminteşte unul dintre personajele lui Walt Disney, pe cale de a reteza creanga pe care este aşezat. După cum vom vedea, chiar limitându-se la propriul lui punct de vedere, Pressac ar fi trebuit să fie mult mai sever cu pretinşii „martori oculari“. În rezumat, Pressac mărturiseşte că (a) gazările de la Auschwitz nu pot fi demonstrate prin metodele expertizei medicale legale; de asemenea, recunoaşte că (b) pretinşii martori ai exterminărilor sunt nişte impostori şi (c), prezintă o serie de documente germane greu de interpretat în afara contextului lor, care ar furniza, după cum pretinde el, „urma criminală“ a exterminărilor. Aceste trei puncte au făcut, deja, obiectul criticilor publicate pe marginea cărţii lui Pressac.

Această carte consacrată în întregime dovedirii că, pe timpul războiului, autorităţile germane au construit şi pus în funcţiune camere de gazare omicidă la Auschwitz. El nu poate şi nu a încercat să pună în relaţie aceste activităţi cu o politică corespunzătoare decisă de guvernul german. De asemenea, nu încearcă să demonstreze că ar fi existat un program de trei ani cu trenuri traversând fără încetare Europa şi transportând jidanii până la locul morţii lor, fără ca aceasta să trezească atenţia serviciilor de informaţii aliate, a Vaticanului, a jidanilor ameninţaţi cu deportarea şi chiar a conducătorilor jidani din afara Europei naziste, care se jeluiau public, ca şi acum, pe tema „exterminărilor“5. Aceste puncte majore de istorie fiind stabilite, o lucrare de genul celei a lui Pressac, consacrată unor probleme strict locale, este singurul tip de încercare anti-revizionistă, posibil la ora actuală.

Autorul este în situaţia cuiva care ar încerca să dovedească un recent război între Indiana şi Illinois făcând campanie de cercetare pentru adunarea duliilor de pe câmpul de luptă. Nu ar fi cazul să intrăm în jocul autorului, lăsând la o parte contextul istoric şi concentrându-ne exclusiv pe unele probleme strict locale. Nu există, însă, o altă cale pentru analiza cărţii lui. Voi arăta însă că obiecţia fundamentală că Pressac a ignorat total contextul istoric este în continuare valabilă, chiar dacă îl urmăm pe terenul propus de el, în limita strictă a percepţiei lui proprii, cu privire la Auschwitz. Pressac s-a consacrat chestiunilor pur locale, fără să ţină cont nici măcar de contextul economic al întregului complex socio-industrial de la Auschwitz, în toate dimensiunile sale concentraţionare.

Crematoriile

După părerea mea, pagina 184 din cartea lui Pressac este crucială. Pe această pagină, el ne spune că:

(1). Gazările în masă ale jidanilor în „Bunkerul 1“ (situat în apropierea filialei „Birkenau“, recent construite la Auschwitz) au început în 1942, probabil în ianuarie, dar sigur înainte de jumătatea lui mai.

(2). La 27 februarie 1942 s-a decis că noul Crematoriu II, cu 15 guri, va fi construit la Birkenau, mai curând decât în Stamlager (lagărul principal, de origine, adică Auschwitz I).

(3). La o dată necunoscută, în mai sau iunie 1942, s-ar fi decis „exterminarea „industrială“ a jidanilor. În consecinţă, noile crematorii ar fi fost modificate, după cum o indică un prim „element criminal“ care apare pe desenul ingineresc: separarea sistemului de scurgere a apelor, de la pretinsa cameră de gazare la restul sistemului crematoriului II. Pragul de la care Pressac pretinde a fi detectat un „element criminal“ este foarte jos.

(4). În vara lui 1942, s-a decis construirea a patru noi crematorii la Birkenau, nu numai a unuia singur. După Pressac, această decizie ar fi fost dictată de nevoile exterminării: crematoriul III construit în oglindă cu crematoriul II, cu 15 guri de intrare, crematoriile III şi IV, construite tot în oglindă, fiecare cu câte 8 guri de intrare. Totalul ar fi fost, deci, de 46 de guri de intrare, fără să socotim crematoriul I. Construcţia acestor crematorii la Birkenau ar fi fost terminată în primăvara lui 1943, iar crematoriul I din Stamlager (cu 6 guri de intrare) a fost definitiv închis în iulie 19436.

Pressac pleacă de la premiza că cititorul va presupune, ca şi el, că o astfel de capacitate de cremaţiune nu putea servi decât unui program de exterminare. De aceea, ne invită „să ne imaginăm un sat cu 4.000 de locuitori, posedând (…) un crematoriu echipat cu trei cuptoare, fiecare cu trei guri (…)“.

Nu avem, însă, nevoie să insistăm pe această imagine, reluată în mai multe locuri din carte. Cu privire la crematorii, Pressac afirmă: „Capacitatea lor era excesivă în raport cu nevoile lagărului“ (sublinierea lui Pressac7). El pretinde că această capacitate de cremaţiune era excesivă pentru o colectivitate normală şi numeroşii ei rezidenţi, uitând să specifice că nimeni nu susţine că lagărul Birkenau ar fi fost o colectivitate normală. De altfel, eu însumi l-am calificat drept „lagăr al morţii“8.

Dezvoltându-şi teza, Pressac încearcă să ignore catastrofalele epidemii de tifos de la Auschwitz, sarcină imposibilă, însă, întrucât documentele existente subliniază importanţa acestui lucru. Prima epidemie catastrofală (vara 1942) nu este menţionată de Pressac la pagina 184, consacrată demonstrării sau cel puţin afirmării că decizia exterminării jidanilor ar fi fost luată în primăvara-vara 1942. Această decizie politică ar fi determinat sporirea, în consecinţă, a capacităţii de ardere a crematoriilor deja în construcţie.

Să luăm, însă, în consideraţie caracterul oribil şi devastator al epidemiei de tifos din vara lui 1942. Pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942, numărul victimelor, printre deţinuţii bărbaţi, a fost de 8.236. Pentru această perioadă, nu dispunem de cifre privind mortalitatea deţinuţilor de sex feminin. Dar, judecând după numerele matricole, populaţia feminină a lagărului se ridica la aproximativ 25 la sută din cea masculină. În consecinţă, mortalitatea combinată a prizonierilor bărbaţi şi femei pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942 a fost de aproximativ 10.000 de persoane9. Ordinul lui Höss din 23 iulie, de punere în carantină10 a lagărului Auschwitz, a fost răspunsul necesar şi obligatoriu la această situaţie extraordinară. La pagina 184 a cărţii sale, ocupându-se de schimbările în construcţia crematoriilor, intervenite în cursul verii 1942, Pressac se face că ignoră aceste lucruri, invitându-ne din nou să ne „imaginăm“ un sat oarecare, când este vorba de examinarea crematoriilor. Pentru ce ar trebui să ne imaginăm acel sat, dacă nu pentru a ignora sau uita consecinţele teribile ale epidemiei de tifos din vara lui 1942? Foarte rare sunt cazurile în care lipsa de onestitate şi reaua credinţă sunt împinse până la un astfel de punct. Numai un romancier al Holocaustului ar putea imagina asta, nu un cercetător ştiinţific în Istorie11.

La început am crezut că este vorba de un caz şocant de necinste intelectuală. Continuând, însă, lectura, am constatat că Pressac menţionează, totuşi, epidemia de tifos la pagina 187 a cărţii sale; apoi, la pagina 188, am descoperit călcâiul lui Achile al întregului eşafodaj al cărţii sale. Prassac face legătura nu între epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, ci între epidemia de tifos şi pretinsa exterminare a jidanilor. Iată ce scrie el însuşi: „Cadrele S.S. utilizară exterminarea jidanilor, despre care superiorii lor nu aveau decât cunoştinţe generale, fără să fie informaţi cu privire la detaliile practice, pentru a ascunde teribilele condiţii igienice din lagăr şi a disimula, astfel, enormul consum de gaz pentru dezinfecţie. (Sublinierile aparţin lui Pressac). Altfel spus, cu prilejul vizitei lui Himmler, şeful suprem S.S., acestuia i-ar fi fost ascunsă catastrofala epidemie, chiar de către cadrele S.S. din lagăr. După opinia mea, Himmler însuşi a sugerat sau cel puţin aprobat, în mod oficios, ordinul de carantină din 23 iulie 1942. Epidemiile de tifos neputând fi ignorate, Pressac le menţionează în paginile următoare, arătând că „era necesară îndiguirea lor“. Ceva mai departe, într-un alt pasaj, Pressac notează în mod de-a dreptul ridicol că la jumătatea lui septembrie, la aproape două luni după ordinul de carantină, „morţii din cauza epidemiei deveniseră o adevărată problemă“, ceea ce constituie marea litotă a acestei cărţi12. Ceea ce orice om dotat cu un minim de discernământ poate să vadă, adică legătura cauzală dintre epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, este escamotat de Pressac între un sat imaginar şi alte vorbe goale, al căror rost este minimizarea rolului jucat de epidemie în decizia de construire a crematoriilor. Pe de altă parte, pentru susţinerea tezei exterminaţioniste, el atribuie un rol exagerat crematoriilor, a căror aprobare finală ar fi depins de R.S.H.A. (ramura de securitate şi poliţie a S.S.-ului) nu de W.V.H.A. (branşa S.S. de administrare a lagărelor de concentrare). Dacă în toată această chestiune este vreo umbră de adevăr, ea nu poate fi decât inegalitatea general recunoscută dintre cele două servicii S.S.13. Pressac nu face nici un efort pentru a da o idee exactă cu privire la amploarea epidemiei de tifos din vara lui 1942. Felul, locul şi modul în care vorbeşte despre această epidemie arată că de fiecare dată este vorba de o eschivă, de o încercare de a micşora amploarea catastrofei în ochii cititorului, pentru a-l face pe aceasta să creadă că noile crematorii nu vor servi nevoilor de igienă locală, ci exterminării „industriale“ a jidanilor. Pressac trece sub tăcere desăvârşită faptul că înhumarea morţilor de tifos nu era posibilă la Auschwitz, din cauza terenului mlăştinos şi a prezenţei pânzei freatice foarte la suprafaţă. Altfel spus, efortul principal al lui Pressac este îndreptat în sensul deturnării atenţiei cititorului de la veritabilele orori de la Auschwitz. Felul în care Pressac minimalizează efectele epidemiei de tifos poate fi considerat un exemplu între alte caracteristici care au jenat pe toţi cei care au analizat această carte dezlânată, a cărei organizare internă este astfel concepută încât cititorul neavizat este complet derutat. De numeroase ori am reluat lectura pentru a regăsi un argument pe care îmi aminteam că l-am văzut, constatând de fiecare dată că acesta nu este la locul lui normal, ci într-unul absolut neaşteptat. Desigur, unii vor atribui acest defect de organizare metodei dezordonate de lucru a autorului, care, însă, nu infirmă neapărat analiza acestuia. Ceva mai încolo voi propune o altă explicaţie cu privire la lipsa de organizare aparentă şi caracterul dezlânat al întregii cărţi. (Mă întreb chiar dacă neîncetata eschivă a lui Pressac poate fi considerată „lipsă de onestitate“. Dacă cineva îşi pune pe cap o pălărie bizară, precum tricornul lui Napoleon, pentru a se da drept împărat al francezilor, gestul acesta ar putea fi considerat lipsă de onestitate? Când deghizarea este atât de uşor detectabilă de cel care nu ţine neapărat să nu vadă nimic, se mai poate vorbi de deghizare? Pressac pare mai curând regele măscăricilor, nu al mistificatorilor.)

Pressac nu analizează faptul că importantele instalaţii de cremaţiune corespundeau nevoilor unei eventuale epidemii. Am evocat deja argumentul care va urma14. Cartea lui Pressac mă obligă să revin, însă, asupra lui. În ceea ce priveşte capacitatea crematoriilor, este dificil de a ajunge la o concluzie pe o bază pur tehnică, în virtutea distincţiei care poate fi stabilită între ceea ce este teoretic posibil şi ceea ce se realizează practic. De exemplu, deşi maşina mea poate circula teoretic cu 160 de km la oră, eu ştiu că nu pot parcurge cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanson şi Universitatea din Chicago în 12 minute. Obstacolele sunt numeroase, iar datele tehnice furnizează două cifre pe baza cărora, deşi aritmetica este perfectă, nu se poate trage nici o concluzie exploatabilă.

Pressac citează documente cu privire la capacitatea crematoriilor, despre care recunoaşte totuşi că nu se verifică practic15. În cazul crematoriilor lagărelor de concentrare, principalele obstacole la aceste calcule aparent simple sunt că (1) instalaţiile respective nu puteau fi utilizate continuu şi că (2), după cum am arătat în cap. II, deţinuţii din lagăr, care se ocupau de crematorii, „lucrau cu indolenţa specifică, pe care o învăţaseră de la ruşi16.

Deşi putem folosi adjectivul „extraordinare“, dacă ne referim la numărul lor, totuşi, în continuare, voi califica de „ordinare“ morţile provocate de cauze non-omicide, în principal diverse boli, inclusiv, însă, execuţiile pentru crime precise, care aproape toate au fost consemnate în documentele germane, recunoscute, de altfel, atât de exterminaţionişti, cât şi de către revizionişti. (Anumite decese „ordinare“ survenite în 1945, pe vremea haosului ultimelor luni de război, nu au fost înregistrate.)

Un „lagăr de exterminare“ ar fi, deci, un lagăr ipotetic, în care decesele – în „camere de gazare“ omicide – neînregistrate depăşesc cu mult pe cele înregistrate. Revizioniştii consideră că, deşi, anumite documente germane din timpul războiului s-au putut pierde, morţii ordinari au constituit cvasi-totalitatea morţilor, iar „lagăre de exterminare“ nu au existat. Pressac recunoaşte că toţi morţii din lagăre, precum Buchenwald sau Dachau, în Germania, erau morţi ordinari. El susţine, totuşi, că la Auschwitz, în Polonia, s-au „exterminat“, pe scară largă, persoane anonime a căror moarte nu era înregistrată. În consecinţă, doar o fracţiune – poate o zecime – din totalul morţilor ar fi fost morţi „ordinari“, înregistraţi.

Se cuvine să examinăm rata mortalităţii înregistrată, în raport cu capacitatea crematoriilor. Cred că metoda cea mai eficace este compararea lagărelor Buchenwald şi Dachau (considerate ca nefiind destinate „exterminării“), cu lagărul Auschwitz, despre care se pretinde că ar fi fost „de exterminare“. O astfel de comparaţie este mai convingătoare decât estimările teoretice ale timpului necesar pentru incinerarea unui corp omenesc. Pentru a reveni la cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanston şi Universitatea din Chicago, este preferabil să nu ţinem cont de datele tehnice privind rapiditatea maşinii mele, nici de distanţa dintre cele două locuri, ci numai de experienţa practică, a mea sau a altcuiva, pentru a determina cu precizie timpul necesar parcurgerii traseului respectiv.

Dacă putem demonstra că volumul sau capacitatea de cremaţiune a fiecărui lagăr a fost proporţională cu numărul morţilor „ordinari“, înregistraţi de fiecare lagăr, atunci trebuie să presupunem că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz jucau şi au fost destinate să joace acelaşi rol ordinar al crematoriilor de la Buchenwald sau Dachau, despre care toată lumea este de acord că nu au fost lagăre de exterminare.

Această comparaţie prezintă anumite dificultăţi, pe care, însă, le putem depăşi. Mai întâi, în ciuda publicităţii din jurul acestui lagăr, nu dispunem de o documentaţie completă şi oficială cu privire la morţii „ordinari“ de la Auschwitz, nici măcar după scoaterea la lumină de către sovietici, în 1989, a „registrelor mortuare“ respective, ţinute la secret de zeci de ani! Printr-o pură coincidenţă, în acelaşi an, 1989, am făcut cunoscute cifrele care îmi fuseseră furnizate de către Serviciul internaţional de cercetări de la Arolsen, cu ocazia vizitei efectuate acolo în 1977: 45.575 decese înregistrate în 1942, 36.960 decese înregistrate în 1943. Registrele de morţi pentru 1940, 1941, 1944 şi ianuarie 1945 (când Auschwitzul a fost evacuat de germani) fiind lipsă. Deşi informaţiile nu sunt complete, vom vedea că ele sunt satisfăcătoare pentru ceea ce ne interesează. O altă problemă este semnificaţia celor 69.000 de morţi înregistraţi în certificatele de deces ale „registrelor morţilor“ (incomplete), anunţate de către sovietici în 1989. Din fericire, acest fapt nu afectează subiectul care ne interesează. Continui să susţin că numărul total al morţilor „ordinari“ de la Auschwitz, din 1940 până în ianuarie 1945, se situează „între 100.000 şi 150.000, probabil mai aproape de prima dintre aceste două cifre, populaţia lagărului nefiind foarte numeroasă în 1940 şi 1941, iar în 1944 nemţii înregistraseră anumite progrese în combaterea tifosului“17. După cum vom vedea, totalul acesta nu constituie punctul decisiv.

Totalurile pentru Buchenwald şi Dachau, lagăre situate pe solul german, nu în Polonia, sunt destul de bine stabilite. Raportul din 1977 al Serviciului internaţional de cercetări (Arolsen) a dat cifra de 36.550 pentru Buchenwald şi 31.951 pentru Dachau. Pentru fiecare caz însă, aceste cifre nu ţineau cont de numărul indeterminat de „persoane decedate cu puţin înaintea eliberării şi pe durata convoaielor de evacuare“18.

De asemenea, instalaţiile de cremaţiune ale celor două lagăre sunt cunoscute destul de bine. Lagărul Buchenwald dispunea de un crematoriu cu şase guri, instalat în 1942, şi poate încă două guri, instalate mai înainte. În plus, lagărul Buchenwald putea dispune de crematoriul civil din oraşul învecinat Weimar. În ceea ce priveşte lagărul Dachau, înainte de 1942 acesta dispunea de un crematoriu cu două guri, la care s-a adăugat un altul cu patru guri, construit chiar în anul respectiv19. Putem deci considera că lagărele din Buchenwald şi Dachau dispuneau de cel puţin şase guri de crematoriu fiecare.

Prin comparaţie, la prima vedere, s-ar părea că Auschwitz poseda un număr excesiv de guri de crematoriu. Numărul său de morţi „ordinari“, era superior de aproximativ trei sau patru ori, faţă de Buchenwald şi Dachau, iar gurile de crematoriu erau de aproape opt ori mai numeroase. Dacă ţinem, însă, cont şi de alţi factori, pentru a corecta calculul nostru, vom vedea că, în realitate, respectând proporţiile, Auschwitz dispunea de mai puţine instalaţii de cremaţiune decât Buchenwald şi Dachau.

Cifrele morţilor din cele două lagăre situate pe pământ german trebuie interpretate într-un fel diferit de cifrele corespunzătoare lagărului Auschwitz. Acest ultim lagăr a fost evacuat în ianuarie 1945, în condiţii ordonate în ansamblul lor. În consecinţă, oricare ar fi totalul morţilor pentru Auschwitz, el nu include decesele „ordinare“ survenite pe timpul haosului complet din ianuarie 1945. Etapa cea mai grea pentru Auschwitz nu a fost luna ianuarie 1945, ci vara lui 1942, an în care au fost definitivate proiectele de construcţie a crematoriilor. Prin contrast, majoritatea deceselor din lagărele situate pe pământ german propriu-zis au avut loc în ultimele luni din 1944 şi cele patru luni haotice din 1945, adică în etapa dezintegrării şi prăbuşirii finale a industriei germane. Personalul lagărelor de concentrare ştia că planurile elaborate în 1944, privind creşterea substanţială a posibilităţilor de incinerare, aveau foarte puţine şanse de punere în practică. În realitate, acest gen de construcţii a fost foarte rar în 1944 şi 1945. Toate deciziile importante şi eficace pentru construcţia crematoriilor au fost luate înainte de 1944 şi nu au putut fi motivate decât de condiţiile anterioare lui 1944. În consecinţă, pentru a judeca intenţiile germanilor cu privire la construcţia de crematorii, trebuie să ţinem seama de intervalul 1942-1943. Cifrele incomplete pe care le vom da pentru Auschwitz sunt, deci, suficiente pentru obiectivul studiului nostru.

Cifrele deceselor „ordinare“ de care dispunem pentru cele trei lagăre se descompun conform tabloului de mai jos (De notat că pentru Buchenwald, cifra pe 1945 trebuie raportată numai la primele trei luni din an, iar pentru Dachau la primele patru20).

ANUL             AUSCHWITZ            BUCHENWALD                  DACHAU

 

1940                           ?                                  1.722                          1. 515

1941                           ?                                  1.522                          2. 576

1942                     45.575                              2.898                          2.470

1943                     36.960                              3.516                          1.100

1944                           ?                                  8.644                          4.794

1945                           ?                               13. 056                          15.384

Totaluri                       ?                                31.408                      27.839

Totaluri?            ?                                37.000?                    32.000?

Tabelul nr. 1. Decesele înregistrate în lagărele Auschwitz, Buchenwald şi Dachau

 

Anii cruciali sunt 1942 şi 1943, întrucât aceştia sunt ultimii în care putem considera că deciziile germane de construire de crematorii în lagăre erau motivate.

Tabloul nr. 2 prezintă proporţia gurilor de crematorii prevăzute în raport cu decesele „ordinare“. Lagărului Auschwitz i-am atribuit 52 de guri de crematoriu (46 pentru Birkenau şi 6 pentru Stamlager [lagărul Auschwitz I]), nu pentru că acestea ar fi fost, totdeauna, în funcţiune, ci pentru că scopul acestui calcul este mai curând de a ajuta la interpretarea deciziilor care au determinat construcţia de crematorii, decât capacitatea efectiv atinsă de către acestea. Se constată că proporţia gurilor de incinerare, în raport cu decesele, este defavorabilă lagărului Auschwitz. Motivul constă în faptul că de la bun început s-a decis ca lagărul Auschwitz să fie mai puţin bine echipat în crematorii decât Buchenwald şi Dachau (două lagăre despre care toată lumea este de acord că nu au fost de exterminare). Rămâne, desigur, ipoteza unor probleme bugetare, care ar fi putut interzice construcţia mai multor crematorii la Auschwitz.

 

ANUL             AUSCHWITZ                   BUCHENWALD             DACHAU

 

Guri de

ardere                              52                                         6                                     6

1942                                1,14                                  2,07                                2,43

1943                                1,41                                    1,71                               5,45

Tabelul nr. 2. Numărul de guri de ardere prevăzute pentru 1000 de decese înregistrate

           

La pagina 184 din cartea sa, Pressac interpretează dintr-un foc decizia din vara lui 1942, de a instala 46 de guri de ardere la Birkenau ca fiind o etapă în programul „exterminărilor“. El nu ţine, însă, cont de cifrele din Tabloul nr. 2, adică de decesele „ordinare“ sau înregistrate, care contrazic interpretarea lui. Pe de altă parte, dacă acceptăm interpretarea lui Pressac, decizia de a închide definitiv crematoriul din lagărul principal (Auschwitz I sau Stamlager) devine inexplicabilă.

Practic, după cum am mai arătat, la 21 aprilie 1945, într-o discuţie cu un  reprezentant al Congresului mondial jidănesc, Himmler a elucidat problema aşa-numitelor exterminări: „Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost forţaţi să ardem un număr incalculabil de cadavre ale unor oameni morţi de tifos. Am fost, deci, obligaţi să construim crematoriile din care acum învingătorii torc funia cu care vor să ne spânzure“21.

Din păcate, Himmler nu a trăit destul pentru a face această declaraţie la Nürnberg. Faptul că acest lucru trebuie repetat în 1992, la aproape o jumătate de secol de la încheierea războiului, este un adevărat scandal pentru întreaga omenire. În ceea ce priveşte eforturile lui Pressac de a găsi o cameră de gazare în crematoriul II (Birkenau), cititorii sunt invitaţi să îşi procure critica profesorului Robert Faurisson. Încercând să dovedească o teză a cărei falsitate sare în ochi, Pressac ignoră sau minimalizează fapte decisive. Asta nu îl împiedică să declare că noi suntem „maniacii care îşi petrec viaţa încercând să demonstreze că ceva nu a existat niciodată“22a.

 

NOTE

 

  1. Cf. recenziile cărţii lui Pressac în The Journal of Historical Review: Mark WEBER, în vol. 10, nr. 2, vara 1990, pp. 231-237; Carlo MATTOGNO, în vol. 10, nr. 4 iarna 1990-1991, pp. 461-485; Robert FAURISSON, în vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, pp. 25-66 şi în vol. nr. 2, vara 1991, pp. 133-175.
  2. „An Official Polish Report on the Auschwitz „Gas Chambers“, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 207-216. (De asemenea, vedeţi „Lüftl Report“ şi alte articole în The Journal of Historical Review, vol. 12, nr. 4, iarna 1992-1993).
  3. Cf. Jean-Claude PRESSAC, Auschwitz, 1989, p. 133.
  4. Idem, pp. 16, 53.
  5. Asupra acestui punct, vedeţi articolul meu din The Journal Historical Review, vol. 3, nr. 4, vara 1982, pp. 371-406, reprodus aici în Suplimentul B. De asemenea, vedeţi scurtul meu articol din Daily Northwestern, 13 mai 1991, cu corecturile din 14 mai, articol reprodus în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 251-254 (publicat în Revue d’Histoire Révisionniste, nr. 5, nov. 1991, pp. 9-13, sub titlul „Scurtă introducere la studiul revizionismului“).
  6. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., 1989, p. 132.
  7. Idem, p. 200, 206.
  8. Cf. supra, p. 237 (în ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Vedeţi subcapitolul IV. 13, „Rezumat pentru Auschwitz“, în episodul nr. 23, din această ediţie electronică. N. red. – V.I.Z.).
  9. D. CZECH, „Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960, pp.68-76. De asemenea, D. CZECH, „Die Rolle des Häftlingskrankenbaulagers im KL Auschwitz II“, Hefte von Auschwitz , nr. 15, 1975, p. 27 sqq.
  10. D. CZECH în Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960 (citată mai sus), p. 73.
  11. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., pp. 217-218, revine încă odată la stupefianta propunere de a ne imagina un sat… Abia la pagina 384 a cărţii sale, el sugerează rapid şi în trecere o foarte slabă legătură între epidemia de tifos, şi construcţia crematoriilor, ferindu-se să arate relaţia cauzală dintre acestea: epidemia de tifos a fost cauza, iar crematoriile efectul acesteia.
  12. Idem, pp. 188, 202.
  13. Nimeni nu crede, de exemplu, că Oswald Pohl (şeful W.V.H.A.) ar fi avut o influenţă egală cu cea a lui Reinhard Heydrich (şeful R.S.H.A.), când acesta era în viaţă. Mai târziu, către sfârşitul războiului, noul şef R.S.H.A., Ernst Kaltenbrunner, a ordonat accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare. Cf. supra, p. 94-95 [reamintim, trimiterea autorului este pentru ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Aici, vedeţi în episodul nr. 10. N . red. – V.I .Z.]
  14. Vezi supra, p. 234 (la fel, din ediţia franceză; aici, în episodul nr. 23 – n. red. V.I.Z.).
  15. La p. 108 din cartea sa, Pressac citează o scrisoare a firmei Topf (firma constructoare a crematoriilor), reprodusă de SCHNABEL în Macht ohne Moral, Frankfurt 1957, p. 346. Această scrisoare pretinde că unul dintre cuptoarele cu două guri ale firmei poate incinera „între 10 şi 35 de corpuri în aproximativ 10 ore“, că poate funcţiona zi şi noapte, afirmaţie care nu s-a verificat niciodată la Auschwitz. Potrivit acestei scrisori, timpul mediu de incinerare a unui cadavru pe gură de cuptor ar putea fi între 34 de minute şi două ore (cf. pp. 227-247, în special 247).

Consider că documentul este autentic, exagerarea fiind banală şi comună celor încearcă să vândă un produs. Scrisoarea precizează că plasarea cadavrelor în cuptor se face unul după celălalt (hintereinander), în contradicţie cu ceea ce susţin „martorii“, care pretind că se introduceau câte trei cadavre odată, ba chiar mai multe, într-o gură de cuptor. De asemenea, crematoriile ar fi scos flăcări pe coş, după martori, ceea ce nu corespunde cu modul de funcţionare al crematoriilor moderne. Pressac acceptă aceste poveşti fără să protesteze (pag. 251, 253). Şi mai multe dificultăţi am cu documentul reprodus de Pressac la p. 247, care se presupune că reproduce o scrisoare din 28 iunie 1943, a serviciului construcţii Auschwitz, în care se afirmă că cele 52 de guri de cuptor de la Auschwitz puteau incinera 4.756 de cadavre în 24 de ore. Aceasta face o medie de 16 minute pe cadavru. Data documentului cade în vremea penei crematoriilor. Tentativele de reparare urgentă nu au furnizat administraţiei S.S. nici un motiv pentru exagerarea performanţelor produselor Topf (ex. Pressac, pp. 100, 227, 236). În plus, conform unui alt document, reprodus de Pressac la p. 224, crematoriile nu funcţionau decât 12 ore pe zi. La p. 91, Pressac spune că documentul din 28 iunie 1943 provine de la „Comitetul de rezistenţă antifascistă din Republica democrată germană“. Sunt în situaţia cuiva care are sub ochi un document german aparent autentic, care afirmă că o maşină Volkswagen a depăşit pragul sunetului. Dacă nu este vorba de un fals, trebuie să fie vreo glumă. În una din exegezele sale neo-pitagoriciene, Faurisson a pus în lumină că, după Pressac (pp. 110, 244) aceste cifre trebuiesc divizate „printr-un factor de la 2 la 5“ (The Journal of Historical Review, vol. 2, nr. 2, vara 1991, pp. 145-149).

  1. Vezi supra, p. 91 (în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 10 – n. red. V.I.Z.).
  2. The Journal of Historival Review, vol. 9, nr. 3, toamna 1989, p. 369 sqq. (Recenzia cărţii lui Arno MAYER, Why Did the Heavens Not Darken?).
  3. A. de COCATRIX, „Numărul victimelor persecuţiilor naţional-socialiste“, expunere prezentată la Conferinţa internaţională a Comitetului internaţional al lagărelor, 22-25 aprilie 1977, Viena, Austria.
  4. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 94 sqq., 106.
  5. Document Nürnberg, PS-2171, publicat în Nazi Conspiracy and Aggression (U. S. Government Printing Office, 1946-1948, vol. 4, pp. 800- 835; P. BERBEN, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, Londra, 1975, p. 281. Nu am utilizat lagărul Mauthausen pentru această comparaţie întrucât, deşi decesele înregistrate acolo sunt destul de bine cunoscute (ex.: Hans MARSALEK, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Viena,1974), nu se ştie aproape nimic despre capacitatea mijloacelor de incinerare. Mauthausen era mai descentralizat decât celelalte lagăre. De exemplu, în lagărul-satelit de la Gusen au avut loc aproape tot atât de multe decese ca în lagărul principal, iar Gusen, ca şi alte lagăre-satelit, deţinea propriile sale crematorii, a căror capacitate nu este cunoscută. (Cf. PRESSAC, pp. 108-114 şi MARSALEK, p. 157). În plus, Mauthausen utiliza ocazional crematoriile municipale ordinare, cazul celui din Steyr.
  6. Vezi supra, p. 395 (aici, în finalul episodului nr. 38 – n. red. V.I.Z.); Moment (mensual jidănesc din Boston), vol. 11, nr. 1, dec. 1985, p. 51.
  7. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 216.
  8. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 561-573. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLVI)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (46)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

SUPLIMENT B (1)

Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“

Comunicare prezentată în septembrie 1982, la

a IV-a Conferinţă a Institute for Historical Review, California

(Acest text a apărut, deja, în versiune franceză în Revue d’historie révisionniste, nr. 2, august-septembrie 1990, pag. 87-137)

 

Introducere

 

Când în timpul unei discuţii, pe un subiect oarecare, spunem despre o persoană „că nu vede pădurea din cauza arborilor“, vizăm, de fapt, un tip special de handicap sau neajuns intelectual. Unei astfel de persoane nu i se reproşează incompetenţa, nici opiniile eronate sau puţin pertinente într-o chestiune sau alta. Dimpotrivă, se poate ca opiniile acesteia să se bazeze pe cercetări a căror profunzime şi forţă ar putea onora orice spirit distins. Vorba cu arborii care ascund pădurea spune însă că o astfel de persoană se concentrează excesiv pe detalii care o împiedică să vadă ansamblul şi/sau contextul general. Dacă această persoană ar adopta o perspectivă mai înaltă, ar rezolva mai bine şi mai rapid multe dintre problemele care suscită în ea o curiozitate de ordin general pentru subiectul în cauză.

Acum trei ani, cu ocazia primei mele conferinţe la Institute for Historical Review (I.H.R.), am evocat deja în mod explicit această problemă. La pagina 10 din cartea mea formulasem o remarcă pe cât de simplă, pe atât de evidentă, al cărei sens, dacă ar fi fost înţeles, ar fi făcut inutilă o bună parte din cartea mea:

„Cel mai simplu şi mai evident dintre motivele de a fi sceptic pe tema alegaţiilor exterminaţioniste este în acelaşi timp judecata şi evidenţa incontestabilă: după sfârşitul războiului, cei care, chipurile, ar fi fost exterminaţi, continuă să fie printre noi şi sunt mai activi, mai zgomotoşi şi mai puternici decât oricând în trecutul lor de trei ori milenar“a.

Această idee m-a însoţit de-a lungul întregii controverse asupra „Holocaustului“. Faptul că această controversă s-a putut dezlănţui şi dura atâta vreme, fără să se facă această remarcă, mi se pare nu numai simptomatic, sau chiar bizar, ci de natură să suscite câteva întrebări pe care le vom examina împreună. De vreme ce am făcut această remarcă de ordin istoric general, dar în aceeaşi ordine de idei, lucrul dovedeşte că, personal, nu sufăr de miopia de nu vedea pădurea din cauza arborilor. Pe de altă parte, anumite pasaje din cartea mea, în care mă ocup de detalii obscure, ar putea lăsa impresia că nici eu nu sunt pe deplin la adăpost de miopia arborilor care ascund pădurea.

Această optică cu dubla ei perspectivă va face obiectul intervenţiei mele la conferinţa de astăzi. Mai întâi, aş dori să dezvolt aspectul „pădure“ al subiectului, adică să replasez „Holocaustul“ în contextul mai general al istoriei secolului XX. Apoi, aş dori să arăt că o mare parte dintre cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani, inclusiv ale mele, evident, presupun şi încearcă să satisfacă exigenţele interlocutorilor loviţi de această miopie. În parte, graţie unei analogii istorice despre care vom vorbi ceva mai încolo, voi arăta că practica social-ştiinţifică şi mai ales politică ne obligă să insistăm asupra detaliilor ce par juste şi chiar necesare. Totuşi, pentru a nu ne pierde printre detalii, este foarte important să nu uităm nici o clipă contextul istoric cel mai larg cu putinţă.

 

Gitta Sereny

 

Articolul publicat de Gitta Sereny în New Statesman (2 noiembrie 1979) constituie un bun exemplu. Ea a încercat să respingă argumentaţia mea, concentrându-se pe un singur punct. Pregătindu-şi cartea Into That Derkness (În fundul tenebrelor, Denoël, 1975), Gitta Sereny s-a deplasat într-o închisoare germană, pentru a-l intervieva pe Franz Stangl, fost comandant al lagărului Treblinka din centrul Poloniei, care a servit în timpul războiului ca lagăr de tranzit pentru jidanii deportaţi din Varşovia, în drumul lor către Est, care era Vestul Uniunii Sovietice. Iată ce scrie Gitta Sereny despre contactul ei cu Franz Stangl:

„Am vorbit săptămâni întregi cu Stangl în închisoare. Am vorbit cu persoane care au lucrat sub ordinele lui, am vorbit cu familiile acestora. Am vorbit cu oameni care, fără să fie implicaţi special, au fost, totuşi, martorii acestor evenimente din Polonia. Am vorbit cu câţiva dintre cei foarte puţini care au supravieţuit.

Butz pretinde, în cartea sa Hoax [Înşelătorie], că cei (câteva sute) care au mărturisit participarea lor la exterminare au făcut-o pentru a-şi facilita apărarea, astfel încât să obţină pedepse cât mai uşoare. Totuşi, cei cu care am vorbit eu fuseseră deja judecaţi. Mulţi îşi executaseră pedeapsa, nici unul dintre ei nu ar fi avut ceva de câştigat, vorbindu-mi astfel, cel mult ruşinea. Stangl nu dorea decât un singur lucru: să vorbească, mai întâi, şi, apoi, să moară. Apoi, chiar a murit. Dacă pe (…) Butz l-ar interesa cu adevărat adevărul, soţia lui Stangl şi mulţi alţi martori încă pot mărturisi“.

Deşi lucrul nu este foarte important, constat că Gitta Sereny a interpretat cum i-a convenit, în interviul ei, speranţele lui Stangl. Conform cărţii sale Into That Darkness, Stangl făcuse apel contra condamnării sale la închisoare pe viaţă, fiind în aşteptarea verdictului. Altfel spus, Stangl ar fi vrut să iasă din închisoare, înainte de a muri.

Cei care cunosc cât de puţin detaliile făcăturii Treblinka (de exemplu, că s-ar fi utilizat gazul de eşapament al tancurilor şi camioanelor sovietice, luate de la ruşi, pentru „gazarea“ oamenilor) vor înţelege că observaţiile Gittei Sereny despre interviurile ei cu Stangl nu au nici în clin nici în mânecă cu istoria. Mă tem că scepticismul sănătos, din exemplul nostru tipic, în loc să explice observaţiile lui Sereny, se va lăsa o dată în plus atins de miopia „arborilor care ascund pădurea“.

Cea dintâi manifestare evidentă a miopiei ar consta în a spune sau a insinua că Gitta Sereny a minţit şi că Stangl nu a spus nimic din cele raportate de ea. De asemenea, am putea imagina că Stangl a fost condiţionat sau torturat, pentru a spune astfel de lucruri. Dacă ţinem cont de contextul ziselor lui Stangl, mai curând decât de zisele lui ca atare, atunci vom înţelege acest gen de reacţii. La vremea interviurilor cu G. Sereny, Stangl era deja un om bătrân. De peste douăzeci şi cinci de ani, el nu auzea decât astfel de poveşti cu privire la ceea ce s-ar fi petrecut la Treblinka. Bineînţeles, mai întâi va fi râs în sinea lui. Apoi s-a obişnuit să trăiască într-o ambianţă în care poveştile nu erau niciodată contestate public. Întrucât aşa se întâmplă în astfel de împrejurări, este posibil să fi început a crede el însuşi poveştile sau, dimpotrivă, să ascundă în fundul sufletului că este vorba de o pură invenţie. Nu o vom şti probabil niciodată. Ceea ce ştim, însă, precis este că, cu ocazia interviului ziaristei Gita Sereny, nefericitul bătrân închis de aproape treizeci de ani nu putea în nici un caz să considere că afacerile lui s-ar aranja dacă ar nega născocirea Treblinka. Sunt convins că Stangl i-a spus lui Sereny genul de poveşti pe care aceasta le-a publicat. Evident, el a încercat să se disculpe, dar ce avantaj ar fi avut de i-ar fi spus lui Sereny că „gazările“ sunt o minciună gogonată, una dintre falsurile secolului XX.

Acesta este motivul pentru care am trimis la New Statesman un răspuns care nu a fost publicat, dar care a apărut mai târziu în Journal of Historical Review1, în care spuneam:

«Punctul esenţial constă în supoziţia că genul acesta de declaraţii este dictat de un interes personal, nu de adevărul istoric. Cu ocazia unui „proces“ („trial“, care înseamnă şi „încercare“), se „judecă“ („to tri“, care înseamnă, de asemenea, „se încearcă“) ceva special, în sensul că se presupune că tribunalul va începe prin a trata afacerea ca o chestiune care trebuie dezbătută.

Afirmaţia referitoare la o „exterminării“ nu a fost niciodată pusă la îndoială pe plan practic, în nici unul dintre procesele care se refereau la fapte de genul acesta şi, în anumite cazuri, ea nu a fost pusă la îndoială în sensul juridic al termenului. Îndoiala nu plutit decât asupra răspunderii personale, în cadrul unei afirmaţii cu privire la exterminare, care, ea, la rândul său, nu era pusă la îndoială. De aceea, „mărturisirile“ anumitor germani, care în toate procese au încercat să nege răspunderea lor personală sau să o minimalizeze, constituiau, practic, singurul mijloc posibil de apărare, în situaţia în care se găseau.

Nu este tocmai o „negociere în faţa instanţei“, ca şi cum ar exista o înţelegere între acuzare şi apărare, dar nici nu suntem prea departe de aşa ceva. Tot ce contează este ca tribunalului să i se prezinte o poveste pe care acesta să o poată accepta. Din momentul în care apărătorul hotărăşte să ia în serios „judecata“ (sau „încercarea“) dilema logică este inevitabilă. Stangl nu putea ieşi din închisoare prin negarea fabulaţiei.

În plus, contrar a ceea ce susţine Gitta Sereny, nu este adevărat că dilema logică dispare în cazul unui acuzat condamnat la închisoare pe viaţă. Dacă acesta nădăjduieşte la graţiere sau la o eliberare condiţionată, el nu va căuta să răstoarne ceea ce s-a decis în instanţă, întrucât nu aşa se obţine o graţiere sau o eliberare condiţională. De exemplu, la „procesul Auschwitz“, care a avut loc la Frankfurt (1963-1965), faptele care îi erau reproşate lui Robert Mulka erau atât de monstruoase încât mulţi au apreciat că era prea uşoară condamnarea lui la numai 14 ani de muncă silnică. Ulterior, în urma unui deznodământ stupefiant pentru cineva care n-a studiat îndeaproape subiectul, Mulka a fost lăsat liber patru luni mai târziu. Or, întrucât, pe durata procesului sau după acesta, el ar fi susţinut – de altfel, cu toată sinceritatea –, că nu au avut loc nici un fel de exterminări la Auschwitz şi că poziţia lui îi permitea să ştie foarte bine acest lucru, el ar fi primit, în primul caz, o condamnare la închisoare pe viaţă şi, în al doilea caz, una la 14 ani, presupunându-se că ar fi trăit destul timp ca să execute în întregime pedeapsa.

Lucrurile acestea nu se prea ştiu. Sunt foarte multe exemple de acest fel, din care cauză studierea lor nu este tocmai simplă2. Nu se cunoaşte nici un caz în care un acuzat, negând exterminările, în interesul său personal imediat, să fi avut parte de vreun avantaj. Nu era cea mai bună metodă pentru a ieşi din închisoare»3.

Dacă într-o dezbatere s-a acceptat regula pur defensivă care constă în a răspunde punct cu punct argumentelor adversarului, este limpede că numai aşa îi putea răspunde Stangl lui Gitta Sereny. M-aş fi limitat probabil la aceste câteva linii dacă nu aş fi fost frapat, chiar în momentul când le scriam, de caracterul iraţional, aberant şi absurd al contextului în care ne aflăm. Gitta Sereny îşi publică articolul în 1979, nu în 1942. Or, în anul de graţie 1979, la 34 de ani de la terminarea războiului, iată că fain-frumos, pe baza observaţiilor şi gemetelor unui prizonier bătrân şi suferind, aflat de 34 de ani după gratii, Gitta Sereny încearcă să convingă cititorii revistei New Statesman că povestea „exterminărilor“ trebuie crezută, din moment ce şi Stangl o crede. Făcând această tristă constatare, mi-am completat scrisoarea în felul următor:

„Nu avem nevoie de «mărturisiri» sau de «procese» pentru a stabili că bombardamentele de la Dresda sau Hiroshima au avut loc sau că represaliile de la Lidice au urmat după asasinarea lui Heydrich. Or, fabulaţia exterminării nu se referă numai la cazul câtorva crime. Ea afirmă existenţa unor evenimente de dimensiune continentală, din punct de vedere geografic, pe o durată de trei ani, din punct de vedere temporal, şi de mai multe milioane de persoane, din punctul de vedere al victimelor. În consecinţă, din partea partizanilor făcăturii exterminaţioniste, este absurd să se încerce «dovedirea» unui eveniment de aşa amploare şi proporții prin «mărturii» obţinute în mijlocul isteriei, al cenzurii şi intimidării, al persecutării şi ilegalităţii flagrante din jurul acestui subiect, vreme de 35 de ani“.

Pentru afirmarea realităţii evenimentului colosal cu care suntem îndopaţi, Gitta Sereny nu avea alte argumente decât gemetele şi amărăciunea unui bătrân prizonier, care spunea ceea ce credea că trebuie spus pentru a-şi recăpăta libertatea şi a nu muri în închisoare. Este ca şi cum, pe baza mărturiilor ţiganilor care locuiau acolo, incendiul din New York, din 1950, s-ar fi atribuit acestora. Bineînţeles, Sereny ar putea răspunde că nu am atacat decât una dintre observaţiile ei, ca şi cum ea nu ar mai avea alte argumente. Recunosc deschis că ea şi alţii ca ea ne pot spune o infinitate de poveşti de acest gen, fără să anuleze întru nimic substanţa argumentului meu. Lucrurile de acest gen nu se dovedesc cu martori. Gitta Sereny umple mai multe coloane într-o mare publicaţie, pentru a expune, la 34 de ani după război, nişte argumente ridicole şi disproporţionate în raport cu sfânta alegaţie holocaustică. Dacă jidanii din Europa ar fi fost cu adevărat exterminaţi, nu s-ar fi propus astfel de argumente ridicole, întrucât ar fi existat argumente serioase, care nu au nevoie de poliţie, tribunale şi represiune pentru a se impune în faţa oamenilor de bună credinţă, a lumii întregi.

Când l-am întâlnit pe profesorul Robert Faurisson, în 1980, acesta m-a felicitat pentru observaţia că nu avem nevoie de „procese“ pentru a accepta realitatea evenimentelor istorice adevărate (Hiroshima, Lidice, Austerlitz, căderea Bizanţului), spunându-mi chiar că se miră că nu s-a gândit el însuşi la asta. Înţeleg foarte bine ceea ce simţea, întrucât chiar în vremea apariţiei articolului lui Gitta Sereny, un necunoscut mi-a telefonat punându-mi o întrebare care m-a făcut să regret că nu m-am gândit eu însumi la chestiunea respectivă. Întrebarea necunoscutului cu care, între timp, m-am împrietenit a fost următoarea: de ce organizaţiile jidăneşti din afara zonei de influenţă a Axei, care aveau atâtea de zis despre „exterminare“ şi „atrocităţi“ contra jidanilor, nu au încercat să prevină pe aceia dintre ei care erau în puterea Germaniei, să le explice că în spatele pretinselor programe germane de deplasare a populaţiilor se ascunde cu totul altceva? Toate poveştile pe această temă repetă ca la indigou că jidanii îşi făceau cuminţi bagajele şi se prezentau la locul de plecare în deportare, fără să-şi imagineze că se duc la moarte, fără să le treacă prin gând să se ascundă undeva. Acest aspect al fabulaţiei este, evident, necesar, întrucât se ştie că jidanii au opus o foarte slabă rezistenţă la deportări. În Înşelătoria secolului XX am făcut aluzie la această chestiune, dar nici acolo, nici în altă parte nu am insistat suficient până acum.

Învăţătura de tras din aceste două incidente face obiectul conferinţei mele. În ambele cazuri asistăm la un moment de miopie, nu numai din partea promotorilor, partizanilor şi profitorilor făcăturii, ci chiar şi din partea istoricilor revizionişti, care se preocupă prea mult de „arbori“ şi nu deschid ochii către „pădure“ decât atunci când norocul sau o întâmplare fericită îi obligă. Nu se poate susţine că ar fi vorba despre un defect la nivelul capacităţii de cunoaştere a oamenilor. Este vorba, mai curând, de împrejurările istorice în care trăim. Voi încerca să descriu aceste împrejurări şi să arăt cum trebuie procedat şi ce avem de făcut pentru a fi a înălţimea exigenţelor lumii în care trăim şi a vieţii fiecăruia. O voi face, pe de o parte, prezentând ideea mea cu privire la punctul de vedere probabil al posterităţii, despre aceste subiecte, pe de altă parte formulând anumite sugestii cu privire la conduita noastră în cadrul controversei.

 

Donaţia Împăratului Constantin cel Mare

 

„Donaţia împăratului Constantin“ este falsul cel mai celebru din istoria Europei. Falsul constantinian îşi făcu apariţia în jurul anului 800 şi vom vedea că este vorba de un fals catolico-papal, nu constantinian. Potrivit legendei, căci falsurile îşi au legendele lor, ar fi vorba de un document scris de „mâinile“ (sic) Împăratului Constantin (288?+337), de convertirea şi botezul acestuia de către papa Silvestru I. Importanţa documentului constă în faptul că el atribuie papei autoritatea temporală asupra „Romei, a tuturor provinciilor şi statelor din Italia, precum şi a regiunilor occidentale“. Scris de augustele mâini împărăteşti, documentul stipulează că papa de la Roma îşi va „exercita supremaţia şi în principalele locuri [sfinte], Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopole“, acordând, încă, papei o serie de diverse avantaje. Pentru ca să fie clar că această donaţie constituie o garanţie, documentul conţine, în plus, o declaraţie a lui Constantin, prin care acesta manifestă intenţia de a-şi transfera propria sa capitală în „provincia, Bizanţ [unde] un oraş va fi construit pe numele nostru […] întrucât acolo unde primul dintre preoţi şi şeful religiei creştine este plasat la putere de către Împăratul Ceresc, împăratul pământesc nu are a-şi exercita autoritatea sa“.

Interesul principal al acestei chestiuni este că, în ciuda faptelor următoare, nimeni nu a contestat autenticitatea documentului înainte de secolul al XV-lea:

1). Conform legendelor şi poveştilor abundente în Evul Mediu, ca şi după document el însuşi, oraşul pe care Constantin vrea să-l fondeze pe locul vechiului Bizanţ, numit mai târziu „Constantinopole“, nu fusese încă fondat şi cu atât mai puţin transformat într-un sediu sfânt de mare importanţă.

2). În mod absolut sigur şi conform tuturor rapoartelor istoricilor Evului Mediu, autoritatea imperială a continuat să se exercite în Italia, sub împăratul Constantin, a papei Silvestru şi a succesorilor lor imediaţi. Din acest unghi se vede mai bine analogia cu expresia „ei (jidanii) sunt încă în viaţă“, pe care am folosit-o mai înainte în legătură cu „Holocaustul“.

Este evident că nu lipsa de interes sau de importanţă a acestui document ne-ar putea explica că au fost necesare şapte secole de istorie pentru ca lumea să înţeleagă că Donaţia lui Constantin cel Mare este un fals catolico-papal. O bună parte din viaţa politică a Evului Mediu s-a concentrat pe controversa puterilor papei şi ale sfântului împărat roman de neam german. S-au găsit destule spirite distinse pentru a participa la discuţiile în cursul cărora „Donaţia“ era utilizată ca argument în favoarea papei. Dante însuşi (1265-1321), inamic declarat al puterii temporale a papilor, atinge chestiunea Donaţiei în Infernul său, reproşându-i lui Constantin că a acordat-o:

„Vai, Constantin, ce rău a ieşit

Nu din convertirea, ci din donaţia ta,

Cu care s-a îmbogăţit Primul Părinte!“

Astfel, un fals total anistoric a fost secole întregi în centrul unei controverse, fără să fie niciodată contestat. Este ca şi cum i s-ar fi atribuit lui George Washington paternitatea unei scrisori semnată de el şi acordând Bisericii episcopale metodiste „puterea de a face legea la Washington şi pe teritoriile Americii de Nord“.

Primele îndoieli cu privire la acest document erau mai curând nemulţumiri, cazul lui Dante, alteori de-a dreptul stupide sau tendenţioase, fără ca, vreme de şapte sute de ani, cineva să conteste caracterul istoric însuşi al documentului. La mijlocul secolului al XII-lea, mişcarea de reformă a lui Arnaud de Brescia atacă legenda papei Silvestru şi a Donaţiei, arătând că împăratul era deja botezat, când s-a întâlnit cu papa. Către 1200, Gibelinii, antipapişti din Germania, lansară legenda după care, când Împăratul Constantin şi-a făcut Donaţia, îngerii s-au pus pe plâns şi vaiete în lungul şi largul Raiului, de se auzea în întreg universul: „Nenorocire! Nenorocire! S-a vărsat otrava păcatului bogăţiei şi puterii în sânul Bisericii lui Dumnezeu“. Partizanii papei au răspuns că, într-adevăr, aşa a fost, jale mare, lacrimi multe, dar nu ale îngerilor, ci ale drăcuşorilor Satanei, care se deghizaseră în uniforme de îngeri, precum feţele palide bisericeşti, pentru a înşela credincioşii… Alţii spuneau că Donaţia nu are valoare pentru că împăratul era eretic de-al lui Arie, sau pentru că nu s-a cerut acordul populaţiei, că donaţia nu putea fi veşnică, ci limitată la domnia lui Constantin etc. Unii vedeau în Donaţie o lovitură parşivă contra papalităţii, în vederea compromiterii acesteia prin faptul că primatul papei venea nu de la Dumnezeu, ci de la un muritor, fie el chiar împărat. Către mijlocul secolului al XV-lea, acest ultim argument începu să inspire majoritatea purtătorilor de cuvânt ai anti-papiştilor pe tema Donaţiei constantiniene. Deja, către 1200, diverşi autori arătaseră că regimul imperial s-a exercitat în Italia şi după pretinsa Donaţie. Toţi aceştia vorbeau, însă, cu multă prudenţă, indirect, imprecis, cu tot felul de perifraze, astfel că influenţa lor nu fu prea mare în controversa ulterioară.

Abia în 1433 apăru o critică decisivă a Donaţiei. Aceasta nu era opera unui anti-papist, ci a unuia care ar putea fi considerat reformator liberal din chiar interiorul Bisericii. Este vorba de Nicolaus Cusanus (1401-1464), diacon la Koblenz (Germania). Cusanus prezentă conciliului din Basel o critică a Donaţiei, prezentând numeroase elemente istorice dovedind inexistenţa oricărui transfer de suveranitate de la Constantin la papa Silvestru sau imediat după.

Totuşi, De Concordantia catholica a lui Nicolaus Cusanus nu a avut aproape niciun fel de efect direct, pe de o parte din cauza tonului rece şi fără pasiune al diaconului, pe de alta pentru că foarte curând, în 1440, apare Contra Donationis, quae Constantini dicitur, privilegium, a lui Laurent Valla4. Numele acestuia va rămâne strâns legat de denunţarea înşelătoriei, lucru la care au contribuit în egală măsură elocvenţa şi pasiunea lui Valla, munca anterioară a lui Cusanus şi, mai ales, progresele imprimeriei şi ale Reformei, care au făcut posibilă difuzarea masivă a tratatului lui Valla în diferite limbi.

Metoda lui Valla a constat în critica Donaţiei din toate punctele de vedere posibile în epocă. Valla începu prin a pune problema din punctul de vedere al personalităţii împăratului Constantin, „om setos de putere, care s-a războit cu popoare întregi, care prin atacuri şi disensiuni civile şi-a îndepărtat rudele şi amicii pentru a lua puterea“ şi care, apoi, s-ar fi lăsat îmbrobodit „pentru a oferi altuia, din pură generozitate, Roma, patria lui, capitala lumii şi regina naţiunilor […], pentru a se retrage într-un modest orăşel, Bizanţ“. După lectura câtorva pagini din lucrarea lui Valla, Donaţia pare deja cu neputinţă, textul continuând la aceeaşi intensitate pe cele 80 de pagini ale ediţiei în engleză care ne pune, practic, în faţa unui caz tipic de „supra-exterminare“. Valla a reluat argumentul lui Cusanus după care pretinsul transfer de suveranitate nu a avut loc întrucât monedele romane din epocă au fost emise cu efigia împăraţilor, nu cu aceea a papilor. Valla a studiat limbajul şi vocabularul textului Donaţiei, arătând că acestea nu puteau aparţine latinei folosită de Constantin. Astfel de metode erau noi pentru epoca respectivă.

Cercetările erudite ale lui Valla nu au fost dezinteresate. În epoca în care şi-a redactat tratatul său, Valla era secretarul lui Alphonse de Aragon, care contesta papei drepturile de stăpânire peste Napoli. Valla nu lăsa cititorului nici o îndoială cu privire la convingerile sale. Pentru el, puterea temporală a papilor era un lucru foarte rău, care trebuia abolit. Textul lui Valla a marcat o etapă în apariţia criticii istorice, studiul lui putând fi profitabil celor care îşi propun „demontarea, piesă cu piesă, a mitului holocaustic“.

Iată, însă că, în 1458, la Strasbourg, un om este ars pe rug pentru că a contestat autenticitatea Donaţiei constantiniene. Totuşi, teza lui Valla este bine primită în mediile cultivate, chiar dacă tratatul râmâne o vreme la starea de manuscris. Către 1500, pe fondul încheierii discuţiilor privind natura papalităţii, s-a crezut că legenda Donaţiei şi-a dat obştescul sfârşit. Ironia destinului face, însă, că pe fondul progreselor Reformei şi al uzajului tot mai larg al tratatului lui Valla ca armă contra papalităţii, legenda Donaţiei pare să reînvie. Pe de o parte, în 1537 Martin Luther declară că tratatul lui Valla l-a convins că papa este încarnarea lui Antichrist. Pe de altă parte, Steuchus, bibliotecarul Vaticanului, publică la 1547 o foarte abilă critică a tratatului lui Valla, care, apoi, este trecut în faimosul „Index“ papal al cărţilor interzise. Abia către 1600 se poate considera că legenda Donaţiei constantiniene şi-a dat pe deplin duhul, marele istoric catolic cardinalul Baronius declarând că falsul este pe deplin dovedit.

Acest scurt expozeu istoric ne pune în faţa a două probleme fundamentale. Mai întâi, caracterul fraudulos al Donaţiei sărea în ochi pentru simplul fapt că pretinsul transfer de suveranitate nu avusese loc în realitate. De ce, totuşi, au fost necesare atâtea secole pentru a se spune, în sfârşit, lucrurilor pe nume? Motivul fundamental pare să fie că, până la Renaştere, ar fi fost contrar anumitor interese politice să se tragă concluziile de rigoare apropo de Donaţia constantiniană. Intereselor politice şi economice importante nu le pot fi opuse cu uşurinţă observaţii şi argumente pe bază de fapte, oricât ar fi ele de juste şi de pertinente. Două motive par să explice abandonarea legendei către 1600. Pe de o parte, progresele Renaşterii suscitaseră în Europa un nivel de erudiţie superior şi mult mai răspândit decât în Evul Mediu. Pe de alta, Reforma favorizase progresul ideilor anti-papiste. Această interpretare nu însemnă că Evul Mediu ar fi fost intelectualiceşte incapabil să detecteze frauda. Evoluţia politică generală a perioadei postmedievale a avut o importanţă decisivă în ceea ce priveşte dreptul oamenilor de a deschide ochii către ceea ce este evident, fără nici un pericol, ba chiar cu profit.

Dacă examinăm de aproape această explicaţie în esenţă politică, regăsim eterna problemă: fără eforturi excepţionale din partea noastră, „arborii ascund pădurea“. Pentru a vedea ceea ce este evident, trebuie ca, într-un fel sau altul, acest „evident“ să se pună sub ochii noştri, presupunând că aceştia vor să vadă ceea ce este de văzut. Din controversa pe marginea Donaţiei constantiniene oamenii reţinuseră pretenţia papilor, adică a Bisericii, la autoritate temporală. De aceea papii fabricaseră falsul şi se serveau de el, de aceea adversarii papalităţii căutau şi găseau tot felul de argumente în favoarea tezei lor. Istoria romană era destul de bine cunoscută, dar nu era prezentată în mod inteligent. Ne putem mira de această lacună, dar explicaţia este simplă. Papii ocupau o poziţie puternică, putând decide ce trebuie şi ce nu trebuie discutat. În aceste condiţii, nu ne puteam aştepta ca cineva să preconizeze studiul Donaţiei pe baze istorice. Din cauza poziţiei lor de dizidenţi, adversarii Donaţiei erau obligaţi să se menţină în limitele subiectelor familiare, general acceptate, dacă voiau să fie ascultaţi, cel puţin. În plus, pentru că erau preocupaţi mai curând de apărarea anumitor interese politice şi religioase, nu a adevărului istoric, adversarii Donaţiei ignorau adesea tot ce ţinea de aspectul istoric al chestiunii. Aceia dintre ei care erau oameni de litere depindeau în mare măsură de autorităţile ecleziastice în ceea ce priveşte subzistenţa. Atunci ca şi acum, toate condiţiile erau reunite pentru domnia prelungită, comodă şi molcomă a unei forme de tâmpenie obştească, buridanism intelectual cu substrat politic.

Să trecem, însă, la a doua chestiune fundamentală. Admiţând că aspectele frauduloase ale Donaţiei ar fi trebuit să fie evidente spiritelor îndrăzneţe şi curioase, şi că graţie evoluţiei politice favorabile intimidarea ar fi scăzut până la dispariţia ei totală, de ce a trebuit un tratat savant atât de lung ca cel al lui Valla, pentru a demasca înşelătoria?

Pusă în astfel de termeni, chestiunea devine insidioasă şi sofisticată, mai ales în sensul că presupune relaţii de la cauză la efect. Nu se pot distinge cauzele şi efectele evenimentelor complexe care au dus (a) la ruinarea puterii papale de către Reformă, (b) la prăbuşirea uneia din imposturile pe care se sprijinea Vaticanul şi (c) larga difuzare a unei cărţi care denunţa impostura multiseculară a catolicismului.

Ne putem întreba ce rol a jucat tratatul lui Valla în aceste evenimente şi ne putem face o bună idee despre asta dacă examinăm conţinutul tratatului, mult mai întins şi mai amănunţit decât era necesar pentru stricta susţinere a falsului Donaţiei constantiniene. Documentaţia lui Valla era atât de abundentă şi diversificată încât efectul ei nu putea fi decât irezistibil. Amatorii de numismatică aveau cuvântul lor de spus; specialiştii în literatura şi gramatica latină erau invitaţi să ia parte la controversă; istoricii Romei se simţeau vizaţi, ca şi cei ai Bisericii. Pe scurt, toţi cei cu darul cuvântului dădură frâu liber limbii şi minţilor îndelung înţărcate, pe fondul sau în contextul unei evoluţii politice colosale.

În conferinţa mea de acum trei ani, la congresul nostru, am subliniat că nu trebuie subestimat rolul controverselor extrauniversitare ca mijloc de presiune contra bovinismului universitar, a comodităţii şi slugărniciei corpului profesoral şi academic ce nu se interesează decât de subiectele oficial comandate şi bine remunerate. O spun întrucât, ca profesor universitar, eu însumi am avut ocazia să constat că în faţa subiectelor „arzătoare“ domnii profesori spală putina, în aşteptarea lui Putin. Desigur există o minoritate mai mică sau mai mare de lachei, în slujba profitorilor tezei oficiale, care mint deliberat şi falsifică tot ce pot falsifica. Mai devreme sau mai târziu vine, însă, ziua când o altă minoritate, mai mică sau mai mare, atacă pe prima, încercând să o trimită la plimbare. Într-o primă fază, efectul provizoriu este ralierea unei mai largi minorităţi în banda mincinoşilor universitari profesionişti care, bineînţeles, încearcă şi ei să-i trimită la plimbare pe eretici. Faţă de aceste două extreme, universitarul onest, cinstit şi, să zicem, imparţial, nu mediocru, va încerca să închidă ochii, să-şi înfunde bumbacul în urechi, evitând să ia atitudine, fugind de răspundere ca dracul de tămâie. Demisia ruşinoasă, refuzul asumării răspunderii şcolare sau academico-universitare devine dificilă sau imposibilă când un anumit număr de oameni din marele public începe să pună întrebări tulburătoare. Dacă expresia sentimentelor populare, a studenţimii şi a tineretului se menţine suficient, aceasta permite ereticilor să se exprime fără prea mari pericole. În consecinţă, când suntem în faţa unor minciuni precum făcătura holocaustică, nu trebuie să subestimăm rolul propagării lor în marele public, ca mijloc de incitare şi trezire din somnolenţă a celor care, prin poziţia lor socio-profesională, prin privilegiile de care profită din partea societăţii, sunt obligaţi să îşi spună opinia cu privire la minciunile respective.

Principalele remarci pe care vreau să le fac sunt următoarele. Argumentele simple şi decisive contra Donaţiei constantiniene, care ar fi trebuit să sară în ochii oamenilor din Evul Mediu, au fost escamotate prin mijloacele politice ale vremii respective. Tratatul lui Valla, care mergea foarte departe în materie de detalii, mult mai departe decât minimul necesar după concepţia noastră istorică, a jucat un rol crucial în demascarea legendei Donaţiei constantiniene. Acest fenomen s-a produs, însă, pe fondul unei evoluţii politice favorabile tezei lui Valla, al examinării ei în deplină securitate, linişte, pace şi încredere.

Analogii cu făcătura „Holocaustului“

Analogiile cu fabulaţia „Holocaustului“ vor părea unora atât de evidente încât ar putea spune că nici nu merită să vorbim despre ele. Universitarii, academicienii, intelectualii şi chiar preoţii sau studenţii Evului Mediu şi ai Renaşterii, care refuzau să vadă lucrurile simple, dar incomode dintr-o perspectivă sau alta, nu au dispărut, după cum s-ar putea crede. Lumea universitară şi academico-intelectuală nu este întru nimic diferită de aceea a Evului Mediu. Lucrurile însă nu sunt foarte simple, de aceea vom diseca problema mai în profunzime.

Am văzut că legenda Donaţiei constantiniene s-a prăbuşit într-o vreme în care situaţia politică evolua în defavoarea papalităţii. Evident, acest lucru sugerează o altă analogie şi o altă anticipaţie: scorneala Holocaustului se va prăbuşi într-o epocă precum a noastră poate, în orice caz defavorabilă sionismului. Concomitenţa previzibilă a celor două fenomene este inevitabilă şi vom trece prin asta. De aceea nu strică să punem din timp în lumină aspectele periculoase. Pe plan politic şi intelectual, concomitenţa de care vorbim va genera presiuni teribile asupra reprezentanţilor revizionismului istoric. De exemplu, în momentul în care scriu această carte, invazia Libanului de către armata izraeliană a făcut din Menahem Begin omul cel mai detestat nu numai din Israel, ci din întreaga lume. Pe bună dreptate putem arăta că invadatorii tratează cu brutalitate şi sălbăticie nemaivăzută inocentele victime civile libaneze, foarte multe dintre acestea fiind lichidate sau deposedate de tot ce au, ca urmare a tentativei izraeliene de distrugere a O.L.P. Putem spune că înşelaţi şi drogaţi, americanii nu au refuzat niciodată nimic Israelului, până acum. În publicaţii care arată o anumită simpatie pentru     revizionismul istoric5, am putut citi că politica Israelului echivalează cu un „genocid“, ceea ce nu este cazul nici în intenţii nici în faptele de până acum, cel puţin în sensul în care înţeleg eu acest cuvânt, adică unul apropiat de „exterminare“. Dacă putem admite că o acuzaţie atât de nepotrivită poate veni de la un ziar de mare tiraj, este regretabil să o vedem adoptată de publicațiile şi mass media de tendinţă revizionistă. Acestea, mai mult ca oricare altele, ar trebui să fie capabile a face distincţia între diferitele feluri de tratamente inumane, pentru a putea analiza cu precizie orice evenimente istorice.

Pericolul este real. Îl vom sesiza şi mai bine dacă vom înţelege că o astfel de confuzie se poate explica la fel de bine în termeni de politică, precum şi prin tendinţa naturală a omului la confuzie şi inexactitate. În anii care vin se vor face presiuni asupra multor oameni, inclusiv asupra revizioniştilor, pentru ca aceştia să se declare nu numai echitabili faţă de arabi, ci de-a dreptul favorabili acestora. Într-o anumită măsură, această presiune va veni chiar din partea evenimentelor din Orientul Apropiat, care vor furniza revizioniştilor ocazii de a se face auziţi. În consecinţă, revizioniştii vor fi într-o situaţie dificilă atât pentru a rezista la aceste presiuni, cât şi pentru a exploata ocaziile care le vor fi furnizate de evenimentele politice pentru exprimarea legitimelor lor observaţii istorice. Nu se va pune problema să ne închidem într-un turn de fildeş, pentru a studia înşelătoria la căldurică. Lucrurile se vor petrece altfel.

Întrucât istoria nu se repetă, de fapt, niciodată, comparaţia între Donaţia constantiniană şi „Holocaust“ nu se aplică la toate aspectele frapante ale celor două falsuri. Există, însă, un punct asemănător care merită subliniat. În ambele cazuri, este vorba de atenţia excesivă acordată detaliilor atât de tratatul lui Valla, cât şi de cercetările revizioniste actuale. Şi într-un caz şi în celălalt, este vorba de o „supra-exterminare“. Oamenii Renaşterii nu remarcaseră că transferul de suveranitate nu avusese loc. Asta-i tot. Noi, cei de astăzi, nu am remarcat că, la sfârşitul războiului, jidanii erau mai prezenţi ca oricând printre noi, că nu fuseseră exterminați. Asta-i tot.

Aparent, va trebui să continuăm studiul subiectului până la nivelul detaliilor care vor părea incredibile posterităţii. De exemplu, nu ne mulţumim să spunem că Zyklon-ul utilizat, chipurile, pentru „gazare“ era, de fapt, un insecticid, ci ne punem pe analiza tuturor consecinţelor şi detaliilor acestei afirmaţii.

Grija pentru detalii este de dorit şi necesară, după cum ne-a arătat-o şi examinarea Donaţiei constantiniene. Ea duce la o mare diversitate de reflecţii asupra scornelii. Astfel, chiar dacă posteritatea ne va acuza de miopie, ceea ce deja ar putea fi cazul, limbile se vor dezlega atât de mult în împrejurările practice şi urgente de azi încât cei a căror meserie este să se ocupe de aceste chestiuni nu vor avea încotro şi se vor ocupa vrând-nevrând de ele. Practic, acest punct a fost deja atins de Raul Hilberg. Într-un recent interviu acordat unui săptămânal francez6, autorul cărţii The Destruction of the European Jews (Distrugerea jidanilor din Europa) declara:

„Aş spune că, într-un anumit fel, Faurisson şi alţii, fără voia lor, ne-au făcut un serviciu. Au pus întrebări şi au ridicat probleme al căror efect a fost angajarea de către istorici a unor noi cercetări. Ne-au obligat să adunăm mai multe informaţii, să examinăm mai îndeaproape documentele, să mergem mai departe în înţelegerea a ceea ce s-a petrecut“.

Fără îndoială, grija pentru detalii se justifică la ora actuală, ea decurge din strategia propagandiştilor şi promotorilor fabulaţiei oficiale. Unul dintre aspectele acestei strategii constă în eschivarea întrebării fundamentale, foarte simple în acelaşi timp, de a şti dacă da sau ba, jidanii Europei au fost, într-adevăr, exterminaţi fizic de către germani? Abia apoi se pune problema aparent similară dar nu echivalentă, dacă germanii au utilizat sau nu „camere de gazare“.

Este vorba de un procedeu foarte îndrăgit de către autorii şi partizanii înşelătoriei, mulţi dintre istoricii revizionişti şi alţi căutători pe cont propriu al adevărului istoric lăsându-se adesea prinşi în mrejele lui. Pentru a evita orice neînţelegere, precizez imediat că, în ceea ce mă priveşte, răspunsul la ambele întrebări este „nu“: nu a existat nici un program de exterminări, nu au existat nici camere de gazare. Numai prima întrebare este, însă, în centrul disputei, cea de a doua având numai o importanţă secundară pentru şcoala revizionistă, cel puţin în spiritul în care înţeleg eu revizionismul. De exemplu, dacă din întâmplare se va descoperi că într-o zi oarecare din 1942, zece jidani adulţi au fost duşi la cartierul general al lui Hitler din Prusia Orientală, închişi în duşul cancelarului (rapid amenajat pentru aşa împrejurare) şi, apoi, gazaţi sub privirea aprobatoare a Führerului, aş avea toate motivele tehnice sau istorice să fiu surprins, dar aceasta nu m-ar obliga să îmi schimb opinia în ceea ce priveşte partea esenţială a chestiunii „Exterminării“. O astfel de descoperire ar tulbura şi dezorienta pe cei care pun persoana lui Hitler în centrul interesului lor, cazul lui David Irving, de exemplu, dar nu asta este problema.

Graţie diferitelor stratageme, precum insistenţa pe anumite tipuri de mărturii sau discuţiile despre „Zyklon“, promotorii, partizanii şi profitorii fabulaţiei reuşesc adesea, în controversele publice, să înlocuiască pe nesimţite chestiunea „exterminării“ prin aceea a „camerelor de gazare“. Asta nu înseamnă că cele două probleme se confundă în mintea lor. Este vorba de un artificiu tehnic, de metodologie, prin care reuşesc să profite de aşa numita rezervă istorică uzuală, altfel spus de bunul simţ, incapacitatea de a concepe monstruozităţi, de generozitatea din inima celor de bună credinţă.

Să luăm un exemplu: dacă aş fi fost întrebat, în urmă cu câtva timp, dacă japonezii şi-ar fi gazat prizonierii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aş fi răspuns că nu am cunoştinţă de astfel de gazări. Iată, însă, că foarte recent am citit un raport serios care vorbeşte de gazarea a 404 „cobai umani“, realizată în cadrul „cercetărilor în materie de armament biologic“. Totuşi, în ciuda acestui fapt, continui să fiu sigur că japonezii nu au „exterminat“ populaţii. Alt exemplu: sunt sigur că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliaţii nu au exterminat nici măcar o parte puţin importantă din populaţia eschimoşilor, fiind convins că nu au gazat nici o comunitate de eschimoşi. Vă rog să remarcaţi, însă, că în primul caz sunt „sigur“, în vreme ce în al doilea sunt doar „convins“. Diferenţa vine din faptul că putem dovedi că nu a existat un program de exterminare a eschimoşilor (de exemplu, după război, nimeni nu s-a sesizat că aceştia ar fi dispărut în masă), dar nu putem dovedi că nici un eschimos nu a fost gazat. Mi se va spune, bineînţeles, că nu exista nici un motiv de a-i gaza pe eschimoşi, că nu avem nici o reclamaţie sau urmă în acest sens, putând fi convinşi că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată, deşi, în mod individual, unii eschimoşi au putut, totuşi, să fie executaţi, în vreo cameră de gazare californiană, prin delict particular şi pentru deliciile private ale unor maniaci. Totuşi, de exemplu, totdeauna trebuie să avem în vedere posibilitatea ca o comunitate izolată oarecare de eschimoşi să fi fost gazată în cel mai mare secret, pentru că ameninţa securitatea unei operaţii militare ultrasecrete a Aliaţilor. Este vorba de ceea ce istorii numesc rezerva uzuală, aplicabilă în toate perioadele istoriei şi care, de obicei, nu este menţionată pentru că lucrurile care ţin de bunul simţ sau simţul comun se înţeleg de la sine.

Putem demonstra că eschimoşii nu au fost exterminaţi, dar nu este posibil să demonstrăm că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată. În acelaşi fel, şi cu riscul de a furniza adversarilor mei ocazia de a-mi cita cuvintele într-un alt context şi cu rea credinţă, pot demonstra că în cel de-Al Treilea Reich nu a existat un program de exterminare fizică a jidanilor, dar nu pot demonstra că nici un jidan nu a fost gazat, deşi lunga mea experienţă pe acest subiect îmi permite să fiu absolut convins că nici un jidan nu a fost gazat.

Dacă examinăm de aproape argumentele invocate de cei a căror tactică constă în a pretinde că jidanii au fost gazaţi, este clar că ne găsim în ipoteza „comunităţii izolate de eschimoşi“. În locul situaţiei geografice izolate [cazul eschimoşilor], se substituie o situaţie administrativă izolată, [cazul lagărelor de concentrare]: nu s-a găsit urmă scrisă, nici planuri ale camerelor de gazare, nici urme de construcţii, nici de gazări ca atare; pentru a-şi ascunde isprăvile, germanii ardeau cadavrele, fără să lase vreo urmă. Pentru a reduce la minim numărul martorilor, jidanii înşişi serveau ca mână de lucru în aceste operaţii, fiind, apoi, ucişi, la rândul lor. Niciodată nu se explică de ce ar fi fost utilă şi necesară păstrarea secretului acestor operaţiuni, câtă vreme aveau loc manifestaţi publice la Madison Square Garden contra pretinsului masacru, plus condamnarea oficială din partea Aliaţilor, inclusiv a preşedintelui Statelor Unite. Nu ni se explică acest lucru pentru că foarte puţini oameni pun genul ăsta de întrebări. Ceea ce contează este ca o astfel de poveste să fie acceptată, nu „dovedită“, prin declaraţiile câtorva „martori“ cu lacrimi în ochi, precum „Scufiţa Roşie“ care apare în faţa tribunalului aliat care condamnă „lupul“, oficializându-se, astfel, o minciună foarte specială, la limită fără vreun raport cu exterminarea sau ne-exterminarea jidanilor din Europa.

Procedeul nu este complicat. Se face abstracţie de context şi se răstoarnă perspectiva normală a lucrurilor. Din păcate, procedeul a reuşit, acesta fiind motivul pentru care este necesar şi de dorit ca revizionismul istoric să se ocupe de chestiunile de amănunt. Partizanii şi profitorii escrocheriei nu vor să abordeze direct chestiunea „exterminărilor“ întrucât documente uşor accesibile arată că jidanii nu au fost mai exterminaţi decât eschimoşii! Lipsesc documentele uşor accesibile care să arate clar ce s-a petrecut pe timpul războiului în fiecare colţişor din Europa de Est. Această lipsă este de înţeles, dacă ţinem cont de situaţia politică de după război, când toate documentele posibile au fost pe mâna învingătorilor, autorii înşelătoriei. S-au creat, astfel, puncte şi etape în Europa, care au permis şi permit înşelătorilor să eşafodeze înşelătoria publică. Ei propun să acopere sau să umple aceste puncte şi etape nu prin documente de arhivă, ci prin pretinse reconstituiri teatrale după punerile în scenă numite „procese“. Înşelătorii ocupând peste tot poziţiile de comandă (în poliţie, justiţie, presă, universităţi, nu mai vorbim de politică), le este foarte uşor să dea tonul dezbaterilor şi să indice temele de dezbătut. În rarele ocazii când sunt invitaţi în dezbateri de aparenţă ştiinţifică, adversarii lor sunt confruntaţi cu mărturii ipocrite şi alte detalii insidioase.

Este, însă, clar că autorii şi partizanii înşelătoriei holocaustice nu îndrăznesc să axeze dezbaterea pe adevărata chestiune a „exterminărilor“, întru nimic mai complicată în cazul jidanilor, faţă de cel al eschimoşilorb.

NOTE

  1. Aici autorul pierde, din păcate, el însuşi perspectiva istorică. Subiectul acestei cărţi nu sunt evreii – cu o istorie trimilenară sau chiar mai mare, dacă ne luăm după textele Vechiului Testament –, ci jidanii, Das Jüden, a căror istorie, ca jidani – adică aşkenazi: khazari care au parazitat cultul iudaic – începe în secolul al VIII-lea. Deoarece, cum am mai relevat anterior, jidanii sunt descendenţii khazarilor, care au ocupat, o vreme, zona din Nordul Mării Caspice. «O listă foarte mare de studii izraeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Arthur Koestler, duce la o concluzie cutremurătoare: [în imensa lor majoritate,] cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani(semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi [jidanii] au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. (…) Koestler adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, iar  strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob“.

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii de azi nu sunt evrei“». Cf. Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13. Vezi şi fragmentul corespunzător, dar cu greşeli de transcriere, postat în DOSARE SECRETE. O ISTORIE NESTIUTA: Triburile de khazari, “poporul ales” si…maghiarii…, pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/. Această carte a lui Cornel-Dan Niculae este primul volum din trilogia RĂZBOIUL NEVĂZUT, care mai cuprinde: OFENSIVA IUDAISMULUI ASUPRA ROMÂNIEI. Ed. Carpathia Rex, Bucureşti, 2010, ediţia a IV-a; POLITICA FILOSIONISTĂ A ROMÂNIEI. Carpathia Rex, Bucureşti, 2012, ediţia a IV-a. Toate volumele se mai găsesc la Librăria Eminescu, la subsol, din Bucureşti, dar şi la buticarii cu cărţi. N. red. – V.I.Z.

  1. The Journal of Historical Review, vol. 1, nr. 2, vara 1980, p. 153 sqq. Particula „dr.“ care precedă semnătura mea, a fost adăugată de redacţie. Eu nu semnez niciodată astfel.
  2. Los Angeles Herald Examiner (2 septembbrie 1979), p. E2.
  3. Vezi întâlnirea Gittei Sereny cu Pierre Guillaume, părintele „Bătrânei Cârtiţe“ (La Vieille Taupe) şi preşedintele de onoare al Librăriei Româneşti Antitotalitare, este foarte instructivă. Cf. „Les bonnes intentions dont l’Enfer est pavé“ (Bunele intenţii cu care este pardosit Iadul), în Annales d’Histoire révisionniste, nr. 5, vară-toamnă 1988, pp. 189-190.
  4. Vezi La Donation de Constantin, premier titre du pouvoir temporel des papes, où ils est prouvé que cette donation n’a jamais existé et que l’acte attribué à Constantin este l’oeuvre d’un faussaire (Donaţia lui Constantin, primul titlu de putere temporală a papilor, unde se dovedeşte că această donaţie nu a existat şi că actul atribuit lui Constantin este opera unui falsificator), de Laurent Valla… Traducerea franceză este precedată, pentru prima oară, de studiul istoric al lui Alcide Bonneau şi însoţită de textul latin. Totul s-a publicat la Paris de I. Lisieux în 1879, XCVI-332 pagini. (Biblioteca naţională franceză, D2.14309) – (N.T.).
  5. De exemplu The Spotlight, 26 iulie 1982, p. 10 sqq.
  6. Le Nouvel Observateur, 3-9 iulie 1982, p. 70 sq.
  7. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 517-534. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLV)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (45)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

SUPLIMENT A

Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“

Comunicare din septembrie 1979, în cadrul Primei Conferinţe

Internaţionale la Institute for Historical Review, California

 

Unii dintre dumneavoastră s-au obişnuit probabil să mă audă vorbind despre Inşelătoria secolului al XX-lea, titlul cărţii mele despre legenda exterminării a milioane de jidani, de către Germania naţional-socialistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În general se vorbeşte de şase milioane. Cu diverse ocazii, întâlnind grupuri interesate de această chestiune, le-am făcut un rezumat oral al argumentelor expuse în cartea mea. Astăzi, însă, abordez un subiect diferit. Nu mă voi ocupa de înşelătorie ca atare, ci de controversa internaţională din jurul ei. Fac această alegere din diverse motive. Cel mai evident dintre ele este că mă găsesc în faţa unui auditoriu informat, cunoscător al literaturii englezeşti pe această temă. Nu voi repeta cele afirmate de această literatură, iar profesorul Faurisson ne va prezenta unele aspecte ale înşelătoriei, despre care probabil încă nu aţi auzit. Un alt subiect, pe care unii dintre noi îl cunosc mai puţin bine, este dezvoltarea controversei holocaustice la nivel internaţional. Practic, mulţi americani „bine informaţi“ nu ştiu nimic despre răsunătoarea controversă holocaustică, limitându-se la cele spuse de presa americană despre cele ce se petrec în lume. Presa aceasta lasă, însă, impresia că eu sunt singurul pământean care contestă alegaţiile fabulaţiei exterminării.

Examenul controversei holocaustice la scară internaţională ne va învăţa multe lucruri. Mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre motivele pentru care examinez controversa din jurul înşelătoriei, nu înşelătoria ca atare.

Un subiect simplu

Una dintre dilemele mele este că scriind o carte despre înşelătorie, fără să vreau am sugerat ceva, căci există un punct important asupra căruia ar fi trebuit să insist. Am scris despre asta, fără să insist, însă, suficient:

„Există numeroase argumente în sprijinul tezei mele, iar unele sunt atât de simple încât îl pot surprinde pe cititor. Cel mai simplu motiv pentru a fi sceptic în ceea ce priveşte alegaţiile exterminaţioniste este că la sfârşitul războiului cei, chipurile, exterminaţi erau bine mersi printre noi“.

Dilema pe care vreau să o schiţez este rezumată de proverbul vorbă multă, sărăcia omului ! După atâta vorbă pe acest subiect, unii au impresia că avem de-a face cu ceva foarte complicat. De aceea, o spun categoric: vorba multă nu provine din faptul că subiectul ar fi complicat, ci din deformarea opiniei publice prin deceniile de spălare a creierelor, prin minciuna răspândită de şcoli şi universităţi, de pălăvrăgeala sistematică a mijloacelor de „(dez)informare“, consecinţa fiind că intelectualii, mai ales, au ajuns în situaţia măgarului lui Buridan. Neputându-se decide între adevărul istoric şi păstrarea privilegiilor nemeritate, intelectualii sunt în situaţia măgarului, care riscă să moară neştiind ce să aleagă între căldarea cu apă şi snopul de fân. Pe fondul social al încăpăţânării demne de stimatul ecvideu, se înţelege senzaţia de terapie neobişnuită şi complicată, resimţită de tovarăşii universitari şi chiar de academicienii plini. De cei corespondenţi nu mai vorbim, căci aceştia dacă nu citesc, măcar ştiu să scrie, pe cât se spune. Este foarte important ca grupul sau comunitatea istoricilor revizionişti să nu piardă din vedere că subiectul este cât se poate de simplu. Numai anestezia culturală, prin care trece omenirea, a impus necesitatea eforturilor şi sacrificiilor revizionismului istoric. Pentru a demasca înşelătoria avem nevoie de câteva elemente. Iată punctele principale.

Germania nazistă i-a ales pe jidani ca obiect al unei persecuţii speciale. Mulţi dintre aceştia fură privaţi de bunurile lor, rechiziţionaţi pentru muncă sau deportaţi pe timpul războiului. Documentele germane nu spun nimic despre exterminare. Expresia „soluţie finală“ (Endlösung) însemna expulzarea jidanilor din Europa, iar deportările către Est au fost o primă etapă în vederea realizării acestui obiectiv.

Documentele publicate de Crucea Roşie internaţională şi de Vatican nu se acordă cu alegaţiile despre exterminări. Papa Pius al XII-lea este adesea criticat pentru că nu s-a pronunţat contra exterminării jidanilor.

Din cauza condiţiilor generale ale războiului şi a măsurilor luate de nemţi contra jidănimii (de exemplu suprapopularea ghetourilor), un mare număr de jidani au pierit, fără să se poată, însă, vorbi de o cifră comparabilă cu faimoasele „şase milioane“.

Statisticile demografice publicate sunt aberante, mai ales pentru că jidanii din Europa de Est, de exemplu cele două sau trei milioane de jidani polonezi1 sau cei din Statele Unite, nu au fost număraţi corect. Exact în momentul în care un mare număr de jidani a pătruns în Statele Unite, recensămintele americane nu au pus întrebarea şi nu au prevăzut categoria de „jidan“ în registrele oficiale. La prima vedere poate să apară faptul că un număr important de jidani au dispărut din regiunile unde locuiau înainte de război. Explicaţia, însă, poate fi găsită în migraţiile masive şi bine atestate, efectuate de jidani, după război, în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări, ca şi în faptul că unii au rămas „cuminţi“ în Uniunea Sovietică, acolo unde germanii îi instalaseră, fapt atestat de documentele germane.

Dovada alegaţiilor exterminării depinde în mod decisiv de procese, ca cel de la Nürnberg, desfăşurate în faţa unor tribunale care, din motive politice, erau obligate să accepte aceste poveşti ca adevăruri apriorice. De aceea, pentru numeroşi acuzaţi, singura strategie de apărare posibilă părea a fi nu negarea exterminărilor, ci numai negarea implicării personale, cazurile Ernst Kaltenbrunner şi Adolf Eichmann, de exemplu.

Scenele oribile descoperite în lagărele de concentrare în 1945 au fost rezultatul prăbuşirii totale, nu numai politice şi militare, ci şi a industriei şi a transporturilor germane, a tuturor măsurilor profilactice luate de germani contra bolilor, mai ales tifosul, care a bântuit toate lagărele germane în timpul războiului. Măsurile preventive germane cuprindeau duşuri regulate, folosirea considerabilă şi periodică a insecticidelor, de exemplu Zyklon B, pentru dezinfecţia clădirilor, hainelor, uneltelor etc.

Din cauza războiului, deţinuţii din lagărele de concentrare reprezentau o importantă sursă de mână de lucru pentru economia germană, mortalitatea ridicată din lagăre fiind considerată catastrofală3 de către germani. Din cauza acestei mortalităţi, aproximativ 350.000 sau poate 400.000 de deţinuţi au murit în lagărele germane în timpul războiului, jidanii constituind o minoritate2.

Toate lagărele de concentrare dispuneau de crematorii pentru incinerarea cadavrelor celor morţi. Afară de publicaţiile avide de senzațional, nimeni nu mai pretinde că lagărele situate pe pământul german au fost „lagăre de exterminare“. Pretinsele „lagăre de exterminare“ ar fi fost, toate, în Polonia, fiind ocupate de către ruşi, după ce nemţii le-au evacuat în bună ordine. La venirea lor, ruşii nu au descoperit nici o dovadă de exterminări, nici un spectacol oribil, comparabil celor descoperite mai târziu de anglo-americani.

„Camerele de gazare“ sunt imaginare. Tot ceea ce pot face partizanii născocirii, pentru a le dovedi existenţa, este să pretindă că substanţa chimică numită Zyklon B îndeplinea un dublu rol, exterminând la fel de bine jidanii şi puricii, în „camere de gazare“ improvizate din orice sală de duşuri sau încăpere obişnuită. O altă tactică este întreţinerea confuziei cu privire la ceea ce este un „cuptor cu gaz“. Toate crematoriile din lume sunt „cuptoare cu gaz“. Aceasta este structura de bază a mistificării.

De ce o mistificare?

Ţin să fac o remarcă privind titlul pe care l-am ales pentru cartea mea. În cursul controversei, unul dintre punctele care au provocat dezacordul multora, inclusiv al cititorilor favorabili cărţii mele, a fost termenul de „înşelătorie“ (hoax) pentru a desemna fabulaţia general admisă. Unii susţineau că oricare ar fi realitatea fabulaţiei, acest termen nu este potrivit situaţiei, pentru că banalizează subiectul. Aceştia considerau că un termen care banalizează subiectul nu poate fi folosit pentru o născocire de proporţiile „Holocaustului“. Ar fi ca şi cum am califica de cântecel oratoriul Mesia, al lui Händel.

Am ales deliberat titlul de „Înşelătorie“ şi sunt convins că a fost o alegere fericită, întrucât este vorba de o pungăşie banală. Termenul „înşelătorie“ sugerează ceva grosolan şi fără de valoare, adică exact ceea ce vreau să sugerez. Termenul de „mit“, deşi exact, ba chiar utilizat uneori de mine, nu exprimă acest aspect important al naturii dovezilor pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste.

Sentimentul de jenă pe care îl încercăm în faţa termenului de „înşelătorie“ nu face decât să reflecte natura iluziei în care se complace majoritatea oamenilor, cu privire la acest subiect. Nu cu mult timp în urmă, unii dintre cei care vor lua cuvântul aici, de exemplu profesorul Faurisson sau eu însumi, împărtăşeam nu numai credinţa populară în adevărul fabulaţiei, ci şi impresia generală că acest adevăr este indiscutabil, „la fel de întemeiat ca Marea Piramidă“, după cum am scris. De la o vreme am făcut, însă, unele cercetări şi am descoperit că, în ciuda aparenţei de granit, fabulaţia se sprijină pe picioare de lut. Întrevăzute în documentaţia istorică, picioarele de lut au reţinut atenţia istoricilor revizionişti. Lucrul acesta înseamnă o mare diferenţă sau distanţă psihologică între istoricii revizionişti şi alţi oameni, chiar foarte inteligenţi. Atenţia concentrată pe picioarele de lut ale scornelii îi face uneori pe istoricii revizionişti un fel de cruciaţi, de combatanţi pentru adevărul istoric. Cei care nu văd picioarele de lut ale minciunii nu pot avea gradul de certitudine al istoricilor revizionişti. Contrastul între aparenta demnitate a legendei şi trista realitate a minciunilor grosolane, demne de tot dispreţul, este punctul central care trebuie pus în evidenţă, subliniat şi dezvoltat în cadrul reorientării psihologice a oamenilor pe care vrem să îi informăm. Odată această reorientare psihologică îndeplinită, restul este rutină. Şocul provocat de cuvântul „înşelătorie“ este etapa iniţială a acestei reorientări.

O problemă de societate

Un alt motiv pentru care doresc să insist asupra controversei exterminaţioniste este că ea reprezintă o problemă distinctă. Pe de o parte există o problemă de istorie, pe de altă parte este vorba de statutul fabulaţiei în cadrul societăţii. Despre această problemă voi vorbi astăzi. Problema istorică este relativ simplă în comparaţie cu statutul născocirii în societate. Altfel spus, înţeleg mai puţin bine locul înşelătoriei holocaustice în societate, decât înşelătoria în ea însăşi. Două aspecte sunt evidente. Pe de o parte, suntem în faţa unei isterii provocată de mijloacele de „informare“. Pe de altă parte, interesele politice în joc nu au dispărut, cum au dispărut, de exemplu, cele ale Primului Război Mondial. Aceste interese politice sunt la fel de contemporane ca titlurile pe prima pagină ale ziarelor de mâine, statul Israel are şi va avea fără încetare probleme, câtă vreme va exista acest stat jidănesc.

Această stare de fapt a pus cercetarea istorică într-o situaţie dificilă, de care ne putem da seama mai bine după felul în care se efectuează, de regulă, difuzarea cunoaşterii în ştiinţele exacte, unde avem aproape totdeauna de-a face cu specialişti calificaţi, care deţin competenţele profesionale necesare divulgării noilor cunoştinţe. Cunoştinţele noi sunt comunicate mai întâi colegilor, în limbajul mai mult sau mai puţin esoteric al specialităţii respective. După un anumit timp, noile cunoştinţe se răspândesc în toată societatea, termenii în care ele au fost descrise iniţial trecând printr-un proces gradual de simplificare şi vulgarizare.

Este clar că aşa ceva nu s-a produs în ceea ce priveşte ştiinţa nouă numită „Holocaust“, care se predă deja prin şcoli şi universităţi. Cel care nu este specialist, dar a văzut „picioarele de lut“ ale înşelătoriei, nu va găsi în revistele savante un răspuns la întrebările cele mai urgente şi mai elementare, pentru că împrejurările sau condiţiile sociale şi politice au băgat frica în lumea universitară şi academică. În principal, este vorba de amnezia culturală evocată mai sus. Nu este vorba de faptul că istoricii ar fi răspuns greşit la anumite întrebări. Problema constă în aceea că nu au îndrăznit să-şi pună întrebările pe care trebuiau să şi le pună şi care frământă foarte mulţi oameni. Numărul celor relativ străini profesiunii istorice, dar care îşi pun problema „Holocaustului“ este din ce în ce mai mare. O astfel de situaţie este inimaginabilă în fizică sau matematică.

Putem înţelege fenomenul curios, care tulbură pe unii, că problema „Holocaustului“ a devenit un domeniu dominat de nespecialişti. Deşi această constatare nu este şi nu poate fi exactă pe deplin, cei ce au tras concluziile evidente din descoperirea „picioarelor de lut“ ale înşelătoriei şi care le-au făcut publice, nu sunt istorici de formaţie. De exemplu, eu sunt inginer. Recunosc, însă, că situaţia este regretabilă. Ea ar fi, însă, şi mai regretabilă dacă nimeni nu şi-ar pune întrebări în legătură cu pretinsul „Holocaust“. Cei care îşi pun astfel de întrebări pot şi trebuie să găsească în aceasta satisfacţia de a fi păstrat vitalitatea cultural-spirituală specifică lui homo sapiens, în ciuda gravei amnezii, a carenţelor istoricilor şi a altor categorii de intelectuali buridanizaţi.

Un alt aspect al chestiunii: căile normale de circulaţie a cunoştinţelor fiind condamnate sau interzise, locul lor a fost luat de publicaţii de orientări ideologice speciale, care au contribuit enorm la difuzarea tezelor revizioniste privind soluţia finală. Spotlight în Statele Unite şi National Zeitung în Germania sunt săptămânale fără pretenţii universitare, cărora mulţi omeni le sunt recunoscători pentru perseverenţa, profesionalismul şi curajul de care au dat dovadă, fără să fie recunoscuţi oficial. Aceste publicaţii şi altele, în diferite ţări, sunt foarte citite, exercitând o influenţă tot mai mare, inclusiv asupra istoricilor profesionişti, cărora le este din ce în ce mai greu să se eschiveze de la a-şi face datoria de istorici, pentru care sunt plătiţi.

Aceste publicaţii informează marele public, iar noi ar trebui să ne punem problema nevoilor revizionismului istoric. S-ar putea ca unii să mă înţeleagă greşit, în sensul că observaţiile mele ar viza rezervarea acestor probleme numai publicaţiilor savante, pentru a nu plictisi marele public cu ele. O astfel de idee este, însă, departe de mine, deşi cred că trebuie stabilită o distincţie între chestiunile tratate de către universitari şi cele tratate în presa populară.

Marele public nu este apt să trateze convenabil aceste lucruri. Pentru el ar trebui să pregătim ceva compatibil cu adevărul istoric şi starea cercetării ştiinţifice, într-un moment sau altul. Ar fi util să distingem între o concepţie populară acceptabilă şi una inacceptabilă. De exemplu, ar fi inacceptabil să lăsăm oamenii să creadă că pământul este pătrat. Practic, ideea rotunjimii planetei noastre ar fi suficientă, lăsând specialiştilor misiunea studierii variaţiilor majore sau minore ale sfericităţii pământului.

Situaţia este comparabilă cu privire la „Holocaust“. Publicaţiile care difuzează rezultatele cercetării istoricilor revizioniști au făcut o muncă satisfăcătoare, exersând, în ciuda represiunii, o binevenită presiune asupra istoricilor profesionişti care preferă să evite subiectul.

Evoluţia controversei

Înainte de începutul anilor ’70, cei care au emis îndoieli privind adevărul scornelii Holocaustului au fost relativ puţin numeroşi. Lucrări mai importante au fost cele ale lui Rassinier, fost deţinut la Buchenwald şi Dora, membru al Mişcării franceze de Rezistenţă contra germanilor, decedat în 1967. Întrucât nu exista decât un interes restrâns pentru acest subiect, traducerea lucrărilor lui Rassinier nu s-a făcut decât în ultimii ani.

Către 1972 sau 1973, s-a produs un fapt aparent misterios, care, iniţial, a trecut aproape neobservat. Este vorba de un anumit număr de oameni, din diferite ţări, care, aproape simultan şi fără ca nimeni dintre ei să cunoască existenţa celorlalţi, s-au pus dintr-o dată să conteste fabulaţia holocaustică şi să îşi publice lucrările. Broşura lui Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, cu o introducere de Manfred Roeder, se sprijinea pe amintirile autorului, care trăise nu departe de Auschwitz. Ea a fost publicată în Germania, în 1973. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich în revista lunară Nation Europa. Ca şi Christophersen, Stäglich se sprijinea pe propriile lui amintiri de război, când a fost trimis la Auschwitz. Tot în 1973 a apărut broşura The Six Million Swindle (Escrocheria celor şase milioane), a lui Austin J. App. În primăvara lui 1974, apare în Anglia broşura lui Richard Harwood, Did Six Million Realy Die? (Au murit într-adevăr şase milioane?). Ceva mai târziu, în acelaşi an, o scrisoare a profesorului Faurisson a pus Sorbona în efervescenţă. Englezul Harwood, francezul Faurisson, Stäglich, Christophersen şi eu însumi cercetam, în 1973, sau chiar mai devreme, acelaşi subiect istoric. Personal, am început cercetarea istorică în 1972, iar cartea a fost publicată patru ani mai târziu în Anglia (1976). Anul următor s-a publicat traducerea germană.

În expunerea mea, nu am citat toate publicaţiile care ne interesează, dar nu trebuie trasă vreo concluzie privind valoarea lor, din faptul că unele figurează în lista mea, iar altele nu. Nu intenţionez să furnizez o bibliografie sau o critică. Doresc numai să discutăm despre evoluţia controversei.

Ceea ce s-a petrecut la începutul şi la mijlocul anilor ’70 a declanşat unele reacţii şi o controversă care nu dă semne de acalmie. În Germania, Roeder a fost condamnat pentru introducerea sa la broşura lui Christophersen3, iar lui Stäglich i s-a redus pensia cu 20 la sută, vreme de cinci ani, prin sentinţă judecătorească4. Actele oficiale de cenzură nu au intimidat autorii amintiţi. Broşura lui Christophersen a fost reeditată cu o nouă introducere, a lui Stäglich în locul lui Roeder. Apoi, Stäglich a publicat excelenta lui lucrare Der Auschwitz Mythos şi încă o carte, ceva mai scurtă, în colaborare cu Udo Walendy. Pretinsul establishment liberal din Germania nu ştia ce să facă cu acest om curajos. Presa a pus pe faţă chestiunea „debarasării de acest paleo- şi neo-nazist“.5

Lucrurile s-au petrecut altfel în Anglia, îndreptăţind speranţa că dezbaterea deschisă şi contestarea sfintelor „Şase Milioane“ nu va rămâne cantonată într-un fel de clandestinitate. Am citit cu stupefacţie darea de seamă favorabilă a cunoscutului autor Colin Wilson, pe marginea broşurii celebre de acum a lui Harwood, în influenta revistă lunară Books and Bookmen. S-a ajuns la o violentă controversă de aproape şase luni, în „poşta redacţiei“ a revistei. Am făcut în altă parte critica broşurii lui Harwood, semnalând, de altfel, că ea conţine unele erori grave6. Broşura are, însă, calităţile ei incontestabile, ea a ocazionat şi a îndemnat publicul cititor la reflecţie, discuţie şi dezbaterea unui subiect până atunci tabu. Ulterior, broşura a fost interzisă în Africa de Sud7 (1976), apoi în Germania, la sfârşitul lui 1978.

În numărul din noiembrie-decembrie al revistei sale Patterns of Prejudice, Institute of Jewish Affairs din Londra a publicat un articol absolut sec, pe marginea cărţii mele. Cam în aceeaşi epocă, la Universitatea Northwestern s-a declanşat un tumult studenţesc în jurul cărţii mele, care a ajuns, astfel, la notorietate naţională şi chiar internaţională. New York Times a publicat un lung articol, deformând titlul cărţii mele în Fabrication of a Hoax8. Ceva mai încolo voi spune câteva cuvinte despre efervescenţa de la Universitatea Northwestern.

În aprilie 1977, am scris revistei Index on Censorship (care apare la Londra şi este afiliată la Amnesty International), aducându-i la cunoştinţă numeroase acte de cenzură oficială a revizionismului istoric, produse atunci în Africa de Sud şi în Germania. Index on Censorship s-a limitat la raportarea actelor de cenzură, fără să adauge vreun comentariu. Mi s-a răspuns în mai 1977: „Se va pune chestiunea de a şti dacă o vom supune consiliului nostru editorial“. În vara lui 1977, cu ocazia unei călătorii în Europa, am vizitat sediul revistei, cu care ocazie mi s-a spus că deliberarea consiliului editorial încă nu a avut loc. De atunci, nu am nici un fel de veste de la această revistă, căreia îi voi scrie din nou pentru a-i aduce la cunoştinţă noi exemple de cenzură, care au intervenit foarte curând, întrucât, de exemplu, la 3 septembrie 1977, mi s-a interzis să iau cuvântul la München9.

În 1977, excelentul grup Ditlieb Felderer10 a lansat, în Suedia, operaţiunea de publicare a unor diverse lucrări în engleză.

În martie 1978, istoricul francez François Duprat a fost asasinat la volanul maşinii sale, de către un aşa-zis „comandou al amintirii Auschwitz“, pentru că a contestat cele şase milioane11.

În primăvara lui 1978, canalul de televiziune NBC a difuzat monstruozitatea de opt ore intitulată Holocaust, precedată şi urmată de obişnuita spălare de creieri pe fondul prea-sfintelor liturghii jidăneşti. Aceste stupidităţi şi manifestări isterice s-au reprodus, apoi, în Marea-Britanie (1978) şi alte ţări europene, la începutul lui 1979. În Germania, emisiunea Holocaust s-a difuzat într-un moment special ales pentru a influenţa Bundestagul, care urma să se pronunţe asupra unei legi pentru „prescrierea crimelor de război“. Critica emisiunii Holocaust am făcut-o cu altă ocazie12, nu vom mai pierde timpul cu asta acum. De altfel, am înţeles că va fi redifuzat în curând.

În vara lui 1978, Noontide Press publică unele dintre cărţile lui Paul Rassinier13. Un an mai târziu, Historical Review Press publică traducerea engleză a cărţii lui Rassinier despre procesul lui Eichmann14.

La sfârşitul lui 1978 asistăm la o escaladă a controversei holocaustice. În octombrie, editorul german Propyläen publică Geschichte der Deutsches (Istoria Germanilor), a profesorului Hellmut Diwald. Proprietate actuală a lui Axel Springer, Propyläen este o prestigioasă editură specializată în cărţi scrise de universitari, destinate unui public cultivat. Pe două pagini, Diwald a publicat lucruri în absolut acord cu ceea ce susţin revizioniştii despre „soluţia finală“. Răcnetele de sfântă indignare ale purtătorilor de cuvânt establishment-cuşer fură asurzitoare. Golo Mann scrise că „cele două pagini (…) sunt cele mai mostruoase ce mi-a fost dat să citesc într-o carte, după 1945“15. În faţa acestui scandal, editorul suspendă vânzarea primei ediţii a cărţii. În noua ediţie, cele două pagini incriminate au fost rescrise, nu de Diwald, autorul cărţii. Sunt sigur de asta, întrucât stilul este complet diferit. Editura Propyläen şi-a pus cenuşă pe cap, conformându-se liniei oficiale a partidului, nu-i aşa? Axel Springer a mers, însă, şi mai departe, asigurând publicul (în cuvinte pe care un editor american nu le-ar fi pronunţat pentru nimic în lume) că înlocuirea celor două pagini este doar începutul rescrierii cărţii şi că, în toamna lui 1979, aceasta va fi „de nerecunoscut“16.

Cele două pagini originale ale lui Diwald nu aveau prea mare importanţă în ele însele, ele nu spuneau decât puţine lucruri. Trebuie să reţinem, însă, două puncte, ambele de foarte mare importanţă. Mai întâi, ca istoric, Diwald are toate titlurile posibile. Este profesor de istorie la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen, foarte bine cunoscut în profesie de când şi-a obţinut doctoratul, sub conducerea istoricului jidan-german Joachim Schopes, acum peste douăzeci de ani. În al doilea rând, rescrierea celor două pagini, în urma presiunii publice, pune în evidenţă atitudinea pe care va trebui să o avem când oamenii pun întrebări de genul: „De ce chiar şi nemţii admit realitatea celor şase milioane de morţi?“ sau „De ce istoricii recunosc masacrele fictive?“. Răspunsul nostru trebuie să fie că, în acest domeniu, libertatea de opinie şi de expresie este o vorbă goală, schimbul de idei nefiind liber. Există în lume bariere oficiale şi oficiase care împiedică libertatea de discuţie şi de dezbatere.

În anumite ţări, mai ales în Germania, există barierele juridice legale, despre care am vorbit. Către sfârşitul lui 1978, Germania a traversat un nou val de represiune. În această ţară, cenzura a inventat noţiunea de noţiunea de „literatură periculoasă pentru tineri“ (jügendgefährdende Schriften), găselniţă care ascunde un sistem comparabil cu americanul X-rating, guvernul făcând poliţia gândirii într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu pornografia. În teorie, legea împiedică accesul tinerilor la anumite produse. Practic, este vorba de cenzura cărţilor de pe lista celor interzise minorilor, care nu pot fi vândute nici măcar prin poştă. Astfel de cărţi se vând, totuşi, în anumite librării, cu anumite restricţii. Cu excepţia cărţii lui Diwald, cărţile de care am vorbit nu au fost niciodată comercializate în librăriile obişnuite.

La sfârşitul lui 1978, Germania de Vest lansă o campanie sistematică pentru înscrierea multor cărţi pe lista celor interzise tinerilor. Primul titlu vizat fu traducerea germană a broşurii lui Harwood. Traducerea germană a cărţii mele, intitulată Der Jahrhundertbetrug, fu pusă pe această listă în mai 197917. De asemenea, se pregăteşte interzicerea cărţii lui Stäglich. Este, însă, prea devreme pentru a vorbi despre această interzicere mai mult decât sigură. Aceste fapte oficiale din Germania, ca şi cele neoficiale, cazul afacerii Diwald, constituie un răspuns cât se poate de clar la întrebarea de ce germanii recunosc ei înşişi realitatea „exterminărilor“? Sistemul politic de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu le recunoaşte libertatea de alegere.

Cam în acelaşi timp izbucni o altă afacere în Franţa. La sfârşitul lui octombrie 1978, l’Express, un magazin comparabil cu Newsweek, a publicat un interviu cu Louis Darquier de Pellepoix, exilat în Spania, fost comisar cu problemele jidăneşti al Guvernului din Vichy, sub ocupaţia germană. Fără să manifeste nici un fel de remuşcare în atitudinea lui generală, Darquier susţinu că singurele fiinţe gazate la Auschwitz au fost puricii. Afirmaţia lui a declanşat în Franţa o polemică ce a coincis aproape cu cea din jurul cărţii lui Diwald, în Germania. Atenţia generală se fixă din nou pe Robert Faurisson, profesor la Universitatea Lyon II, aproape uitat după febra Sorbonei din 1974. Dezordinile anumitor studenţi au dus la suspendarea cursurilor profesorului Faurisson, suspendare prelungită până astăzi. Un alt rezultat al atenţiei acordate opiniilor, chipurile, scandaloase ale profesorului Faurisson, fu că ziarul Le Monde, echivalentul francez al lui New York Times, s-a văzut obligat, în mare parte contra voinţei sale, de a-l lăsa să îşi exprime opiniile în coloanele sale. Desigur, Le Monde a acordat mai mult spaţiu părţii adverse. Faptul, însă, rămâne fapt: o barieră importantă a fost depăşită, cel puţin în Franţa, unde multe întrebări inimaginabile cu un an în urmă, se pun de acum pe faţă18.

În urma publicităţii afacerii Faurisson în Franţa, acesta participă, la 17 aprilie 1979, la o dezbatere de trei ore, pe un canal de elveţian de televiziune în limba italiană. Emisiunea a suscitat un enorm interes, fiind redifuzată pe 6 mai. În urma dezbaterii televizate, revista italiană Storia Illustrata a publicat un lung interviu cu Faurisson. Până în prezent, acest interviu este cel mai instructiv material despre „Holocaust“, publicat de o revistă sau un ziar „establishment“.

În toiul afacerilor Diwald şi Faurisson din Europa, o altă controversă izbucni în Australia. John Bennet, un avocat de libertăţi civile din Melbourne, trimisese câteva exemplare din cartea mea la mai mulţi universitari din oraşul său. Cărţile trimise erau însoţite de o notă, în care Bennet rezuma principalele argumente în sprijinul tezei cărţii, solicitând comentarii critice din partea destinatarilor. În ciuda publicităţii date acestei afaceri, până acum, dacă nu mă înşel, avocatul Bennet nu a primit aproape nici un comentariu. Nici nota în chestiune, nici o altă scriere a lui Bennet nu era destinată publicităţii. Un săptămânal şi-a procurat, însă, textul notei şi a publicat-o, lansând astfel o dezbatere care a durat mai multe luni19.

Cu ocazia acestor controverse, păzitorii şi profitorii făcăturii holocaustice au pălăvrăgit fără să spună nimic, rostind, cu câteva rare excepţii, numai insulte: „antisemit“, „neonazist“ etc. Iată, deci, oameni care, până la o vârstă înaintată, au dus o viaţă normală, fără ca nimeni să îi eticheteze cu astfel de epitete şi care, dintr-o dată, sunt mitraliaţi cu un val de incalificabile insulte politice pentru simplul fapt că îşi pun întrebările pe care orice om normal şi le-ar putea pune pe tema celor „şase milioane“.

Un alt fapt important s-a produs la începutul lui 1979. Interesant este că acesta a venit din partea agenţiei americane C.I.A. Doi foto-interpreţi au făcut public studiul lor despre fotografiile aeriene de recunoaştere pe care Statele Unite le-au făcut la Auschwitz în 1944, pe când acest lagăr reprezenta un interes strategic, ca ţintă petroliferă. În ciuda publicităţii şi a afirmaţiilor unui istoric că fotografiile sunt un fel de dovezi privind exterminările, acestea nu dovedeau nimic de genul ăsta20. Ele arătau exact ceea ce prevăzusem, înainte de a le fi văzut, când am spus că aceste fotografii trebuie să existe21.

Reacţii negative în mediile universitare

Reacţiile negative faţă de revizioniştii „soluţiei finale“ sunt, în general, de natură sentimental-pasională şi afectivă, fără prea mari diferenţe între reacţiile istoricilor profesionişti şi cele ale profanilor. O spun cu regret, dar am fost stupefiat de reacţiile multor universitari care s-au comportat ca nişte caţe jidăneşti hiperemotive. În prima fază a reacţiilor publice pe marginea Înşelătoriei secolului al XX-lea, profesorul Wolfe, de la Universitatea New York, s-a acoperit de ridicol scriind în New York Times că Universitatea din Northwestern ar trebui să îmi facă proces pentru „incompetenţă universitară“ şi „depravare morală“, întrucât redactasem şi publicasem o carte al cărei titlu, spunea omul în scrisoarea lui, era Fabrication of a Hoax. Universitarul citise numai articolul din New York Times, care denaturase titlul cărţii mele. Domnul profesor nu citise cele câteva sute de pagini, înainte de a-şi da cu părerea asupra cărţii mele22.

Reacţia profesorului Wolfe este un caz extrem. Profesorii universitari nu au dovedit, însă, că sunt mai bine informaţi decât muritorii de rând, făcând mult vacarm fără să spună nimic esenţial. Dintre criticile exprimate de profesorii de la Universitatea Northwestern, singura de valoare istorică, ce mi-a parvenit, este că statisticile demografice publicate nu confirmă afirmaţiile mele. Acest fapt este, însă, evocat şi tratat de mine în primul capitol al cărţii.

Departamentul de Istorie al Universităţii Northwestern a patronat, apoi, o serie de conferinţe intitulate „Dimensiuni ale Holocaustului“. În cuvântarea lui introductivă, profesorul preşedinte al Departamentului de Istorie a comis gafa de a mulţumi Fundaţiei Hillel de a fi furnizat oratorii. Ceva mai târziu, universitatea a publicat conferinţele respective într-o broşură, care presupun că este disponibilă.

La Universitatea Northwestern s-a mai produs încă un fapt semnificativ. Ziarul studenţilor a publicat o pagină de publicitate finanţată de Fundaţia Hillel. Este vorba de o declaraţie de „condamnare“ semnată de aproximativ jumătate din corpul profesoral23. Ar fi inutil să reproducem textul acestei declaraţii. Ea menţiona „asasinarea a peste unsprezece milioane de oameni, de către Germania nazistă, între care şase milioane de jidani“. Aspectul interesant al afacerii nu este cifra de şase milioane, cu care suntem asurziţi de zeci de ani, ci celelalte cinci milioane şi mai bine, adăugate recent şi arbitrar de către propagandă, care ne asigură că „vânătorul de nazişti“ Simon Wiesenthal utilizează această cifră de câtva timp24a.

Aparent, cele cinci milioane de ne-jidani joacă un rol precis în cadrul propagandei. Wiesenthal afirmă că „una din cele mai grave erori comise de jidani“ a fost de a nu scoate în evidenţă decât cele şase milioane de jidani, nu şi pe ceilalţi, din care cauză jidanii „ar fi pierdut numeroşi prieteni“. Mărturisesc că nu văd prea bine ce vrea să spună. Aparent s-a decis adăugarea la propagandă a celor cinci milioane de ne-jidani, cel puţin în anumite ocazii bine alese.

Pentru a reveni la condamnarea semnată de mare parte din corpul universitar Northwestern, este clar că suntem în faţa a ceva mai grav decât o simplă adeziune la o doctrină sau un mit stabilit de sus, întrucât este sigur că marea majoritate a semnatarilor nu au auzit niciodată de cele cinci milioane de goyimi, înainte de a li se cere semnarea declaraţiei respective. Acordul lor nu provenea, deci, din simpla acceptare orbească a unei afirmaţii cu care ar fi fost familiarizaţi. Acordul lor se sprijinea pe consideraţii mult mai periculoase, păguboase, nocive, perverse şi imorale pentru mediul universitar. Nu mă voi extinde asupra acestei chestiuni, care ne pune în faţa tristei impresii că numeroşi sunt cei capabili să semneze orice pe tema controversei holocaustice, din moment ce Fundaţia Hillel sau alta le cere semnătura.

Un astfel de comportament este dezolant şi demn de milă, din partea unor oameni care se cred intelectuali, pe care societatea i-a învestit cu conservarea şi dezvoltarea celor ce ţin de spirit, de cultură, de bine şi de frumos. Totuşi, o serie de indicaţii par să arate că propaganda şi poliţia gândirii au înţeles necesitatea de a trata cartea mea cu toată atenţia, măcar pentru a o discredita. S-a zis recent că Butz ar putea furniza şi alte argumente istoricilor „revizionişti“ ai Soluţiei finale. Acesta este pericolul. În consecinţă, Butz trebuie demascat, nu ignorat25.

 

Concluzii

 

Esenţialul concluziilor se poate anticipa. Am descris procesul prin care o teză a ieşit din clandestinitatea la care fusese condamnată prin presiuni politice şi aparentă neverosimilitate (din cauza deceniilor de propagandă), apărând la lumina zilei şi devenind pretutindeni obiectul discuţiilor şi dezbaterilor, inclusiv în presa establishment. Este vorba de o teză încă minoritară. Tendinţa în favoarea revizionismului este, însă, clară pentru cei care nu-şi fură singuri căciula, nu-şi acoperă singuri ochii pentru a nu vedea ceea ce este de văzut, nu-şi înfundă urechile pentru a nu auzi.

Succesul revizioniştilor soluţiei finale, al câtorva istorici şi intelectuali fără de resurse, a depăşit aşteptările. Personal, nu mă aşteptam ca situaţia să evolueze atât de rapid. Calitatea lucrărilor revizioniste nu explică totul. În etapa istorică actuală, societatea este receptivă la ideile noastre. Evoluţia pe care am trasat-o în linii mari este atât de avansată încât devine aproape inutil de ştiut ce gândim noi aici şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla pe plan personal. Independent de noi, cei prezenţi aici, sămânţa revizionistă încolţeşte, creşte şi rodeşte pretutindeni în lume.

Este suficient să revenim la unul dintre primele mele argumente pentru a înțelege cauzele acestei evoluţii. Nimic mai simplu, de altfel. Iluziile şi erorile majorităţii oamenilor nu provin din complexitatea subiectului, ci din factorii politici ai societăţii. Consecinţa simplităţii dezarmante a înşelătoriei constă în faptul că este suficientă dezbaterea ei într-un context favorabil, fără ameninţări, intimidări şi isterie, pentru ca orice om normal să priceapă rapid despre ce este vorba. În această pricepere sau deschidere a ochilor constă reorientarea psihologică de care am vorbit şi care este în curs. Ea înseamnă prăbuşirea şi falimentul iluziilor, prejudecăţilor, minciunilor şi idolatriei holocaustice din epoca postbelică. Acest punct a fost atins de foarte mulţi oameni. Procesul de înţelegere, de deschidere a ochilor şi destupare a urechilor este ireversibil, fiind stimulat de excesul de zel al poliţiei gândirii.

În încheiere, voi face o observaţie care ar putea să pară dezagreabilă. Spunând lucrurilor pe numele lor, revizioniştii „Holocaustului“ sunt victimele unei persecuţii în forme multiple. Mulţi dintre noi nu cunoaştem decât o parte dintre acestea, cele ce apar în ziare, de exemplu, precum interdicţia cărţilor în Germania, suspendarea profesorului Faurisson la Universitatea din Lyon sau micşorarea pensiei lui Stäglich. Cealaltă parte, mult mai personală, despre care ziarele fac cel mult câte o aluzie voalată, este aproape necunoscută. Nu vă voi plictisi cu detalii penibile. Trebuie să vă spun, însă, că această parte există şi ea. În ceea ce mă priveşte sunt pe deplin conştient de gravitatea într-un fel, dar şi de importanţa istorică a observaţiei următoare: persecuţiile ignobile la care suntem supuşi de autorităţile vremii sunt indicaţia sigură a succesului nostru istoric incontestabil. În ciuda împrejurărilor personale grave pe care le suportă de zeci de ani, victimele acestei persecuţii au toate motivele să se bucure în sinea lor. Persecuţiile nedrepte pe care le suferim dovedesc că ne-am făcut datoria de oameni, de intelectuali, de slujitori ai adevărului.

Unii spun că teza istoricilor revizionişti despre Holocaust este precum aceea care pretinde că pământul este plat. Despre această zicere putem observa că nimeni nu îşi bate capul cu cei care spun că pământul este plat. Într-o chestiune fără nici o importanţă, fără nici o şansă de succes, nu este greu ca cineva să fie contra lumii întregi. Dimpotrivă, este foarte greu pentru cineva să se opună întregii lumi într-o problemă în care are dreptate. Acesta este cazul revizioniştilor soluţiei finale, acesta este motivul pentru care suntem persecutaţi pretutindeni. Victoria noastră, victoria adevărului istoric este sigură. Preţul pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească pentru asta este, însă, o altă problemă. De altfel, persecuţiile în sine sunt tardive şi inutile. Din perspectiva istoriei, nu are nici o importanţă ceea ce s-ar putea întâmpla, astăzi sau mâine, tuturor istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici revizionişti la un loc, sau fiecăruia în parte. Forţa de inerţie a controversei istorice în curs este suficientă pentru demascarea înşelătoriei, chiar fără colaborarea lor personală pentru aruncarea periculoasei făcături holocaustice la coşul de gunoi al imposturilor care şi-au trăit traiulb.

NOTE

  1. Datorită îndărătniciei istoricilor, autorul ignoră „peste-milionul“ de jidani, din România de după război, despre care vorbeşte Paul Goma în Săptămâna Roşie: «După ce ruşii au ocupat România, în august 1944, unul dintre marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, fără Herţa, fără Cadrilater)“, el era de peste un milion. (…) De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de „holocaustul românesc“? (…) Ce fel de „Holocaust în România“ e acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase? Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza „Holocaustului în România“: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei — simplu! Însă, pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii „români“ au obţinut de la ocupanţii sovietici (…) tăcerea asupra statisticilor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 de jidani „lichidați de către români“), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (…). Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul-de-evrei în România fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, în 1945-1946? După august 1944, pe tancurile şi în furgoanele Armatei Roşii a intrat în România, câtă mai rămăsese, un număr imens de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) – ei formau grosul… „ucişilor în Basarabia şi Transnistria“, care, după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (totalizând 278. 942 evrei) optaseră pentru Raiul Sovietic. (…) O mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborât cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din Ungaria şi din Cehoslovacia, având cetăţenie şi uniforme sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea „ajutorului frăţesc“, pentru edificarea poliţei politice după modelul NKVD». (Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie, Vicovia, 2009, pp. 49-50. Sublinierile aparţin autorului. De reţinut că Arthur Robert Butz şi Paul Goma semnalează aceeaşi „înşelătorie“. (N.T.).
  2. Este vorba de cifra celor morţi în lagăre, al căror deces a fost înregistrat în documente existente încă în număr suficient pentru a permite o estimare. Fabulaţia pretinde că milioanele de „exterminaţi“ nu erau înscrişi în registre. Vezi raportul „Numărul victimelor persecuţiei naţional-socialiste“, disponibil la Serviciul internaţional de cercetări (Arolsen, Germania). Cifra aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul că numărul jidanilor morţi în timpul războiului nu poate fi decât o oarecare minoritate dintre cei 350.000 sau 400.000 de morţi în lagărele de concentrare. Mulţi alţii sunt morţi în afara lagărelor de concentrare: bolnavi în ghetouri, în masacre din cauze obişnuite şi neobişnuite. Nu se cunoaşte acest număr.
  3. Jewish Chronicle (săptămânal, Londra), 27 febr, 1976,p. 3; Patterns of Prejudice (bimensual, Londra), ian.-febr. 1977, p. 12.
  4. Nation Europa (revistă lunară, Coburg), aug. 1975, p. 39.
  5. Die Zeit, 25 mai 1979, p. 5.
  6. 477. Voice of German Americans (revistă lunară, New York), martie 1978.
  7. Patterns of Prejudice, sept.-oct. 1977, p. 19.
  8. New York Times, 28 ian. 1977, p. A 10.
  9. Süddeutsche Zeitung, 2 sept. 1977, p. 13; 3-4 sept. 1977, p. 13 sqq.
  10. Bible Researcher (Marknadsvagen 289, 2 tr; S-183, Taby, Suedia).
  11. Le Monde, 19-20 martie 1978, p. 24; 23 martie 1978, p. 7.
  12. Spotlight (săptămânal, Washington), 8 mai 1978.
  13. Debunking the Genocide Myth. A Study of the Nazi Concentration Camps

and the Alleged Extermination of European Jewry.

  1. The Real Eichmann Trial or The Incorrigible Victors.
  2. Der Spiegel, 4 dec. 1978, p. 14 sqq.
  3. Der Speigel, 9 apr. 1979, p. 232 sqq; National Zeitung (săptămânal, München), 16 febr. 1979, p. 6.
  4. Frankfurter Allgemeine Zeitung, 16 iunie 1979, p. 23; New York Times, 22 mai 179, p. A13.
  5. Le Monde, 22 nov. 1978, p. 42; 16 dec. 1978, p. 12; 29 dec. 1978, p. 8; 30 dec. 1978, p. 8; 10 ian. 1979, p. 11; 16 ian. 1979, p. 13; 3 febr. 1979, p. 10; 21 febr. 1979, p. 23; 8 mart. 1979, p. 31.
  6. National Times (săptămânal), 10 febr; 24 febr.; The Age (cotidian),15 febr.; 16 febr., 15 mart.; 17 mart.; 22 mart.; 24 mart.; 28 mart.; 6 apr.; 14 apr.; 8 mai; Nation Review (săptâmânal) 24 mai; 31 mai; 28 iunie; Week-end Australian, 26-27 mai. Toate din 1979.
  7. Washington Post, 23 febr. 1979, p. A1; New York Times, 24 febr. 1979, p. 2; 6 mart. 1979, p. A16.
  8. Vezi supra, p. 263. Studiul foto-interpreţilor Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER este intitulat The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex şi este disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington.
  9. New York Times, 4 febr. 1977, p. A22.
  10. Daily Northwestern, 30 martie 1977, p. 5.
  11. Chicago Daily News, 12-13 nov. 1977; Los Angeles Times, 6 mai 1979, partea a IX-a, p. 4; Los Angeles Times Calendar,13 mai 1979, p. 2; New York Times, 28 mai 1979, p. D7.
  12. Despre escrocul internaţional Simon Wiesenthal, vezi şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. (N. red. – V.I.Z.).
  13. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, p. 264.
  14. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 499-516. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLIV)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (44)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

ANEXA E

Rolul Vaticanului

 

Exterminarea jidanilor este o înşelătorie, o minciună de aşa dimensiuni încât implicaţiile ei nu pot fi reduse la subiecte restrânse precum Israelul sau revizionismul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu câţiva ani în urmă, ne-am dat seama că papa Pius al XII-lea nu a condamnat niciodată pretinsele exterminări ale jidanilor. Acest fapt pune anumite probleme istoriei Războiului Mondial, aşa cum este ea concepută, formulată şi propagată. Evenimentul precis care a lansat această controversă generală a fost piesa lui Rolf Hochhuth, Der Stellvertreter [Vicarul]. Considerată un fel de emanaţie a „Raportului Gerstein“, această piesă întreprinde fără scrupule asasinarea morală a lui Pius al XII-lea. Se relatează evenimente în contradicţie cu „raportul“ respectiv, bază pe care se îngrămădeşte născocire peste născocire. Cu toate acestea, piesa lui Hochhuth a servit incontestabil de catalizator pentru examinarea unui fapt destul de important, deşi discuţia care a urmat, dusă de oameni complet manipulaţi de înşelătorie, nu a clarificat nimic, sporind şi mai mult confuzia.

Nu este necesar să explicăm de ce Pius al XII-lea nu s-a exprimat public apropo de exterminarea jidanilor. Nu a făcut-o pentru că nu era cazul. Din același motiv, nu a protestat nici contra exterminării eschimoşilor, de exemplu! În consecință, pentru că rolul Vaticanului se intersectează cu subiectul nostru, trebuie să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.

Mai întâi, câteva repere istorice. Între 1920 şi 1945, Vaticanul a considerat comunismul drept principala ameninţare din lume. În aceste condiţii, el era dispus pentru relaţii amicale cu fasciştii italieni, după luarea puterii de către aceştia, în 1922. S-a ajuns la Concordatul din 1929, care a marcat o schimbare în politica anticlericală a guvernelor italiene anterioare, fiind la baza unor relaţii bune în ansamblul lor, până a căderea lui Mussolini, în 1943. Când Hitler a ajuns la putere, în 1933, Vaticanul şi-a imaginat că este vorba de un nou guvern anti-comunist, care va face pace cu biserica, pe plan naţional. La început, evenimentele păreau să se desfăşoare ca şi în Italia, Concordatul cu Hitler din 1933 (încă în vigoare), garantând bisericii o parte din veniturile rezultate din impozite şi definind sferele de acţiune ale acesteia şi ale Statului, părea să confirme această speranţă. Lucrurile nu s-au petrecut, însă, chiar atât de bine. Deşi, spre satisfacţia Vaticanului, Concordatul a definit rolul bisericii în domeniul educaţiei şi al formării tineretului, naziştii nu l-au aplicat întru totul, găsind diverse căi şi mijloace pentru a slăbi poziţia catolicismului, fără să conteste termenii Concordatului. S-a interzis asociaţiilor tineretului catolic, de exemplu, să se ocupe de sport.

Ideea era că, printr-o astfel de măsură, influenţa lor urma să se limiteze la domeniul strict spiritual, ceea ce ar fi dus la dispariţia lor. De asemenea, existau diverse mijloace de intimidare contra părinţilor care insistau să-şi înscrie copiii în şcolile catolice. În plus, publicaţiile naziste precum Das Schwarze Korps (revistă S.S.) sau Der Stürmer erau deschis anticreştine şi nu încetau să insulte papalitatea şi clerul catolic în general, acuzaţiile preferate fiind că oamenii bisericii sunt ori pederaşti, ori manifestă o slăbiciune specială pentru legăturile cu jidovcuţele. Naziştii, însă, nu au revenit niciodată asupra celei mai importante dispoziţii din Concordat, adică dreptul de a percepe o parte din impozite. Totuşi, ostilitatea reciprocă deveni din ce în ce mai mare, astfel încât, după unii, se ajunsese la punctul care anunța un al doilea Kulturkampf (tentativa nereuşită a lui Bismarck, în anii ’70 ai secolului XIX, de a limita puterea bisericii catolice din Germania).

În 1937, ostilitatea dintre nazişti şi Vatican a produs enciclica Mit Brennender Sorge, care ieşea din uzanţele Vaticanului. Redactată în germană, nu în latină, ea contează printre cele mai virulente atacuri ale Vaticanului contra unui stat. La epoca respectivă, papa era Pius al XI-lea, iar cardinalul Eugenio Pacelli, care în 1939 va deveni Pius al XII-lea, era Secretarul de Stat al Vaticanului. Diplomat până în vârful unghiilor, cardinalul Pacelli fusese vreme de zece ani nunţiu papal în Germania, vorbind curent nemţeşte. El era considerat succesorul probabil al lui Pius al XI-lea şi nimeni nu îi contesta supremaţia în materie de diplomaţie internaţională. Enciclica Mit brennender Sorge a fost redactată sub directa lui supraveghere1.

În ciuda ostilităţii incontestabile dintre biserică şi nazişti, nu trebuie să uităm că, pentru Vatican, inamicul principal era comunismul. În faţa unui adversar precum naziştii, biserica dispunea de un spaţiu de manevră, în vreme ce comuniştii se arătaseră inamici absolut mortali. În plus, Germania nu era singurul stat european care nemulţumea Vaticanul. Franţa şi Cehoslovacia aveau şi ele guverne foarte anticlericale. De aceea, când a izbucnit războiul, oficial neutru, după cum ştim, Vaticanul nu se putea entuziasma nici pentru o tabără, nici pentru cealaltă. Întrucât, însă, comunismul era inamicul principal, este normal să credem că Vaticanul avea, totuşi, o preferinţă pentru lagărul Axei. În ochii lui, Axa reprezenta răul cel mai mic. În sânul bisericii exista o diversitate considerabilă de opinii. Astfel, pe timpul războiului, nunţiul papal la Berlin, Mgr Cesare Orsenigo, a fost evident satisfăcut de victoria germană asupra Franţei, în 1940, exprimând ministerului german de Externe speranţa de a vedea pe nemţi trecând prin Versailles2, înainte de a intra în Paris. Pe de altă parte, însă, Radio Vatican, condus de iezuiţi, era atât de antigerman încât englezii îl considerau prelungirea virtuală a propriei lor propagande3.

După ce am reamintit aceste puncte şi aspecte istorice, să examinăm tăcerea papei Pius al XII-lea, în legătură cu exterminarea jidanilor. Nu vom putea trece în revistă opiniile tuturor celor care au participat la controversă. Ne vom impune unele limite. Mai întâi, între 1967 şi 1975, Vaticanul însuşi a publicat nouă volume de documente din timpul războiului — Acte şi documente ale Sfântului Scaun, privind Al Doilea Război Mondial. Principalul editor al acestei serii a fost Robert A. Graham, fost director al revistei iezuite America. Graham a acceptat fabulaţia exterminării, fiind cunoscut ca principalul purtător de cuvânt al Vaticanului, în această chestiune. Din păcate, numai ultimele două din cele nouă volume sunt consacrate în întregime victimelor războiului. Ele au fost publicate în 1974-1975, şi se opresc în luna decembrie 1943. Diferitele poziţii ale numeroşilor participanţi la controversă se regăsesc în două opere recente, The Vatican in the Age of the Dictators, de Anthony Rhodes (Londra, 1973), apărător al Vaticanului, şi The Pope’s Jews, de Sam Waagenaar (Londra, 1974), care se arată critic în privinţa papei.

Poziţia oficială a Vaticanului, aşa cum este ea enunţată în Introducerea la cel de al VIII-lea volum din Acte şi documente… (p. 279-280) este următoarea:

„În timpul scurtei sale vizite la Vatican, la 26 septembrie [1942], reprezentantul personal al preşedintelui Roosevelt, Myron Taylor, ne-a încredinţat o cerere oficială de informaţii. Din partea Biroului din Geneva al Agenţiei jidăneşti pentru Palestina, primisem informaţii cu privire la situaţia disperată a jidanilor din Polonia sau deportaţi în Polonia. Raportul datează din 30 august şi descrie lichidarea ghetoului din Varşovia, execuţiile dintr-un lagăr numit Belick, la Lwow şi la Varşovia. La capătul deportării, se afla moartea: «Raportul spunea că jidanii deportaţi din Germania, Belgia, Olanda, Franţa şi Slovacia sunt trimişi la măcelărie, în vreme ce arienii din Olanda sau Franţa, deportaţi în Est, sunt într-adevăr utilizaţi pentru muncă». În discuţia lui cu cardinalul Maglione, Taylor a spus: «Aş fi foarte recunoscător Eminenţei Voastre de mi-aţi putea spune dacă Vaticanul deţine unele informaţii care par să confirme raportul conţinut în acest pro-memoria. În caz afirmativ, aş dori să ştiu dacă Sfântul Părinte are vreo sugestie cu privire la mijlocul practic de utilizare a forţei opiniei publice a lumii civilizate, pentru a opri continuarea acestei barbarii».

La 10 octombrie, cardinalul Maglione răspunse că nu dispunea de nici o informaţie specială, pentru confirmarea raportului din Geneva. Efectiv, informaţia cea mai amănunţită, primită zilele acestea de către Vatican, era aceeaşi pe care o primiseră şi Statele Unite. Ea provenea de la ambasadorul Papée, al Poloniei, şi de la organizaţiile jidăneşti ele însele. «De asemenea, din alte surse, Sfântul Scaun a primit Raportul asupra măsurilor severe contra nonarienilor. Până în prezent, însă, nu i-am putut verifica exactitatea». În aceste condiţii, a doua întrebare, despre mijloacele practice care ar putea fi întrebuinţate, nu are nevoie de nici un răspuns. Foarte semnificative sunt adnotările lui Maglione, după ce a primit documentul lui Taylor: «Nu cred că avem informaţii confirmând aceste foarte grave ştiri. Nu-i aşa?» Cel întrebat, secretarul sau «minutorul» răspunse: «Avem informaţiile d-lui Malvezzi». Grave dar generale, indicaţiile lui Malvezzi, funcţionarul unei întreprinderi italiene din Polonia, recent întors din Polonia, nu corespund celor din raportul de la Geneva.

Ceea ce cardinalul Secretar de Stat înţelegea prin «severe măsuri», se poate interpreta la lumina documentelor din aceşti doi ani. Informaţiile primite de Vatican proveneau din rapoarte de a doua sau a treia mână, cu privire la tratamentul brutal impus jidanilor din Ungaria, Croaţia, Slovacia, Franţa şi alte ţări. Care era ultima destinaţie a deportaţilor, care era planul naziştilor constituia, pe atunci, o enigmă. De exemplu, când în luna martie, Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al Slovaciei, vorbea de deportați ca mergând la «moarte sigură», este clar că afirmaţia lui se baza pe condiţiile inumane ale plecării şi brutalitatea gardienilor. După un astfel de debut, era uşor de imaginat că bătrânii, infirmii şi copii nu puteau trăi prea mult, chiar dacă tifosul nu i-ar fi secerat în lagărele suprapopulate şi insalubre. Pe aceeaşi linie se situa şi remarca şefului croat de poliţie, Eugen Kvaternik, după care nemţii ar fi făcut deja să piară două milioane de jidani, aceeaşi soartă aşteptându-i şi pe jidanii croaţi. Ulterior, aceste cuvinte s-au verificat ca foarte exacte. Totuşi, este evident că aducând acestea la Vatican, Părintele Abate Marcone, reprezentantul Sfântului Scaun, nu credea că ele vor fi luate à la letre, ci doar ca un grav avertisment cu privire la tragedia care se profila.

La sfârşitul lui 1942, s-au făcut mai multe declaraţii publice cu privire la deportare. La 17 decembrie, Naţiunile Unite aliate publicară la Londra o declaraţie despre drepturile omului, care denunţa, în termeni puternici dar generali, tratamentul impus jidanilor. La 24 decembrie, în discursul său din ajunul Crăciunului, papa Pius al XII-lea a scăpat o aluzie foarte clară la deportări, despre care, pe atunci, lumea nu îşi putea face o idee decât cu oarecare dificultate“.

 

Explicaţia Vaticanului nu este acceptabilă. Bineînţeles, este adevărat că în documente nu apăreau decât informaţii ocazionale şi neprevăzute cu privire la exterminare. În plus, nimeni cu scaun la cap nu contesta că majoritatea acestor fragmente erau invenţiile propagandei, alegaţiile exterminaţioniste fiind însoţite de altele, în care nimeni nu mai crede astăzi, respectiv asociate cu bizarerii care le făceau incredibile. De exemplu, nota din 2 ianuarie 1943, adresată Vaticanului de către Wladislas Raczkiewicz, preşedintele guvernului polonez în exil la Londra, pretindea că germanii săvârșiseră exterminarea generală a populaţiei poloneze, peste minoritatea jidănească (conform analizei noastre din capitolul III, nota menţionează lagărul de concentrare Auschwitz, lăsând să se înţeleagă că acesta nu este unul dintre locurile exterminării4). În capitolul III am văzut deja că Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al papei în Slovacia, transmitea la Roma anumite poveşti inventate. Ceva mai încolo, vom trece în revistă alte piese de acest gen.

Bineînţeles, trebuie să acceptăm informaţia Vaticanului după care informaţiile de care dispunea acesta, în timpul războiului, nu puteau fi considerate dovezi despre exterminări. Lucrul acesta l-am demonstrat deja. Astăzi, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului afirmă că, într-adevăr, informaţiile lor de atunci nu indicau un program de exterminări, dar acestea au avut, totuşi, loc la scara continentului, fără ca informaţii demne de încredere, pe tema asta, să fi ajuns la Vatican. Afirmaţia este complet ridicolă şi nu o putem lua în consideraţie mai mult de câteva secunde.

Nu este posibil ca un atât de întins program de exterminări să aibă loc fără ca Vaticanul să prindă de veste. Masacrele s-ar fi produs mai ales în Polonia, ţară catolică unde biserica îşi avea agenţii, preoţii catolici din toate satele aflaţi într-o astfel de poziţie că nimic în genul exterminărilor nu s-ar fi putut produce fără ca întregul cler catolic să o afle (mâncărimea sub limbă a femeilor, spovedaniile credincioşilor etc.). Este adevărat că germanii au impus o cenzură asupra comunicaţiilor dintre Polonia şi alte ţări, clerul polonez şi Vaticanul neputând comunica la fel de uşor ca de obicei, lucru care ni se explică în introducerea volumului III din Acte şi documente… Ni se explică, însă, de asemenea, că existau numeroase tertipuri pentru a păcăli cenzura, graţie italienilor, de exemplu, care aveau diverse întreprinderi comerciale în Polonia şi în diferite puncte din Estul acesteia, pe lângă mesajele transmise de particulari până la nunţiul papal din Berlin, care, apoi, comunica cu Vaticanul pe canalele diplomatice privilegiate.

Rhodes înţelege perfect că nu se poate susţine teza ignoranţei. Pe de altă parte, fiind un partizan al exterminărilor, el admite că Pius al XII-lea trebuie să fi avut cunoştinţă de ele. În plus, Rhodes ne explică de ce papa nu s-a exprimat limpede în această privinţă: de frica unei condamnări publice explicite, care ar fi agravat situaţia catolicilor din Germania şi din teritoriile ocupate. Apoi el afirmă că, „în mesajele sale private către şefii de state, privind persecuţia jidanilor, e sigur că papa «a vorbit»“ (sublinierea lui Rhodes). El dă, în continuare, două astfel de exemple de mesaje private, privind Slovacia şi Ungaria, care nu conţin, însă, nimic despre exterminări, vorbind în termeni generali numai de deportarea şi persecuţia jidanilor5.

Rhodes portretizează un Pius al XII-lea timorat, temându-se să se exprime direct contra naziştilor şi a programelor acestora. Din numeroase motive, portretistica lui nu stă, însă, în picioare. După cum o arată chiar documentele citate de el, Rhodes este nevoit să pretindă că papa era timorat, inclusiv în mesajele sale diplomatice confidenţiale. În plus, cele ştiute despre această etapă nu ne permit să susţinem, cum o face Rhodes, că Biserica Romano-catolică fusese pusă cu botul pe labe de către nazişti, prin teroare. Deşi este adevărat că, spre deosebire de colegii lor din ţările aliate, preoţii catolici nu s-au opus niciodată efortului de război german, ei au făcut, totuşi, pe timpul războiului, mult zgomot şi opoziţie valorilor regimului naţional-socialist în domeniul religios, exprimându-şi atitudinea în toată presa catolică din Germania şi de la altarul tuturor bisericilor catolice din Reich. În decembrie 1942, episcopii germani reuniţi la Fulda în conferinţă anuală au trimis o declaraţie guvernului german, denunţând persecutarea Bisericilor catolice din ţările ocupate. În ianuarie 1943, contele Konrad von Preysing, episcop de Berlin, a pronunţat o condamnare publică a teoriilor rasiale şi a politicii naziste. În august 1943, episcopii germani denunţară public ostilitatea naziştilor faţă de educaţia catolică, mesajul lor fiind citit public, în toată Germania6. Este absolut sigur că Biserica catolică nu a fost redusă la tăcere.

Dacă chiar i-ar fi fost frică Sfântului Părinte, nu vedem de ce nu a condamnat exterminările după înfrângerea Germaniei. Discursul din 2 iunie 1945, al lui Pius al XII-lea în faţa Colegiului Sacru, a fost un lung şi ofensant atac contra naziştilor înfrânţi. Totuşi, singurul pasaj din acest discurs, care ar putea fi interpretat ca referindu-se la exterminări, nu priveşte decât „aplicaţiile învăţăturii naţional-socialiste, care au mers până la utilizarea celor mai rafinate metode ştiinţifice, pentru torturarea sau eliminarea oamenilor, adesea nevinovaţi“. Citind întreg discursul papei, apare clar că, precum atâţia alţii atunci, Sfântul Părinte nu se gândea decât la spectacolul dezastruos oferit de lagărele de concentrare la sfârşitul războiului. Singurele victime precise menţionate sunt preoţii catolici internaţi la Dachau, dintre care un procentaj important a pierit din motivele tratate abundent în această carte. Deşi Pius al XII-lea menţionează că un episcop auxiliar polonez a murit de tifos, remarcile lui lasă impresia că nu credea că morţii din lagăre au fost ucişi deliberat de către nazişti, preoţii internaţi la Dachau fiind descrişi ca martiri care au „îndurat suferinţe inexprimabile, din cauza credinţei şi vocaţiei lor“. Nimic din alocuţiunea papei nu vizează exterminarea vreunui grup rasial, religios sau naţional7.

Nimic nu arată că romano-catolicismului i s-ar fi închis gura cu pumnul, pe timpul războiului. În plus, Vaticanul s-a dovedit mai mult sau mai puţin sensibil la anumite presiuni din direcţia contrară. Lucrul apare evident dacă examinăm împrejurările în care papa şi-a pronunţat mesajul de Crăciun 1942, care semăna şi nu chiar cu o condamnare a exterminărilor.

În capitolul III şi chiar ceva mai înainte, am văzut că în toamna lui 1942, Aliaţii au consultat Vaticanul pe tema informaţiilor privind alegaţiile cu privire la exterminările despre care rabinul Wise şi alţii vorbeau de mai multe luni. Am văzut că Vaticanul nu dispunea de astfel de informaţii. Deşi papa Pius al XII-lea şi cardinalul Secretar de Stat Maglione au simţit râma din undiţa propagandei, trista Gruelpropaganda (propagandă pe bază de poveşti groaznice), documentele Vaticanului, reproduse mai sus, arată efortul acestuia pentru a examina îndeaproape chestiunea. Astfel, la 10 noiembrie 1942, nunţiul papal în Italia, Mgr. Francesco Borgongini-Duca, a întâlnit pe Guido Buffarini, subsecretar la Ministerul italian de Interne, cu care a discutat situaţia militară şi politică, inclusiv chestiunea jidovească. Iată ce raporta Borgongini-Duca lui Maglione:

„Apoi mi-a vorbit despre discursul lui Hitler (München, 8 noiembrie); întrebându-l dacă în aluziile la represalii este vorba de gaze asfixiante [gaz asfissianti], mi-a răspuns [risposto recisamente] nu de două ori8.

Se vede că în toamna lui 1942, Vaticanul nu dispunea de informaţii în sensul confirmării alegaţiilor exterminaţioniste, poziţie pe care a adoptat-o în schimburile sale cu reprezentanţii Aliaţilor, când s-a pus această problemă. În capitolul III am arătat că, la sfârşitul lui noiembrie 1942, o notă anonimă, despre care se credea că provine din cercurile Vaticanului, părea să confirme alegaţiile exterminaţioniste. Întrucât nu era vorba de poziţia Vaticanului, această notă era într-un anumit sens un fals. Dacă ea nu provenea de la o sursă din interiorul Vaticanului, ea ar fi putut fi opera lui Virgilio Scattolini, ziarist la Osservatore Romano, care se dădea mare cunoscător al arcanelor Vaticanului şi vindea „ informaţii“ fabricate după buget. Cooperant şi disponibil, Scattolini aranja „informaţiile“ conform nevoilor clientelei, fiind considerat de către O.S.S., la un moment dat, „omul nostru la Vatican“9. O altă posibilitate, mai puţin probabilă, este că nota provenea de la preotul Pirro Scavizzi, despre care vom vorbi mai încolo.

Informaţiile de care dispunea Vaticanul în decembrie 1942, cu privire la persecuţia jidanilor de către nazişti, sunt bine ilustrate într-un mesaj redactat de Mgr. Giuseppe di Meglio, adjunct al Mgr. Orsenigo, nunţiul papal la Berlin, mesaj remis Vaticanului la 9 decembrie 1942. Mesajul tratează amănunţit politica germană cu privire la jidani şi putem presupune pe bună dreptate că redactarea lui s-a făcut în urma unei cereri adresată de Vatican nunţiului papal, Mgr. Orsenigo. Fără îndoială, nunţiatura din Berlin era considerată de Vatican cea mai bună sursă de informaţii în această problemă. De altfel, după cum am văzut, o mare parte dintre informaţiile din Polonia soseau la Vatican prin intermediul biroului lui Orsenigo din Berlin. Iată fragmentul din mesaj care tratează chestiunea jidănească10:

Întrucât mulţi au fugit, înainte de sosirea trupelor germane, în teritoriile poloneze ocupate de ruşi ca şi cele propriu-zis ruseşti, se estimează că în întregul Reich, în momentul de faţă, inclusiv teritoriile ocupate şi Protectoratul Boemiei-Moraviei, se găsesc cam patru milioane de jidani, adică un sfert din populaţia jidovească mondială.

Măsuri.

Principalele măsuri decise contra jidanilor sunt următoarele:

  1. Înfiinţarea ghetourilor.

Cartiere întregi din câteva mari oraşe au fost destinate jidanilor ca domiciliu oficial, cu drept de administrare, forţe de poliţie şi mijloace de comunicare adecvată.

Printre ghetourile stabilite până în prezent, cele mai importante sunt la Litzmannstadt (Lodz) şi Varşovia. De asemenea, câteva ghetouri de găsesc în ţările baltice şi în teritoriie ruseşti ocupate.

  1. Lagăre de concentrare.

Întrucât este evident că în ghetourile din oraşe nu s-a putut găsi loc pentru toţi jidanii, au fost create imense lagăre de concentrare, unde aceştia duc o viaţă foarte grea; li se dă mâncare puţină, sunt supuşi la o muncă extraordinar de penibilă, condiţii care îi duc pe mulţi şi rapid la moarte.

Se zice că în momentul de faţă aceste lagăre de concentrare se găsesc în Polonia, ceea ce ne face să credem că teritoriile orientale şi Polonia în special au fost alese, în cadrul planurilor guvernului german, ca loc de rezidenţă definitivă pentru populaţia jidănească din Europa. În general, pentru a nu atrage atenţia populaţiei, ei sunt obligaţi să plece în mijlocul nopţii; nu pot lua cu ei decât foarte puţine veşminte personale şi o mică sumă de bani.

  1. Steaua.

Începând cu luna septembrie 1941, pentru toţi jidanii a fost stabilit un semn obligatoriu de identificare: o stea galbenă cu şase colţuri, cu inscripţia „Jüde“! în mijlocul ei.

Vederea acestor nenorociţi palizi şi emaciaţi (raţiile lor alimentare sunt foarte reduse faţă de cele ale germanilor, anumite produse alimentare fiindu-le total interzise) care se grăbesc pe străzile oraşelor la anumite ore, sau care, pe timpul călătoriei, se strâng într-un colţ, trezeşte un profund sentiment de oroare şi de compasiune […]

Tratamente inumane în teritoriile ocupate şi în ţările supuse Germaniei din punct de vedere politic.

În urmă cu câtva timp, un ziarist italian, întors din România, mi-a făcut o lungă expunere a metodelor brutale adoptate de această ţară contra jidanilor, mai ales la instigarea Germaniei. Mi-a povestit că un tren întreg fusese umplut cu jidani. Apoi s-au închis cu grijă toate deschiderile, pentru ca aerul să nu mai poată circula. Când trenul a sosit la destinaţie, supravieţuitorii au fost foarte puţin numeroşi, anume aceia care, fiind mai aproape de o deschidere care nu a fost complet astupată, au putut respira cât de cât (…)“.

 

Di Meglio încheia această parte din mesajul său arătând caracterul anticreştin al Institut für Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben (Institut de Cercetări asupra influenţei jidăneşti în viaţa religioasă germană), condus de Alfred Rosenberg, ca şi indiferenţa clerului german cu privire la suferinţele jidanilor.

În mai multe puncte, informaţiile lui Di Meglio erau clar eronate. De exemplu, ne putem face o idee destul de precisă despre condiţiile în care avea loc deportarea jidanilor români, după raportul Crucii Roşii, citind extrasul reprodus în capitolul V, eventual alte părţi ale raportului respectiv11 sau scrierile lui Ginsburg. Este sigur că evenimentele raportate de ziaristul italian au fost inventate. Di Meglio pare dispus să accepte poveşti alarmiste.

Felul în care Di Meglio tratează rolul lagărelor de concentrare arată că falsa interpretare a naturii acestora. Astfel, el lasă să se înţeleagă că numeroşi jidani au fost trimişi în lagărele de concentrare pentru că nu ar fi avut loc în ghetouri. Acest lucru nu este exact. Jidanii şi alţii au fost trimişi în lagărele din Polonia pe măsura cererii de mână de lucru. De asemenea, Di Meglio lasă impresia că lagărele de concentrare au fost destinate mai ales cazării jidanilor, ceea ce, de asemenea, este inexact, ca şi exagerarea insuficienţei hranei în lagărele de concentrare. Totuşi, după cum am văzut în capitolul IV, el are dreptate cel puţin în ceea ce priveşte mortalitatea ridicată din lagăre în momentul redactării dării sale de seamă, deşi nu excesul de muncă a fost cauza deceselor.

În alţi termeni, descrierea lui Di Meglio constituie un adevăr general sau aproximativ, cu câteva lucruri inexacte şi tendinţa de a crede prea uşor lucruri din cele mai grave. Este, însă, clar că el nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui program de exterminări care să semene cu acela care prindea formă în propaganda aliată şi care era raportat Vaticanului de către unii diplomaţi aliaţi şi diversele organizaţii jidăneşti.

Alocuţiunea papei cu ocazia Crăciunului conţinea o remarcă, fără aluzie precisă la jidani, despre „sutele de mii de oameni care, fără să fi comis vreo greşeală, ci numai din cauza naţionalităţii sau rasei, au fost uneori condamnaţi la moarte sau la o deteriorare progresivă“. Reacţia Berlinului la această alocuţiune a fost eterogenă. R.S.H.A. a considerat-o un atac direct la adresa regimului nazist, în vreme ce pentru Ministerul de Externe nu a fost decât obișnuitul exces de păşunism catolic. Reamintim că, la 17 decembrie 1942, Aliaţii adoptaseră oficial alegaţiile exterminaţioniste, într-o declaraţie în care „numărul victimelor“ era „estimat la câteva sute de mii“ de jidani. Ei nu au fost foarte satisfăcuţi de declaraţia Papei, considerând-o insuficient de explicită12. Din punctul nostru de vedere, remarca de Crăciun a Papei este excesivă, dat fiind tabloul situaţiei pe care Vaticanul îl primise de la nunţiatura din Berlin. Având în vedere excepţionalitatea unei astfel de formulări, în gura unui papă care nu dăduse astfel de semne până atunci, ea este încă şi mai tulburătoare, mai ales în acel moment al războiului şi pentru că nu a mai revenit asupra ei.

Documentele Vaticanului din timpul războiului explică, totuşi, remarca Papei cu privire la persoanele condamnate la „moarte sau deteriorare progresivă“, din alocuţiunea pronunţată de Crăciun. La sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, unul dintre principalele obiective ale diplomaţiei Vaticanului era obţinerea din partea Aliaţilor a angajamentului de a nu bombarda Roma. Britanicii insistau asupra dreptului lor de a bombarda Roma, atitudine care contrasta cu cea americană, care trebuia să ţină seama de o largă minoritate catolică, ce forma o parte importantă din electoratul New Deal-ului al preşedintelui Roosevelt. Poziţia adoptată de Anglia consta în aceea că Roma nu putea beneficia de consideraţii particulare şi că va fi bombardată funcţie de necesităţile militare. Urmărindu-şi obiectivul, Vaticanul nu trata numai cu Aliaţii, ci şi cu germanii şi italienii. Pe Aliaţi încerca să îi facă să renunţe la ideea de a bombarda Roma, iar pe italieni şi germani să îşi mute în alte părţi obiectivele militare. De altfel, la Roma nu exista aproape nimic în materie de industrie de război, în schimba erau foarte multe cazărmi şi comandamente militare. În decembrie 1942, Guvernul italian consimţi să îşi mute cartierul general afară din Roma. Simţind că se făcuse un pas important în sensul cel bun, cardinalul Maglione îl întâlni, la 14 decembrie, pe ministrul Angliei pe lângă Vatican, sir F. D’Arcy Osborne, anunţându-i schimbarea intervenită. Osborne nu s-a lăsat, însă, convins pe deplin, arătând că foarte multe trupe italiene sunt cantonate în oraş. În notele sale, Maglione rezumă întâlnirea lor în felul următor13:

„Ministrul a arătat că impresia lui este că Sfântul Scaun se preocupă special de oraşele italiene, când este vorba de bombardamente, tocmai pentru că ele sunt italiene.

I-am făcut observaţiile următoare: (1) că pentru Roma există motive foarte speciale. I le-am reamintit şi i-am spus că dacă Roma va fi bombardată, Sfântul Scaun va protesta; (2) că Sfântul Scaun intervine contra bombardării populaţiei civile din oraşele italiene, care era în curs. Ministrul nu trebuie să uite că Sfântul Părinte s-a exprimat şi cu alte ocazii contra bombardării populaţiei lipsite de apărare. Când oraşele englezeşti au fost bombardate, toată lumea a văzut că acest lucru nu a scăpat cuvintelor foarte severe ale Sfântului Părinte.

Ministrul a recunoscut justeţea observaţiei mele, apoi a exclamat: Dar de ce Sfântul Scaun nu intervine contra teribilei masacrare a jidanilor?

I-am reamintit că Sfântul Părinte revendicase deja, în mesajele sale, dreptul la viaţă, la o existenţă calmă şi la o parte suficientă din bunurile lumii acesteia pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi rasa şi religia.

Pe de altă parte, am adăugat, nu trebuie să ignoraţi ceea ce a făcut şi face încă Sfântul Părinte pentru a uşura soarta bieţilor jidani. Aceştia o ştiu foarte bine şi mulţumesc frecvent Sfântul Scaun pentru tot ce se face în favoarea lor.

Ministrul a insistat: trebuie ca Sfântul Scaun să intervină pentru a obţine încetarea masacrelor [eccidi] jidanilor. [Sfârşitul notei].

 

Mai târziu, în aceeaşi zi, Osborne s-a întâlnit din întâmplare cu Mgr. Domenico Tardini, secretarul Congregaţiei pentru Afaceri ecclesiastice extraordinare (ministrul de Externe al Vaticanului), asigurându-l că plecarea din Roma a comandamentului militar italian „Nu schimbă nimic!“. În notele sale, Tardini a rezumat conversaţia cu Osborne şi a conchis14:

Îndepărtarea comandamentelor militare poate servi la mai buna punere în evidenţă a faptului că cel care bombardează Roma este un barbar (din care motiv este foarte bine că Sfântul Scaun s-a interesat de această problemă), deşi asta nu va feri Roma de bombe.

Vedem, astfel, fundalul politic în cadrul căruia s-a produs alocuţiunea Papei din ajunul Crăciunului. Din punctul de vedere al Vaticanului, după schimbul de vederi dintre Osborne şi Maglione, era clar că Anglia propunea un târg: Papa să condamne exterminarea jidanilor, iar Aliaţii, în schimb, se vor abţine să bombardeze Roma. Recunoaştem că este vorba de o poziţie persuasivă având darul de a forţa chiar şi mâna unui Sfânt Părinte. Dincolo de consideraţiile de etică, este evident că Vaticanul nu îşi putea batjocori neutralitatea oficială, acuzând public Germania de crime absolut inventate. În orice caz, la ora respectivă, Germania încă era forţa militară dominantă pe continent, aceasta fiind cauza pentru care alocuţiunea de Crăciun nu comporta o aluzie precisă la jidanii din Germania. Totul, însă, s-a spus pe un fond pe cât de imprecis, pe atât de antigerman. Ameninţarea bombardamentelor aliate asupra Romei nu diminuă, însă, după Crăciunul 1942. Astfel, cu ocazia unei scurte remarci similare, ignorate de presa mondială, pe care o găsim într-o lungă alocuţiune pronunţată de Papă la 2 iunie 1943, Vaticanul nu a mai făcut nici o aluzie la această chestiune. Într-o scrisoare către prietenul său Preysing, Papa Pius al XII-lea a menţionat remarca sa din ajunul Crăciunului 1942. Chiar şi în această corespondenţă confidenţială, însă, termenii precişi folosiţi sunt mult mai puţin severi decât cei din ajunul Crăciunului 194215.

Deşi Vaticanul a interpretat pe bună dreptate cuvintele lui Osborne în sensul unei propuneri precise, este, totuşi, foarte probabil că acesta nu avea în vedere propunerea unui târg. Este posibil, de exemplu, că Osborne a simţit că poziţia lui Maglione este relativ puternică şi s-a servit de ceea ce i-a fost mai la îndemână pentru a-şi consolida poziţia şubredă din cadrul schimbului de vederi. Declaraţia oficială a Aliaţilor, asupra exterminărilor, va interveni trei zile mai târziu şi nu încape îndoială că întregul corp diplomatic era la curent cu tărăşenia care plutea în aer, lucru care explică prezenţa ei în spiritul lui Osborne.

Roma a suferit primul bombardament aerian la 19 iulie 1943 (opera americanilor), ţintele raidului fiind nodurile feroviare utilizate de armatele italo-germane după debarcarea aliată din Sicilia, la 9 iulie. În cursul raidurilor următoare, s-a întâmplat ca bombele să cadă chiar şi asupra Vaticanului, distrugerile suferite de monumentele istorice şi religioase ale acestuia fiind, însă, minime.

Singurul punct interesant cu privire la rolul Vaticanului constă în eforturile sale cu adevărat importante, pentru ajutarea jidanilor, după cum a arătat şi Rhodes. Acesta, însă, neglijează unele aspecte, din care cauză trebuie citit şi Waagenaar. Totuşi, pentru cel care analizează fantasmagoria exterminării, singura concluzie importantă care se degajă din activităţile Vaticanului este următoarea: implicaţiile de atunci ale Vaticanului în chestiunile jidăneşti din Europa aduc dovada suplimentară că, în chestiunea exterminărilor, nimic nu se putea petrece fără ca Sfântul Scaun să prindă de veste.

Am examinat câteva puncte importante cu privire la rolul Vaticanului, dar există şi alte elemente singulare pe care le putem aborda câtă vreme suntem pe subiect.

În documentele Vaticanului cu privire la război, apare un preot bizaroid şi suspect, pe nume Pirro Scavizzi. Acesta era un preot militar care călătorea în trenurile sanitare ale armatei italiene, făcând un fel de navetă între Italia şi Frontul de Est. Calitatea lui de cuvios părinte militar îi permitea să se roage pentru soldaţii italieni răniţi, după cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări. Întrucât, însă, călătorea foarte mult, cuviosul părinte făcea adesea serviciul de curier, contactele pe care le avea cu demnitarii bisericii permiţându-i să predea cu regularitate diverse mesaje, dintre care unele au avut darul să îi excite imaginaţia.

Prima bizarerie o întâlnim în februarie-martie 1942, când Scavizzi aduce o scrisoare presupusă a fi din partea Mgr. Adam Sapieha, arhiepiscopul Cracoviei. Era vorba despre suferinţele preoţilor catolici, confruntaţi cu brutalităţile nemţilor. Modul cum Acte şi documete raportează acest fapt arată că împrejurările erau cu totul singulare16:

„(…) arhiepiscopul renunţă la orice precauţie, descriind opresiunea nazistă şi tragedia lagărelor de concentrare în termeni pe care nu-i întâlnim nici înainte, nici mai târziu. După ce i-a predat, însă, lui Scavizzi mărturia sa, arhiepiscopului i se făcu frică şi trimise un mesager cu misiunea de a-l ruga pe preotul militar să ardă mesajul, „fiind îngrozit că nemţii ar pune mâna pe el, în care caz ar împuşca toţi episcopii, ba poate şi pe alţii“. Abatele Scavizzi distruse efectiv autograful respectiv, nu înainte, însă, de a face o copie cu mâna sa, adăugând propria sa mărturie asupra tragediei şi disperarea care este urzeala vieţii de zi cu zi a catolicilor polonezi.

Că Scavizzi vorbeşte de o scrisoare pe care o arde, pentru a onora cererea autorului ei, iată ceva care ne surprinde. Să fim, însă, indulgenţi cu prea-cucernicul părinte, cum se spune. Iată-l, însă, că Scavizzi reapare cu o scrisoare către Papa, scrisă la 12 mai 1942, în Bolonia17:

 

„În legătură cu nunţiul actual [Orsenigo, la Berlin] cardinalul [Innitzer, din Viena] îi deplânge tăcerea şi îşi exprimă opinia că acesta [Orsenigo] este prea timorat şi nu se interesează de lucruri cu adevărat grave (…). Lupta contra jidanilor este implacabilă şi se agravează pe zi ce trece, cu deportări şi chiar execuţii în masă. Masacrul jidanilor din Ucraina este de acum complet. Tot aşa, în Polonia şi Germania, ei vor să-l ducă la capăt cu un sistem de asasinate în masă (uccisioni in massa)“.

Am văzut, însă, că nu acestea erau informaţile de care dispunea nunţiatura din Berlin. Totuşi, chiar dacă Innitzer ar fi avut astfel de opinii, este ridicol să ne imaginăm că le-ar fi încredinţat lui Scavizzi, chiar numai pentru conduita personală a acestuia, fără să mai vorbim că i le-ar fi încredinţat spre a le transmite Papei. Suntem, deci, în drept să emitem îndoielile noastre cu privire la credibilitatea lui Scavizzi. Iată-l, însă, încă o dată pe prea-cucernicul părinte Scavizzi, la 7 octombrie 1942, când scrie un „raport asupra situaţiei din Polonia Scavizzi, care a ajuns în dosarele Vaticanului18:

„Jidanii: Eliminarea jidanilor prin asasinate în masă [uccisioni in massa], inclusiv copii şi sugari, este aproape totală. În rest, pentru aceştia orice viaţă civilă este imposibilă, din cauza unei brasarde albe. Nu pot merge la piaţă, nu pot intra într-un magazin, urca într-un tramvai sau taxi, asista la un spectacol sau frecventa o casă ne-jidănească. Înainte de a fi deportaţi sau ucişi, ei sunt condamnaţi să muncească forţat, chiar dacă aparţin clasei instruite. Cei câţiva jidani rămaşi par liniştiţi, ba chiar îşi afişează aproape orgoliul lor. Se zice că peste două milioane de jidani ar fi fost ucişi“.

Ajunşi aici, putem formula o a doua bănuială: Vaticanul cunoştea foarte bine ceea ce noi avansăm ca simplă bănuială, dar a considerat că nu trebuie dată nici o importanţă declaraţiilor lui Scavizzi. Deşi le păstrează în dosarele sale, Vaticanul nu consideră că ele confirmă alegaţiile exterminaţioniste ale organizaţiilor sioniste evocate mai sus.

Întrucât publicarea documentelor Vaticanului din cursul războiului este încă în curs la data încheierii acestei lucrări, este posibil ca numele lui Scavizzi să nu mai apară de loc. Totuşi, în 1964 (el a murit către 1967), el pretindea, într-o revistă italiană, că Papa i-ar fi vorbit cu toată încrederea, în timpul războiului, despre consecinţele neapărat negative pe care le-ar fi avut excomunicarea lui Hitler (care, oficial, era catolic) pentru exterminarea jidanilor19462. Iată-ne aşadar la destinaţie! Scavizzi scornea poveşti extravagante pentru a se plasa pe post de vedetă în sutană, atribuindu-şi o importanţă şi un statut diferite de poziţia lui umilă, de popă militar într-un tren sanitar. Devine clar că cea de a doua bănuială a noastră este, probabil, întemeiată: Scavizzi era considerat de Vatican drept un preot inofensiv, care putea administra sfintele taine şi chiar transporta mesaje, dar care era incapabil să raporteze corect nişte fapte. Judecând după comentariile lor, constatarea că editorii Actelor şi documentelor… l-au putut lua uneori în serios, este destul de amuzantă. Totuşi, întrucât imaginea lui Scavizzi de povestitor bun de adormit copiii sare în ochii cititorului, la lectura documentelor, se poate ca editorii să fi avut o altă opinie cu privire la cuvioşia sa, pe care încă nu au exprimat-o.

Există un punct care merită reţinut din rapoartele lui Scavizzi, mai ales cel din 12 mai 1942. Nu este verosimil ca Scavizzi să fi scornit singur fabulaţia exterminării, deşi aceasta ar putea fi, totuşi, posibil într-un mod confuz şi vag. Dacă nu el a născocit alegaţiile despre exterminare ce se găsesc în scrisoarea sa din 12 mai 1942, înseamnă că a auzit ceva, undeva… Faptul nu este lipsit de interes, întrucât raportul său este datat cu o lună înainte ca organizaţiile sioniste din Vest să înceapă să vorbească în acest fel. Prima declaraţie de acest gen a Congresului mondial jidănesc datează din 29 iunie 1942, după cum am arătat în capitolul III. Aceasta ne face să credem că motivul propagandei exterminaţioniste circula, deja, în Europa Orientală înainte de iunie 1942. De altfel, supoziţia noastră este în acord cu studiul lui Dawidowicz, după care alegaţiile exterminaţioniste în Watherland (partea anexată din Polonia, la sudul Coridorului), privind camioanele de gazare de la Chelmno, au apărut mai întâi în publicaţia clandestină jidănească Veker, de patru pagini. Paginile 3 şi 4, din numărul pe februarie 1942, al acestei publicaţii, lansau alegaţiile exteminaţioniste în Guvernământul general din Polonia. Apoi, acestea au fost preluate de Mitteylungen, o altă publicaţie jidănească, tot clandestină, la începutul lui aprilie 194220, care vorbea de gazări la Belzec. Potrivit acestor indicaţii, făcătura exterminaţionistă a fost confecţionată de obscuri propagandişti jidani din Polonia, promovarea ei ulterioară la rang de impostură istorică internaţională fiind opera unor cercuri sioniste occidentale, mai ales din New York şi din jurul acestuia.

Întrucât propaganda privind exterminările exista deja în Polonia, în primăvara lui 1942, şi pentru că informaţiile ajunse la Vatican, într-un cuantum apreciabil, au trecut prin biroul nunţiului papal din Berlin, se poate ca aceste „basne“ exterminaţioniste să fi ajuns şi la urechile lui Orsenigo. În scrisoarea sa din 28 iulie 1942, către Mgr. Giovanni Montini (actualul Papă Paul a VI-lea, care adesea l-a înlocuit pe Maglione în timpul războiului), Orsenigo se plângea de dificultăţile obţinerii de informaţii exacte cu privire la ceea ce se întâmpla cu jidanii. După ce comentează practica naziştilor de a ordona jidanilor dintr-o dată şi fără avertisment să-şi facă valiza pentru a fi deportaţi, Orsenigo scrie21:

„După cum este uşor de înţeles, această absenţă de informaţii dă naştere la cele mai macabre supoziţii privind soarta non-arienilor. De asemenea, din păcate, circulă zvonuri (voci), greu de controlat, despre călătorii dezastruoase şi chiar asasinate în masă de jidani (eccidi in massa). Astfel, până acum, toate intervenţiile în favoarea catolicilor non-arieni au fost respinse cu răspunsul obişnuit că apa de botez nu schimbă sângele jidanului şi că Reichul german se apără contra rasei non ariene, nu contra religiei jidanilor botezaţi.

Printre atâtea rumori sinistre sunt şi câteva ştiri mai puţin triste. De exemplu, circulă zvonul că în Olanda, unde tocmai au început deportările non-arienilor, protestul deschis al protestanţilor, la care s-au asociat şi episcopii catolici, a reuşit să excludă non-arienii botezaţi de pe lista deportărilor. De asemenea, s-a raportat că în ghetoul de tristă celebritate Litzmannstadt, în Reichsgau-l Wartheland, un preot polonez cu spirit apostolic eroic a fost autorizat să rămână printre catolicii non-arieni, pentru a se ocupa de mântuirea sufletelor acestora“.

 

O notă a editorului arată, totuşi, că povestea cu protestul din Olanda este falsă. Semnalăm că o parte însemnată din ajutorul Vaticanului destinat jidanilor, în această perioadă, era vărsat mai ales familiilor recent convertite la catolicism, a căror situaţie era deosebit de tragică. Nimeni nu vrea să mai audă de ei. Germanii îi considerau jidani în continuare, iar jidanii îi considerau renegaţi.

Remarcile precedente ale lui Orsenigo arată clar că Scavizzi ne-a dat o imagine falsă despre nunţiul papal din Germania. În egală măsură, însă, ele mai arată că Orsenigo auzise anumite rumori oribile, deşi nu se ştie prea bine ce înţelegea el prin „masacre“ (eccidi in massa). Bineînţeles, după cum am notat în capitolul VII, uneori au avut loc masacre de jidani, iar el a putut lua cunoştinţă prin mesajele primite şi poveştile care circulau. Se poate ca aceste poveşti să-şi fi avut originea în propaganda care începuse să strige cucurigu de pe acoperişurile organizaţiilor clandestine jidăneşti din Polonia. Este posibil ca el să fi avut în vedere un raport al lui Scavizzi către nunţiatura din Berlin, cu privire la „informaţiile“ transmise prin scrisoarea din 12 mai 1942. În orice caz, scrisoarea lui Di Meglio, din 9 decembrie 1942, arată că nunţiatura din Berlin nu îşi dăduse adeziunea, la acea dată, la nici o alegaţiune exterminaţionistă (cu excepţia, poate, a poveştii despre România) care a putut să îi parvină.

În legătură cu documentele Vaticanului, mai sunt câteva puncte care ar merita să fie examinate. În timpul războiului, reprezentantul Vaticanului în Grecia şi în Turcia a fost Mgr. Angelo Roncalli, devenit mai târziu papă, sub numele de Ioan al XXIII-lea. Iată ce transmite acesta, din Istambul la Vatican, la 8 iulie 194322:

„1. Fidel regulii de prudenţă pe care mi-am impus-o în contactele cu diverse persoane, chiar cele demne de un respect special, evit întâlnirile care nu sunt strict necesare sau foarte utile. De exemplu, nu l-am văzut pe von Papen (ambasadorul Germaniei în Turcia) decât odată în şase luni şi foarte rapid, cu ocazia vizitei mele la Ankara, pentru sărbătoarea de Paşte. Atunci se vorbea mult de afacerea Katyn care, după von Papen, ar fi trebuit să dea de gândit polonezilor cu privire la avantajele reorientării lor către Germania. I-am răspuns cu un trist surâs că, pentru asta, ar trebui uitate mai întâi milioanele de jidani trimise şi suprimate (soppresi) în Polonia şi că, în orice caz, este o bună ocazie pentru Reich de a schimba tonul în relaţiile cu polonezii.

Acum că von Papen şi întregul corp diplomatic s-au întors din Ankara la Istanbul şi pe malul Bosforului, ocaziile de întâlniri nu vor lipsi.

  1. Cel care vine să mă vadă din când în când este bravul baron von Lersner (…)“.

Roncalli trece, apoi, la subiecte care nu ne interesează. Când acest document a fost publicat de către Vatican, presa a spus că Mgr. Roncalli vorbise de „milioane de jidani trimise şi suprimate în Polonia“23, traducere acceptabilă care cere, însă, câteva cuvinte din partea noastră. Verbul italian sopprimere (al cărui participiu trecut soppressi se găseşte în nota Mgr. Roncalli) este apropiat de englezul suppress şi de francezul supprimer, remarcă ce îşi are locul aici, pentru că Mgr. Roncalli şi von Papen îşi vorbeau, probabil, în franceză. Termenii italian şi francez au acelaşi sens, fără să fie echivalentul strict al termenului englez, căci, aplicate la oameni, cuvintele sopprimere şi supprimer lasă să se înţeleagă că sunt ucişi mulţi. Totuşi, aceste cuvinte nu sunt echivalentul strict al exterminării („extermination“) sau anihilării („annihilation“). Italiana şi franceza au termeni de aceeaşi origine şi echivalenţi cu cel englez, pentru ambele noţiuni. A aplica termenul sopprimere la un mare număr de persoane subînţelege că multe sunt ucise şi, funcţie de context, poate însemna sau nu acelaşi lucru cu „exterminarea“. Nu trebuie, deci, exclusă posibilitatea ca Mgr. Roncalli să se fi gândit la altceva decât exterminările care făceau, atunci, obiectul declaraţiilor aliate, pe care desigur le cunoştea. De exemplu, cu aceiaşi termeni, a putut să se gândească la ceea ce germanii numeau suprimarea rebeliunii din ghetoul Varşovia, în cursul căreia nemţii au ucis numeroşi jidani. Totuşi, eu înclin către respingerea acestei interpretări. Mi se pare mai probabil că Mgr. Roncalli se gândea la exterminările evocate de Aliaţi.

Dacă totuşi citim cu atenţie darea de seamă a lui Roncalli, înţelegem că nu este foarte important de a şti la ce anume s-a gândit el exact când a formulat remarca respectivă. El descrie întâlnirea neprevăzută dintre doi diplomaţi, pe care unul, adică el însuşi, nu o dorise. Conform „regulii de prudenţă“ pe care şi-o impusese, cuvintele sale au fost astfel alese pentru a scurta sau evita astfel de întâlniri. Ceea ce, de fapt, i-a spus lui von Papen a fost că, dacă acesta doreşte să prelungească întâlnirea, nu trebuie să conteze pe el, pe Roncalli. În limbaj diplomatic, i-a adus la cunoştinţă lui von Papen atitudinea pe care o expune curat şi neîntortochiat în prima frază din raportul său. Remarca lui Roncalli era o paradă diplomatică de un tip bine cunoscut, în cadrul căreia nu este foarte important de ştiut cu adevărat despre ce vorbeşte interlocutorul, sau de a verifica dacă acesta acceptă sau nu veracitatea alegaţiunii respective. Partea semnificativă din acest schimb de cuvinte este că Roncalli nu dorea să vorbească cu von Papen, asta fiind tot ce i-a spus. Pe de altă parte, dacă Roncalli ar fi dorit cu adevărat să-i vorbească lui von Papen, în nici un caz nu ar fi început conversaţia prin remarci indiscutabil ostile, evocând exterminarea-represiunea sângeroasă a revoltelor din ghetouri, independent de opinia pe care ar fi avut-o despre atrocităţile şi brutalităţile care ar fi fost comise de către nemţi.

Vaticanul fiind observator şi participant la evenimentele războiului mondial, era inevitabil să audă zvonurile şi poveştile exterminaţioniste cunoscute de toată lumea. Ecoul acestor poveşti este cât se poate de normal în anumite pasaje din documentele Vaticanului. Când întâlnim astfel de pasaje, trebuie să le considerăm în funcţie de intenţiile posibile ale persoanei care a formulat cutare sau cutare remarcă sau observaţie, ca şi întregul context al evoluţiei propagandei, aşa cum am analizat-o mai ales în capitolul III. După cum prima frază din raportul său lasă clar să se înţeleagă, Roncalli încerca pur şi simplu să se debaraseze de von Papen, în cadrul acestei întâlniri fortuite din 8 iulie 1943, la Ankara, repetând alegaţiile exterminaţioniste cărora, după cum o ştia foarte bine, Vaticanul nu le dăduse o cauţiune specială, în ciuda presiunii Aliaţilor.

Între documentele Vaticanului, găsim o altă scrisoare, din august 1942, a arhiepiscopului catolic ucrainian Szeptyczkyi, către papa Pius al XII-lea. Această scrisoare se întinde mult pe tema atrocităţilor pe care nemţii le-ar fi comis, cititorul surprins întrebându-se, până la ultimele linii, când Szeptyczkyi pune punctul pe „i“, ce l-a determinat pe acesta să îşi scrie scrisoarea. Szeptyczkyi semnalează că de trei ani nu a obţinut nici o binecuvântare apostolică (adică adeziunea Papei, foarte importantă în materie de politică eccleziastică), că suferinţele şi lupta sa sub germanii „răi“ ar trebui să fie un motiv suficient pentru a i se acorda, în sfârşit, binecuvântarea respectivă24.

Este clar că cele câteva pasaje din documentele Vaticanului cu privire la exterminarea jidanilor reflectă pur şi simplu evoluţia propagandei, aşa cum am analizat-o în această carte. În capitolul III am văzut că Burzio transmitea Vaticanului, din Slovacia, născociri despre uzinele de săpun, care constituiau o trăsătură a propagandei epocii respective. Un alt exemplu este seria de note redactate de către Maglione, la 5 mai 1943, raportând fabulaţiile exterminaţioniste. Nu ştim prea clar care a fost la originea acestor note. După textul publicat, cititorul nu poate spune dacă Maglione raporta propriile lui impresii sau numai alegaţiile formulate de un altul (alte documente redactate de Maglione, în vremea respectivă, arată că acesta nu credea în povestea exterminărilor). În orice caz, se face referinţă la exterminări prin cameră de gazare la Treblinka şi aproape de Brest-Litovsk. Editorul şi-a manifestat evidenta perplexitate observând25:

„Informaţia adusă probabil de un om de afaceri italian, pare destul de veche, întrucât nu menţionează nici Birkenau, nici Auschwitz, unde se concentrase, atunci, cea mai mare parte a exterminărilor“.

Mereu pe acelaşi subiect, editorul notează26:

„Propaganda aliată, care vorbea pe larg despre atrocităţile germane, era complet mută cu privire la Auschwitz, pentru motive care niciodată nu au fost analizate de cineva“.

După cum era inevitabil ca propaganda să se manifeste în documentele Vaticanului, tot aşa de inevitabil era ca o parte din adevărul cu privire la cele ce ne interesează să se găsească în fragmentele alese din arhiva publicată a Sfântului Scaun. Aceste documente sugerează că Vaticanul avea acces nu numai la jidanii polonezi, dar şi la cei deportaţi din Italia, după ocuparea Romei de către germani, la 8 septembrie 194327. Editorii volumului IX din Acte şi documente… (apropo de victimele războiului în 1943) arată că prietenii şi rudele jidanilor deportaţi au primit scrisori din partea acestora, că membrii rezistenţei olandeze, „în contact constant cu jidanii din ţările lor, (raportau) pur şi simplu că deportaţii erau puşi la muncă în lagăre, vârstnicii şi copii fiind trimişi în ghetouri“. Conducătorii comunităţii jidăneşti din Roma nu aveau cunoştinţă de un program de exterminare, temându-se numai de „rigorile iernii şi sănătatea fragilă a multor deportaţi“, după cum o confirmă „multe dintre scrisorile ajunse atunci la Vatican şi care formează, astăzi, un gros dosar în arhivele acestuia (…) nu este menţionată exterminarea lor brutală“. De asemenea, citim că, în iulie 1943, părintele Marie-Benoît, care i-a ajutat mult pe jidani în timpul războiului, a descris deportările jidanilor din Franţa, arătând că lagărul Auschwitz şi cele din vecinătate sunt lagăre de muncă în care „moralul deportaţilor este în general bun, plin de încredere în viitor“28.

Propaganda privind exterminările la Auschwitz nu a început decât în 1944. De aceea, vom întâlni, probabil, alegaţii care nu pot lipsi din documentele Vatican pentru 1944-1945, atunci când acestea vor fi publicate. Alegaţiile în speţă nu pot lipsi întrucât, ca şi pentru documentele despre „exterminări“ în general, tot ceea ce priveşte lagărul Auschwitz provine din aceeaşi sursă contestabilă care este… propagandaa.

NOTE

  1. RHODES, pp. 171-210.
  2. Aluzie la proclamarea Imperiului german, în ianuarie 1871, în Galeria Oglinzilor din castelul Versailles. (N.T.).
  3. RHODES, p. 246.
  4. Actes et documents, vol. 7, p. 179.
  5. RHODES, p. 347.
  6. New York Times, 22 ian. 1943, p. 6; 13 mai 1943, p. 8; 5 sept. 1943, p. 7; 6 sept. 1943, p. 7.
  7. New York Times, 3 iunie 1945, p. 22.
  8. Acte şi documente, vol. 7, p. 82.
  9. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
  10. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
  11. Crucea Roşie (1948), vol. 3, p 520 sqq.
  12. RODES, p. 272 sqq.; WAAGENAAR, pp. 409, 435 sq.
  13. Acte şi documente, vol. 7, p. 136 sqq. Waagenaar, p. 413, dă extrase din discuţia lui Osborne cu Maglione, fără să le situeze, însă, în perspectiva ameninţării aeriene aliate asupra Romei.
  14. Acte şi documente, vol. 7, p. 138 sq.
  15. Acte şi documente, vol. 2, p. 326; vol. 9, p. 40; RHODES, p. 348 sq.
  16. Acte şi documente, vol. 3, p. 15 sq; Rhodes, p. 288.
  17. Acte şi documente, vol. 8, p. 534.
  18. Acte şi documente, vol. 8, p. 669 n.
  19. RHODES, p. 345; WAAGENAAR, p. 431.
  20. Dawidowicz, p. 295 sqq.
  21. Acte şi documente, vol. 8, p. 607 sq.
  22. Acte şi documente, vol. 7, p. 473 sq.
  23. New York Times, 5 aprilie 1973, pp. 1, 5.
  24. Acte şi documente, vol. 3, pp. 625-629.
  25. Acte şi documente, vol. 9, pp. 39, 274.
  26. Acte şi documente, vol. 9, p. 42.
  27. Acte şi documente, vol. 9, pp. 493, 499, 632-636.
  28. Acte şi documente, vol. 9, pp. 38, 42 sq.
  29. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 467-489. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLIII)

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (43)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

ANEXA D

Declaraţiile lui Jozef Kramer (Procesul Belsen)

Declaraţiile care urmează au fost publicate în Fyfe, editura The Belsen Trial

 

Prima declaraţie a lui Josef Kramer

 

M-am născut la 10 noiembrie1906, la München. Sunt căsătorit şi am trei copii. M-am angajat în S.S. în anul 1932. Nu aveam nici o pregătire, aşa că am fost repartizat cu serviciul într-un lagăr de concentrare. Nu am cerut acest gen de muncă. Când a izbucnit războiul, organizaţia S.S. a trecut sub comandament militar, iar eu am cerut să trec în serviciul activ, pentru că aş fi preferat lupta. Mi s-a spus, însă, că trebuie să fac munca la care am fost repartizat. Primul meu grad a fost cel de Unterscharführer; apoi am fost promovat Scharführer şi Oberscharführer, în 1934 şi 1935. Nu îmi mai amintesc datele.

Dachau. În 1936, eram în administraţia lagărului Dachau, comandant fiind Standartenführer-ul Loritz. Ţn lagăr, nu erau decât prizonieri germani. Nu pot fi absolut sigur, dar, pe cât îmi amintesc, toţi prizonierii erau germani. Unitatea S.S. sau „trupa de gardă“ [Wachttruppe] era din Bavaria de Nord. În lagăr nu erau decât prizonieri politici, delicvenţi şi anti-sociali. Anti-socialii sunt oameni precum cerşetorii şi ţiganii, care nu vor să muncească. Nu s-au făcut execuţii în lagăr. Singurul caz în care oamenii puteau fi ucişi era tentativa de evadare. În acest caz, santinela avea ordin să deschidă focul. Dacă se trăgeau focuri de armă cu ocazia unei tentative de evadare, poliţia făcea o anchetă. Am plecat din acest lagăr la începutul lui iunie 1937.

Sachsenhausen. De la Dachau am ajuns în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Fusesem promovat ofiţer, Untersturmführer, în afara procedurii normale de cadre. Când am ajuns la Sachsenhausen eram deja în cadrele S.S.

Prizonierii de la Sachsenhausen aparţineau aceloraşi trei categorii ca cei din lagărul precedent. Comandantul lagărului era Standartenführer-ul Baranowsky. Nici în acest lagăr nu se executau sentinţe capitale. Eram prea mic în grad ca să aflu tot ce se petrecea, dar am auzit din când în când că au fost ucişi oameni cu ocazia tentativelor de evadare.

Mauthausen. Lagărul următor a fost cel de la Mauthausen, în Austria. Când am sosit în el, abia fusese terminat. Comandantul legărului era Standartenführer-ul Ziereis. La început aveam acelaşi grad ca mai înainte, apoi am fost promovat Obersturmführer, în ianuarie 1939, dacă nu mă înşel. Eram un fel de ofiţer de administraţie, la dispoziţia comandantului. Toţi prizonierii erau germani, cele trei tipuri menţionate mai sus. Cei din ultimul tip, adică vagabonzii şi bate-câmpii de pe uliţe erau austrieci, mai ales, căci erau mulţi acolo înainte ca Germania să ia Austria. Erau cam între 1.500 şi 2.000 de prizonieri, toţi bărbaţi. Aceste cifre cuprind şi prizonierii jidani. Pe când eram acolo, era destul loc în lagăr pentru toţi prizonierii. La data sosirii lor, prizonierii nu ştiau când vor pleca. Numai câţiva erau condamnaţi pe trei sau şase luni, dar, în majoritatea lor, erau acolo pentru o perioadă nedeterminată. Încălcarea disciplinei era sancţionată prin izolare, izolare cu apă şi pâine sau muncă suplimentară duminica. Prizonierii nu erau bătuţi niciodată şi nu cunosc cazuri când s-ar fi tras cu arma. Au fost cazuri de evadare, dar nu eram acolo când cu aceste tentative. Eram la birou, telefonul sună şi una dintre santinele anunţă că un prizonier a încercat să fugă. Datoria mea era atunci să merg unde lucra prizonierul, pentru a vedea cum de a fost posibil să evadeze. Se prevenea poliţia, dându-se semnalmentele evadatului.

Potrivit instrucţiunilor, un prizonier nu avea dreptul să depăşească o anumită linie. Dacă depăşea această linie, santinela trebuia să facă trei somaţii cu cuvintele „Stai sau trag!“, apoi să tragă primul foc în aer şi abia al doilea pentru a ucide. Dificil de spus câte tiruri de acest fel vor fi fost pe când eram acolo, pentru că a trecut destul timp de atunci. Cred că zece, până la cincisprezece persoane or fi fost împuşcate, dar nu pot spune o cifră exactă. Toate cazurile în care s-a tras, făceau obiectul unui raport către autorităţi, la Mauthausen şi la Linz. Oraşul cel mai apropiat făcea ancheta. Dacă se trăgea în cineva sau dacă cel în care s-a tras murea, santinela era imediat pusă într-un fel de arest, dar nimeni nu a fost vreodată condamnat pentru a fi tras fără justificare. Majoritatea celor împuşcaţi astfel erau delicvenţi sau vagabonzi, cea mai mare parte a deţinuţilor aparţinând acestei categorii.

Decesele care interveneau aveau mai ales cauze naturale. Dacă cineva murea, trebuiau avertizaţi cei apropiaţi lui, precum şi autoritatea care l-a trimis în lagărul de concentrare. A fost o iarnă foarte grea, în care numărul deceselor a crescut, dar, pe ansamblu, erau foarte puţini morţi. Prizonierii locuiau în barăci de lemn, cu trei rânduri de paturi supraetajate, de la 250 la 300 pe fiecare baracă. Pe când eram în acest lagăr, Obergruppenfürer-ul Eike, care superviza toate lagărele de concentrare, a venit în vizită de trei sau patru ori, dar nu mai îmi amintesc datele. Nu existau prizonieri de război în acest lagăr. Cei câţiva prizonieri politici, care ne-au venit, nu au mărit prea mult numărul deţinuţilor. Erau mai toţi de naţionalitate austriacă. Membri ai vechiului guvern austriac sau ai partidului lui Schuschnigg nu aveam nici la Dachau, nici la Mauthausen. Eu conduceam birourile şi mă ocupam de scrisorile comandantului, tot ce sosea şi pleca. Îi citeam scrisorile şi el îmi dădea ordine pe care apoi le transmiteam diverşilor sub-comandanţi.

În ceea ce priveşte pedepsirea prizonierilor, puterile comandantului nu erau bine precizate, dar cred că putea să dea până la 21 de zile de arest. De altfel, el era singurul ce dispunea de puteri disciplinare. Nu ştiu care era numărul de prizonieri când am plecat, în 1940, dar lagărul era plin. Efectivele erau înregistrate zilnic, dar nu mai îmi amintesc acum numărul lor. Unii prizonieri erau trimişi în alte lagăre. Aceste transferuri se efectuau nu după tipul prizonierului, ci după genul de muncă ce trebuia prestată şi după profesiile disponibile. Pe când eram acolo, câteva persoane au fost eliberate. Nu îmi amintesc dacă era vorba de prizonieri politici sau de alte categorii, dar îmi amintesc că pentru aniversarea lui Hitler din 20 aprilie 1940, am văzut vreo cincizeci de prizonieri în curte, care urmau să fie eliberaţi.

Auschwitz. Am sosit la Auschwitz în mai 1940. Trăiam afară din lagăr, într-un sat, cu familia. Aveam birou în lagăr, unde lucram în timpul zilei. Comandantul lagărului era Obersturmführer-ul Höss, iar eu eram locţiitorul lui. Nu ştiu cam câţi membri număra personalul lagărului când am sosit. Cea mai mare parte dintre prizonierii de la Auschwitz erau deţinuţi politici, de naţionalitate poloneză. Nu erau prea mulţi când am sosit în lagăr, pentru că acesta abia fusese construit. Tot ce era când am plecat, patru luni după sosire, erau clădiri din piatră, construite de polonezi. Bărbaţi, femei şi vite trăiau în barăci de lemn. Clădirile din piatră erau goale. Vechii locatari ai clădirilor din lemn se mutaseră. Când am început, personalul se limita la mine însumi şi un secretar. Nu aveam decât o companie S.S. pentru pază. Nu îmi amintesc numele companiei, dar o numeam „compania de pază a lagărului de concentrare Auschwitz“. Această companie nu avea număr de cod poştal la armată. Ofiţerul în gradul cel mai înalt era comandantul lagărului, după el venind comandantul companiei de pază, Obersturmführer-ul Plorin. În afară de comandantul companiei, nu mai era nici un ofiţer. Plutoanele erau comandate de plutonieri. Asta se mai schimba, funcţie de împrejurări. În afara comandantului de lagăr, de mine însumi, de secretar şi de compania S.S., nu mai era nimeni. Al doilea secretar a sosit mai târziu. Mai erau vreo 40 sau 50 de S.S., care nu aparţineau companiei de pază, îndeplinind funcţii administrative în legătură cu bucătăriile, barăcile etc.

Nu ştiu care era numărul prizonierilor din acest lagăr. Puteau fi cam între 3.000 şi 4.000, dar nu garantez. Untersturmführer-ul Meyer conducea administraţia. Nu reuşesc să-mi amintesc prenumele lui, căci totdeauna m-am ţinut departe de ceilalţi. Motivul este că aveam familia cu mine. Era un medic, cred că se numea Potau. Venea din Silezia de Nord. Apoi a murit, nu îmi aduc aminte prea bine. Mai era un Untersturmführer, îl chema Meier (sau Mayer) şi se ocupa de prizonieri. Cred că prenumele lui era Franz. Comandantul dădea ordine ofiţerului S.S., comandantul gărzii. Ordinele veneau de la instanţa superioară S.S., care era Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Birou principal de administraţie economică), Amtsgruppe D, Berlin, Oranienburg.

Gestapoul din Katovice ne prevenea de sosirea prizonierilor. În anumite cazuri, prizonierii erau aduşi de poliţişti obişnuiţi, care le aduceau şi dosarele. În cea mai mare parte a timpului, prizonierii soseau prin convoaie cu trenul, la gara Auschwitz, unde mergeam cu maşinile, să-i luăm în primire. Toţi prizonierii erau bărbaţi. Gestapoul nu interoga pe nimeni în lagăr. Toate interogatoriile aveau loc înainte de sosirea în lagăr. Reprezentantul poliţiei din administraţia lagărului se ocupa de delicvenţii contra cărora deja erau deschise unele proceduri. Nu îmi aduc aminte de numele lui. Nu a rămas decât foarte puţin timp, fiind înlocuit de un altul. Când prizonierii soseau, unii erau foarte sănătoşi, alţii nu. Niciunul nu dădea, însă semne, de inaniţie sau tratament inuman. Cred că pe vremea când eram acolo nu exista un arest sau o „zarcă“, pentru pedepsirea disciplinară a prizonierilor. După cum am spus, însă, lagărul nu era decât la începuturile sale. Regulile care se aplicau prizonierilor politici germani s-au aplicat tuturor prizonierilor germani, polonezi sau ruşi. Nu se făcea nici o diferenţă. Una din clădirile din piatră a fost transformată în spital. Era o clădire de piatră, la fel ca celelalte. Alături de medicul pe care l-am menţionat mai era unul dintre deţinuţi, printre care erau mulţi medici şi studenţi în medicină. Atribuţiile mele nu îmi permiteau să dau ordine echipei medicale, medicii depinzând direct de comandant.

Rata mortalităţii era de aproximativ 1 la sută vara, poate 1,5 la sută, o medie săptămânală. Erau morţi naturale, datorate sănătăţii proaste încă de la sosire. Medicul lagărului întocmea rapoarte, pe care, în calitatea mea de locţiitor, le vedeam şi eu. În medie, primeam cam treizeci de astfel de rapoarte pe săptămână. Prizonierii morţi erau incineraţi. Unii prizonieri lucrau la crematorii, sub ordinele gardienilor. Cenuşa morţilor era expediată familiilor, dacă acestea o solicitau. Cât timp am fost acolo au avut loc foarte puţine eliberări, care pentru prizonierii politici trebuiau autorizate de către Gestapoul din Berlin. Pentru prizonierii de drept comun, autorizaţia eliberării era eliberată de către poliţie. Filiala Gestapo care se ocupa de lagăr era Cartierul general departamental de la Katowice. Nu ştiu să mai fi fost un cartier general intermediar între cel din Katowice şi cel din Berlin. Funcţionarii Gestapo erau fie îmbrăcaţi civil, fie în uniformă banală, fără nimic distinctiv. Unii purtau o insignă S.D. [Serviciu de siguranţă], deşi S.D.-ul şi Gestapoul erau două lucruri diferite. Ordinele mele veneau de la S.S., ca şi pentru comandantul lagărului. Poliţia Gestapo se ocupa de prizonierii politici din interiorul lagărului. Orice pedeapsă corporală trebuia autorizată de către Berlin. Autorităţile lagărului nu puteau ordona nici o pedeapsă corporală. La început, pedepsele corporale erau administrate de către Gardieni. Mai târziu, însă, acest lucru a fost interzis de către Berlin, prizonierii trebuind să-şi administreze ei înşişi pedepsele de acest fel. Nu ştiu de ce acest ordin a venit de la Berlin-Oranienburg, semnat de Gruppenführerul Glüks.

Dachau. Între 15 şi 20 noiembrie 1940, m-am întors la Dachau. Până atunci fusesem folosit la munca de birou, întâi ca secretar, apoi ca locţiitor sau adjunct, iar acum urma să mă familiarizez cu munca în raport direct cu prizonierii. Trebuia să mă formez spre a deveni Lagerführer [şef de lagăr]. Transferul meu fusese autorizat de organizaţia centrală S.S. de la Berlin. Când am sosit la Dachau, lagărul era în perfectă ordine şi consta în 30 sau 32 de clădiri din lemn pentru găzduirea prizonierilor, a spitalului etc. Fiecare baracă adăpostea între 300 şi 350 de oameni. Numărul total al prizonierilor era între 13.000 şi 14.000 oameni. Pentru paza acestora existau trei companii S.S., fiecare având între 120 şi 150 de oameni. Ofiţerii companiilor de gardă nu erau profesionişti S.S., ci oameni de diverse meserii şi profesii, încorporaţi în armată şi detaşaţi la S.S., care îi folosea în lagărele de concentrare. Nu ei ceruseră acele posturi. Ei îşi primeau ordinele de la comandantul lor, care le primea pe ale sale de la Berlin-Oranienburg. Comandantul Lagărului era Obersturmführer-ul SS Piorkozski. Rangul imediat inferior era acela de Lagerführer, deţinut de Hauptsturmführer-ul Eill. Nu îmi mai amintesc prenumele acestuia. Mai era un ofiţer care conducea administraţia, Hauptsturmführer-ul Wagner. Apoi erau trei comandanţi de companie, ale căror nume nu mi le amintesc. Toţi prizonierii erau bărbaţi, delicvenţi şi prizonieri politici, ca mai înainte, la care se adăugaseră un nou tip, polonezii şi ruşi făcuţi prizonieri de război, care fuseseră afectaţi la anumite munci, de exemplu în ferme agricole. Printre aceştia, mulţi erau autori ai unor delicte minore precum tentativă de evadare sau refuz de a munci, pentru care ajunseseră în lagăr de concentrare. Prizonierii de război fuseseră aduşi în lagărul de concentrare întrucât comiseseră aceste delicte sau altele în lagărele de prizonieri. Pe vremea aceea nu erau decât prizonieri care veneau de pe Frontul de Est, adică polonezi şi ruşi. Mi se spune că războiul cu Rusia nu a izbucnit decât în iunie 1941, în vreme ce eu am plecat în aprilie 1941. Dacă este aşa, înseamnă că am amestecat cu Auschwitz. Am fost acolo doar ca un fel de stagiar, nu avem nici o obligaţie în legătură cu organizarea lagărului. Nu îmi amintesc de tentative de evadare. Nu îmi amintesc nici de rata mortalităţii, pentru că nu aveam nimic de-a face cu asta. Ştiu însă că era un foarte bun lagăr. Exista o fabrică de mobilă, unde prizonierii lucrau ca dulgheri şi tâmplari, în vreme ce alţii erau croitori sau cizmari. Prizonierii nu erau autorizaţi să iasă din lagăr decât în cazuri excepţionale, de exemplu pentru munca în grădini. Câtă vreme am fost acolo, în fiecare săptămână soseau între patruzeci şi cincizeci de prizonieri noi. Erau puţine transferuri, iar eliberări şi mai puţine. Noii prizonieri veneau de la Gestapoul din München. Dacă aceştia erau de drept comun, atunci veneau de la poliţie, tot din München. Sub conducerea administraţiei, diverse grupuri vizitau lagărul de două sau de trei ori pe săptămână. Aceste grupuri erau formate mai ales din străini eminenţi, oameni de stat şi politicieni din ţările aliate Germaniei. Nici un înalt demnitar german nu a vizitat lagărul.

Natzweiler, din aprilie 1941 până la 10 sau 15 mai 1944. Am fost numit Lagerführer la Natzweiler şi promovat comandant de lagăr în octombrie 1942. Am fost avansat la gradul de Hauptsturmführer, înainte de a fi numit comandant de lagăr. La sosirea mea în lagăr, comandantul acestuia era Sturnbannführer-ul Hüttig. Administraţia era condusă de Obersturmführerul Faschingbauer, iar medic era Obersturmführer-ul Eiserle. Comandantul companiei de gardă era Obersturmführer-ul Peter. Personalul administrativ se compunea din 20 de persoane la început şi 70 sau 75 la sfârşit. Este vorba de un lagăr foarte mic. Când am ajuns, încă nu erau prizonieri, întrucât lagărul abia fusese construit. Când am plecat, în mai 1944, erau între 2.500 şi 3.000 de prizonieri, repartizaţi în cele trei categorii obişnuite: politici, antisociali, drept comun, iar, mai târziu, prizonierii de război polonezi sau ruşi, care comiseseră delicte minore încercând să evadeze sau refuzând să muncească. De asemenea, erau câteva sute de prizonieri din Luxemburg. Nu pot spune cu certitudine dacă erau sau nu şi prizonieri francezi. Prizonierii soseau cu documente de identitate, unde era trecută şi naţionalitatea lor. Nu îmi amintesc detaliile întrucât nu mă ocupam de hârtii eu însumi. Acei oameni nu veneau direct în lagărul meu, ci proveneau din alte lagăre de concentrare. Nu pot deci spune de ce erau ei acolo, dar pe câte ştiu nu puteau să aparţină decât celor trei tipuri de care am vorbit. În orice caz, nu am nici o amintire de faptul că unii prizonieri ar fi fost cedaţi pentru experienţele medicale ale unui medic din Strasbourg. Nu îmi amintesc de profesorul Pickard din Strasbourg. Este absolut imposibil ca astfel de experienţe, pe orice fel de prizonier, să fi putut fi practicate fără să o ştiu. Cele două funcţiuni ale mele, lagerführer şi comandant de lagăr, mă obligau să ştiu astfel de lucruri. Obergruppenführer-ul Glücks, din ministerul de la Berlin, a venit de două ori în inspecţie, la începuturile lagărului, prima dată în vara lui 1941 şi a doua oară în primăvara lui 1942.

Vizita Gruppenführer-ului Pohl a avut loc la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1944. Singurul lucru care l-a interesat pe Glücks a fost numărul de prizonieri politici şi de anti-sociali. Străinii contau ca prizonieri politici. Glücks nu m-a întrebat de naţionalitatea prizonierilor. Nu am cunoştinţă de prizonieri britanici deţinuţi la Natzweiler. Niciodată nu am văzut un document al lagărului care să indice că unul dintre prizonieri ar fi fost de naţionalitate britanică. Situat pe vârful unui deal, lagărul era compus din 15 barăci de lemn, fiecare dintre acestea putând adăposti până la 250 de persoane. Biroul meu era tot acolo. Locuiam, însă, în sat, la picioarele dealului, împreună cu familia mea. Toţi ofiţerii erau căsătoriţi şi trăiau în sat, cu familiile lor. Îmi amintesc de o schimbare de personal: Obersturmführer-ul Peter, care comanda compania de gardă, a fost transferat şi înlocuit de un alt Obersturmführer, numit Meier. Nu cunosc nici unul dintre Rottenführer-ii care erau acolo. În lagăr exista un crematoriu, iar rata mortalităţii depindea de anotimp. Vara erau cam 7-8 decese pe săptămână, iar iarna între 15 şi 18. Toţi mureau de moartea lor naturală. Urmam aceeaşi procedură ca în toate celelalte lagăre descrise aici, pentru informarea familiilor şi a autorităţilor care îi trimiseseră în lagăr.

În toată echipa nu exista decât un singur ofiţer cu sănătatea, Obersturmführer-ul Eiserle şi patru sau cinci infirmieri (germani). Ofiţerul cu sănătatea era asistat de către medici şi studenţi în medicină dintre prizonieri. Multe persoane de peste 50 de ani mureau din cauze naturale, de exemplu boli de inimă. Faţă de alte lagăre, rata mortalităţii era foarte joasă. Mă duceam adesea în sala de operaţii şi medicul îmi dădea explicaţii despre diversele probleme de acolo, de exemplu furniturile medicale. Întrucât, însă, erau multe cuvinte în latină, nu prea înţelegeam despre ce era vorba. Medicul nu s-a plâns niciodată de lipsa furniturilor medicale. Două barăci fuseseră rezervate spitalului, una pentru spitalul propriu-zis şi alta pentru prizonierii cu probleme generale de sănătate sau pur şi simplu slăbiţi. Veritabilul spital cuprindea între 60 şi 75 de paturi. Chirurgul putea face mici intervenţii, dar nu operaţii în stil mare. Pentru operaţiile importante, oamenii erau trimişi la Strasbourg. Se semna un document când persoana pleca şi la întoarcere se semna din nou. Rata mortalităţii era înscrisă în registrele lagărului.

Cât am fost acolo, au avut loc cam 20 sau 25 de tentative de evadare, zece prizonieri dintre cei care încercau să evadeze fiind împuşcaţi. Cei opt sau nouă, care au fost prinşi, au primit între 14 şi 21 de zile de carceră, funcţie de vârsta şi de condiţia lor fizică. În patru sau cinci cazuri din douăzeci, aceştia au fost biciuiţi sau bătuţi. Vinovatul primea zece sau cincisprezece bice, cu aprobarea Lagerführer-ului şi sub supravegherea medicului lagărului. Când am fost Lagerführer, aprobam eu însumi. În general, când se aplicau pedepse corporale, numărul de lovituri de bici varia între cinci şi douăzeci şi cinci. Numărul acesta era fixat prin ordin de la Berlin şi nu putea trece peste douăzeci şi cinci. Medicul trebuia să fie prezent în momentul pedepsei. Nu îmi amintesc de cazuri în care prizonierul ar fi fost incapabil să îşi suporte pedeapsa şi ar fi leşinat. Dacă aşa ceva se întâmpla, datoria medicului era să intervină, căci de aceea era el acolo. Se foloseau bastoane din lemn ordinar, lungi de aproximativ un metru şi groase precum degetul cel mare. Ele erau dintr-un lemn solid, de prin păduricile din jurul lagărului. Pedeapsa era administrată de un alt deţinut, care era tras la sorţi, aceasta petrecându-se în felul următor: prizonierul îmbrăcat era lungit pe o masă, loviturile se aplicau pe partea posterioară, peste veşminte. Nu am avut niciodată dificultăţi cu prizonierii care trebuiau să administreze pedeapsa. Ei primeau un ordin, pe care îl executau. Dacă ar fi refuzat să execute ordinul, nu aş fi putut să-i pedepsesc pentru acest refuz. Ordinul de la Berlin spunea că atâtea lovituri trebuie administrate de către un alt prizonier, fără să spună ce trebuie făcut cu cel ce refuză să bată pe unul dintre camarazii săi. Nu exista o regulă fixă cu privire la faptele pentru care se aplicau pedepse corporale. Comandantul era acela care propunea şi cerea aprobarea Berlinului pentru aplicarea unei astfel de pedepse.

Cererea către Berlin trebuia să specifice genul de delict comis şi ce alte pedepse a primit cel în cauză pentru eventuale delicte anterioare. Scrisoarea aceasta trebuia semnată de comandant. Genul de delicte pentru care ceream aprobarea de aplicare a unei pedepse corporale era că „prizonierul a furat de trei sau patru ori mâncarea altor prizonieri“, murdărie, nesupunere, agresiune contra unui gardian. Primul lucru care se petrecea când un evadat era prins şi readus în lagăr era o anchetă a poliţiei judiciare, pentru a se afla dacă evadatul a comis crime sau delicte înainte de a fi prins. Apoi, evadatul era adus în faţa comandantului, care, fără proces, ordona pedeapsa. Fiecare caz de evadare se semnala la Berlin. Prinderea evadatului era semnalată şi ea. Comandantul putea aplica celui evadat o pedeapsă de până la 21 de zile de carceră, fără să ceară aprobarea Berlinului. Pedepsele corporale nu se puteau însă aplica fără aprobarea Berlinului. Fiecare membru al gărzii îşi avea puşca sa, iar turnurile de pază erau prevăzute cu mitraliere. Soldaţii de pază nu aveau decât armele lor regulamentare, biciul, bâtele, bastoanele fiind interzise.

Prizonierii sosiţi în grup erau instalaţi în aceeaşi baracă. La nevoie, erau împărţiţi în categoriile cunoscute: politici, anti-sociali şi drept comun, niciodată, însă, după naţionalitate. Nu exista un regulament precis în acest sens. Era vorba mai curând de un obicei. Cele trei categorii nu erau grupate numai în ceea ce priveşte locuinţa. Oamenii munceau împreună, mâncau împreună, vorbeau între ei. La început, prizonierii lucrau numai în interiorul lagărului. Apoi a fost deschisă o carieră alături de acesta. De asemenea, exista un atelier pentru demontarea motoarelor de avion şi recuperarea pieselor care puteau încă servi. Cincisprezece sau douăzeci de prizonieri au fost eliberaţi pe când eram acolo. Ordinul de eliberare venea de la Berlin. Nu cunosc motivele. Toţi cei eliberaţi erau prizonieri politici, de naţionalitate germană. Lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată de trei metri înălţime. În fiecare colţ al lagărului erau turnuri de pază prevăzute cu mitraliere. Exista un rând de sârmă ghimpată după care patrulau santinelele, apoi un alt rând de sârmă ghimpată. La început, firele nu erau electrificate, pentru că nu aveam curent. Apoi însă, când am avut curent, începând cu 1943, sârma ghimpată a fost pusă sub tensiune. Pe atunci eram comandant. Două luni înainte să părăsesc lagărul, ne-au sosit opt sau nouă câini pentru a-i ajuta pe gardieni. Îi utilizam mai ales la carieră, pentru a-i împiedica pe prizonieri să evadeze. Gardienii supravegheau şi câinii şi oamenii. Îmi amintesc de două cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze de la carieră. Nu îmi amintesc să se fi tras după ei. În timpul sejurului meu de trei ani, nu am avut decât două cazuri de evadare de la carieră, când s-a tras asupra celor ce voiau să fugă. După cum am spus, celelalte opt cazuri de prizonieri ce au încercat să evadeze, s-au produs chiar în lagăr, nu la carieră.

Singurul caz de spânzurare a avut loc în vara lui 1943, din ordinul Berlinului. Doi agenţi Gestapo au adus un prizonier în lagăr şi mi-au arătat un ordin semnat de cineva la Berlin, zicând că acest om trebuia adus la mine în lagăr şi spânzurat. Nu îmi amintesc cine semnase ordinul. Am desemnat atunci doi prizonieri pentru a face execuţia. S-a construit un eşafod în lagăr şi execuţia a avut loc în prezenţa mea. Persoanele prezente erau: medicul lagărului (Obersturmführer-ul Eiserle), care a certificat că moartea s-a produs prin spânzurare, cei doi agenţi Gestapo care au adus prizonierul, cei doi prizonieri care au executat sentinţa şi eu însumi. Nu îmi amintesc numele prizonierului. Cred că era de naţionalitate rusă. Nu pot să-mi amintesc numele lui pentru că niciodată nu a figurat în registrele mele. A fost adus exact pentru a fi spânzurat. Este absolut imposibil ca alte execuţii să fi avut loc pe timpul cât am fost comandant. Ceilalţi prizonieri nu au fost aliniaţi pentru a asista la execuţie. Nu a avut loc nici o altă execuţie prin împuşcare sau altfel, din ordinul Berlinului. Nu am auzit niciodată vorbind de celule speciale, strâmte, unde oamenii ar fi fost spânzuraţi de mâini. Nu exista o clădire specială pentru prizonierii pedepsiţi cu un număr de zile de arest, nu exista carceră. Este absolut imposibil ca cineva să fi fost executat prin spânzurare de braţe, fără ca eu să o ştiu.

Singura închisoare utilizată contra celor ce încălcaseră codul disciplinar al lagărului era o baracă la fel ca celelalte, separată printr-un gard de sârmă ghimpată. Toţi prizonierii lagărului erau bărbaţi. Nu am auzit niciodată vorbind de un prizonier numit Fritz Knoll. Nu a fost şef de echipă, dar ar fi putut fi prizonier. Nu îmi amintesc de numele lui. Dacă cineva murea în timpul lucrului, s-ar fi făcut un raport şi l-aş fi văzut. Nu îmi amintesc de un astfel de incident. Cazul unui prizonier mort la muncă sau din altă cauză făcea obiectul unui raport către birou, apoi trimis de birou celui însărcinat cu ancheta penală, care îl retrimitea comandantului. Comandamentul şi controlul pe care le exercitam asupra a tot ce se petrecea în lagărul Natzweiler erau atât de complete, iar administraţia primea ordine atât de precise încât execuţia unui prizonier fără să o ştiu, pe timpul cât am fost comandant, era o totală imposibilitate. Numai S.S.-ul avea dreptul să inspecteze lagărul. Nimeni altcineva nu se putea apropia, inclusiv ofiţerii armatei, care nu aveau voie să intre în nici un lagăr de concentrare. Într-un lagăr de concentrare, nu se putea pătrunde fără autorizaţia comandamentului general S.S. de la Berlin. Personalul serviciului de securitate (S.D.) nu putea nici el intra într-un lagăr fără permisiunea Berlinului. Afară de Gruppenführer-ul Glücks şi de Obergruppenführer-ul Pohl, din partea ministerului de la Berlin, nimeni nu a vizitat lagărul pe timpul celor doi ani cât am fost comandant. În afara acestor vizite, nu am avut pe nimeni căruia să dau socoteală, afară de superiorii din Berlin, pe hârtie. Nu îmi amintesc de nimic special privind vizita Obergruppenführer-ului Pohl, la începutul lui mai 1944. A venit să inspecteze lagărul şi a controlat totul cu mare atenţie. În vremea când am fost Lagerführer, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa a II-a). Nu a existat nici un motiv special pentru această decoraţie. Mi s-a decernat, la propunerea comandantului, pentru că am fost vreme de doi ani Lagerführer în acest lagăr. De asemenea, am primit Kriegsverdienstkreuz (clasa I-a), în ianuarie 1945. Tot timpul petrecut la Natzweiler am fost responsabilul lagărului. Când am plecat, am transferat aceste competenţe succesorului meu, Sturmbannführer-ul Hartjenstein. Transferul s-a petrecut în biroul meu şi i-am dat în primire întregul lagăr. Registrele nu au fost transmise formal succesorului meu, ele nu au fost menţionate.

Auschwitz, 10 [sau] 15 mai 1944 până la 29 noiembrie 1944. Auschwitz a fost un lagăr enorm, de care au aparţinut multe lagăre mici din regiune. Întrucât răspunderea întregului lagăr era prea mare pentru un singur om, aceasta era împărţită, iar eu am fost pus în fruntea unei părţi din lagăr. Eram comandantul acestei părţi, dar, în acelaşi timp, subordonat comandantului suprem al lagărului, superiorul meu ierarhic, astfel că funcţia mea era mai curând aceea a unui lagerführer, deşi titlul meu era acela de comandant. În partea care mi-a fost încredinţată se găsea spitalul şi un lagăr agricol care avea o suprafaţă enormă de mai multe mii de hectare. Numărul de prizonieri de care mă ocupam direct a oscilat între 15.000-16.000 şi 35.000-40.000, bărbaţi şi femei. Erau cam între 350 şi 500 de morţi pe săptămână. Rata mortalităţii era mai mare la bărbaţi, întrucât grosul celor care soseau din lagărele de muncă era format mai ales din bolnavi. Când vorbesc de rata mortalităţii la Auschwitz, vreau să spun că toţi aceşti oameni mureau de moarte naturală, adică de boală sau de bătrâneţe. Rata mortalităţii era un pic superioară normalei pentru că în lagărul meu soseau oameni din alte lagăre, care erau deja bolnavi. După mine, singura cauză a unei rate mai ridicate a mortalităţii, din toate lagărele, nu numai de la Auschwitz, faţă de închisorile civile, este că prizonierii din lagăre trebuiau să muncească, în vreme ce în închisorile civile nu se munceşte.

La Auschwitz, prizonierii plecau la muncă la 5 dimineaţa şi se întorceau seara la ora 8, sau chiar mai târziu. Se lucra şapte zile pe săptămână, duminica numai până la orele 13, 14 sau 15. Era o muncă agricolă. Totul se făcea de către prizonieri. Lagărul în întregul lui avea cam 90.000 sau 100.000, cifre care reprezintă o estimare. Superiorul meu, comandantul întregului Auschwitz era Obersturmbannführer-ul Höss. În lagăr erau bărbaţi, femei şi copii. Majoritatea prizonierilor care depindeau direct de mine erau din Est, adică polonezi şi ruşi. Nu am motive să cred că ar fi fost prizonieri de război între ei, deşi ar fi putut să fie fără ca eu să o ştiu. Pe cât îmi aduc aminte, nu erau prizonieri britanici. Cred că aceştia erau în lagărul Sachsenhausen şi într-un alt lagăr, lângă Hamburg, care se numea Neuengamme. Este posibil să fi avut francezi în lagărul meu, dar nu o pot spune cu certitudine. Printre prizonieri erau mai multe femei decât bărbaţi.

Pentru paza lagărului aveam trei companii S.S. Unii gardieni erau din Waffen S.S. Organizaţia S.S. folosea femei ca gardiene. Existau cam 420 de gardieni S.S. bărbaţi şi 40 până la 50 gardiene S.S. femei. Cei care lucrau în afara lagărului, pe câmp, bărbaţi sau femei, erau invariabil supravegheaţi de către bărbaţi. Gardienele nu lucrau decât în interiorul lagărului. Întregul lagăr dispunea de 10 până la 14 medici, dintre care doi erau detaşaţi în sectorul meu de lagăr. Exista un spital în fiecare parte a lagărului, cel mai mare fiind chiar în sectorul meu. Nu pot spune exact câte paturi erau în acest spital. Asta depindea de cum apropiam paturile între ele. Prizonierii locuiau în barăci din lemn şi dormeau în paturi suprapuse pe trei nivele. Bărbaţii erau separaţi de femei, iar copiii erau cu mamele lor. Cuplurile erau separate. În total, erau cam 150 de barăci, lagăr de bărbaţi şi lagăr de femei inclusiv. Pentru bărbaţi erau cam 80 sau 90 de barăci, iar pentru femei cam 60. Între 25 şi 30 de barăci erau folosite ca spitale. Lagărul era încă la începuturile sale, fiind prevăzută mărirea lui considerabilă. Toţi prizonierii care mureau erau incineraţi. Nu exista serviciu religios pentru cei morţi. Erau incineraţi şi atât. Cremaţiunea se făcea de către prizonieri. Tot ceea ce aveam de făcut de făcut, în caz de deces, era să previn pe Obersturmbannführer-ul Höss, care, apoi, se ocupa el. Eu nu aveam administraţie la Auschwitz. Prizonierii nu erau recunoscuţi decât prin numărul lor matricol. Nu trebuia să mă ocup nici de pedepse. Höss se ocupa şi de asta. Când am ajuns la Auschwitz, nu existau pedepse corporale pentru femei. Am auzit, însă, şi se vorbea peste tot în lagăr, că mai înainte ar fi fost pedepse corporale pentru femei, care acum erau abolite. Singurul fel în care am aflat că aceste pedepse nu erau autorizate pentru femei a fost această conversaţie. Nu-mi amintesc cu cine am avut-o. Dacă se întâmpla ca o femeie să comită un delict pentru care un om ar fi fost bătut, trebuia să spun gardienelor că femeilor nu li se poate administra nici un fel de pedeapsă corporală. Singura autoritate pe care m-aş fi sprijinit ar fi fost această discuţie avută la puţin timp după sosirea mea. Chiar dacă pedeapsa corporală pentru femei ar fi fost permisă, tot nu aş fi practicat-o niciodată, întrucât acest lucru mi se pare de neconceput. Pedeapsa pentru femeile care comiteau delicte pentru care bărbaţii ar fi fost bătuţi era transferul în alt comandou de muncă, unde trebuia lucrat mai mult, după un orar prelungit. Când Berlinul cerea mână de lucru, prizonierii trebuiau să defileze prin faţa medicului. Am asistat adesea la aceste defilări, dar nu totdeauna. Prizonierii treceau prin faţa medicului fără să se dezbrace. Aşa se decidea dacă bărbatul sau femeia sunt capabili de muncă. Dacă un bărbat trebuia examinat pentru a şti dacă poate suporta o pedeapsă corporală, atunci se făcea un examen medical adevărat.

Motivul pentru care nu se putea proceda la un veritabil examen medical pentru determinarea capacităţii de muncă a prizonierilor era că cererea de braţe de muncă era urgentă şi privea mii de persoane, a căror examinare medicală ar fi cerut mai multe săptămâni. Această metodă pentru selecţionarea celor buni de muncă era cât se poate de normală şi se practica în toate lagărele de concentrare. Au fost cinci sau şase cazuri de oameni care au încercat să evadeze, cât timp am rămas la Auschwitz. Anumiţi prizonieri au reuşit să evadeze. În sectorul meu, nici un prizonier nu a fost ucis în timpul unei tentative de evadare. De asemenea, nici un prizonier nu a fost biciuit. Nu a existat nici un fel de execuţie în sectorul meu, nici împuşcare, nici spânzurare, nimic. Făceam inspecţii frecvente. Când un prizonier murea, numai medicul se putea pronunţa cu privire la cauza decesului. Medicii, însă, se schimbau necontenit. Unul din aceşti medici era Hauptsturmführer-ul Mengele.

Circulând în lagăr în calitate de comandant, am inspectat corpurile celor morţi de moarte naturală. Cei care mureau peste zi erau depuşi într-o clădire specială, numită morgă, de unde, seara, erau duşi la crematoriu cu camionul. Cadavrele erau încărcate şi descărcate din camion de către prizonieri, care, de altfel, îi şi dezbrăcau, înainte de a fi arşi. Veşmintele erau curăţate şi redistribuite acolo unde nimeni nu murise de boli infecţioase. În cursul inspecţiilor mele, nu am văzut niciodată pe cineva mort din cauza violenţei fizice. Când un prizonier murea, medicul trebuia să certifice ora şi cauza decesului, să indice detaliile bolii. Medicul semna un certificat, pe care îl trimitea biroului central din lagăr. Certificatele acestea nu treceau prin mâna mea. Cei doi medici lucrau în fiecare zi, de la opt dimineaţa la opt sau nouă seara. Ei făceau toate eforturile posibile pentru a menţine prizonierii în viaţă. Se utilizau medicamente, dar şi fortifiante sau întăritoare. Doi medici diferiţi luau în primire sectorul meu în fiecare zi.

Îmi amintesc foarte bine de unul dintre ei, pentru că a rămas cel mai mult în sectorul meu, unde era de pe vremea lui Hartjenstein, comandantul care m-a precedat. Nu ştiu cât timp a rămas acolo. Numele lui era Hauprsturmführer Mengele, după cum am mai spus. Sârma ghimpată din jur era electrificată şi nu utilizam câinii decât în afara lagărului, pentru paza prizonierilor repartizaţi la munci agricole. Nu am văzut niciodată vreun raport despre prizonieri care ar fi fost îngrijiţi medical din cauza muşcăturilor de câine. Nici un interogatoriu nu se făcea în lagăr şi nu am interogat niciodată pe cineva cât am fost comandant. Mi s-a întâmplat să trimit oameni pentru a fi interogaţi de cel însărcinat cu ancheta penală. În acest caz, prizonierii mergeau la biroul central al lagărului, apoi erau readuşi, după interogatoriu. Nu ştiu cine îi interoga. Sunt la curent cu alegaţiile vechilor prizonieri de la Auschwitz cu privire la existenţa unei camere de gazare, execuţii în masă, şedinţe de biciuire, cruzimi ale gardienilor, afirmaţii că aş fi fost prezent în timpul unor astfel de evenimente, că aş fi avut cunoştinţă de ele. Nu pot să spun decât că toate acestea sunt false în întregime.

Belsen, 1 decembrie 1944 până la 15 aprilie 1945. La 29 noiembrie 1944 am fost la Oranienburg, Berlin, pentru a-mi face raportul în faţa Gruppenführer-ului Glücks. Acesta era şeful Amstgruppe D, ofiţer responsabil cu organizarea tuturor lagărelor din Reich. El era subordonat Obergruppenführer-ului Pohl, şeful Wirtscaftsverwaltungshauptamt S.S. (Biroul central al administraţiei economice S.S.). Gradul acestuia era echivalent cu cel de general de armată. Gruppenführerul Glücks mi-a spus: „Kramer, veţi merge comandant la Belsen. Acolo sunt o grămadă de prizonieri jidani, pe care vom încerca să îi schimbăm“. Abia mai târziu, când eram deja la Belsen, am înţeles că aceşti prizonieri jidani se schimbau pe nemţii din străinătate. Primul schimb a avut loc între 5 şi 15 decembrie 1944 sub direcţia şi supravegherea personală a unui funcţionar venit special de la Berlin. Nu îmi amintesc numele lui.

Gradul lui era „Regierungs-Rat“. Primul convoi era cam de 1.300-1.400 de prizonieri. Glücks îmi spusese deja la Berlin: „Intenţia este de a transforma Belsenul în lagăr pentru prizonierii bolnavi. Acest lagăr va primi toţi prizonierii şi toţi deţinuţii bolnavi, din toate lagărele de concentrare din Germania de Nord şi Nord-Vest, plus cei care sunt bolnavi dintre prizonierii care lucrează în întreprinderile industriale sau în altele“. El vorbea de Arbeitseinsatzstellen, termen care desemnează prizonierii trimişi să lucreze la ţărani sau în uzine, mine de cărbuni sau cariere şi pentru care fuseseră instalate lagăre speciale în locurile respective. Întreprinderile erau obligate să îi cazeze şi să îi hrănească. Răspunderea administrativă aparţinea lagărului de concentrare respectiv. Glücks a spus  „Un număr considerabil de prizonieri lucrează în întreprinderi industriale, dar sunt bolnavi sau incapabili fizic pentru munca pe care o prestează. Toţi aceşti prizonieri vor fi regrupaţi la Belsen. Ei sunt o povară inutilă pentru întreprinderile în cauză şi trebuie să îi transferăm. Nu vă pot spune pentru moment câţi prizonieri vor merge la Belsen. Acest lucru va fi determinat văzând şi făcând. Regula generală este că orice prizonier absent de la muncă vreme de 10 la 14 zile, va fi transferat la Belsen. Dacă aceşti prizonieri se restabilesc la Belsen, vor merge în alte echipe de muncă sau se vor întoarce la vechile lor posturi, după cum va fi mai simplu. Vă sugerez să mergeţi la Belsen şi să aruncaţi o privire asupra lagărului, pentru a vedea cum vă veţi putea descurca. Dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi reveni la Berlin sau să ne scrieţi“.

Cu aceste cuvinte, conversaţia noastră oficială luă sfârşit. Apoi, Glücks m-a întrebat despre soţie şi copii, la rândul meu m-am interesat de sănătatea familiei lui. De asemenea, l-am întrebat dacă, odată luată comanda la Belsen, puteam să îmi aduc şi familia. Mi-a spus că asta trebuie să o văd singur, la faţa locului. În caz că aş fi găsit o locuinţă convenabilă, nu aveam decât să îi scriu, iar el m-ar fi autorizat să îmi aduc familia. La această conversaţie cu Gruppenführer-ul Glücks nu a asistat nimeni altul. Am arătat instrucţiunile pe care le-am primit şi nu am cerut altele. Nu credeam să am nevoie de altele şi eram pe deplin satisfăcut de ordinele primite. După discuţia cu Glücks am mai vorbit cu trei ofiţeri, pe care îi cunoşteam personal. Aceştia au fost Standartenfüuhrer-ul Maurer (responsabil cu distribuţia prizonierilor în lagăre şi la locurile de muncă), Hauptsturmführer-ul Sommer (care lucra în serviciul lui Maurer) şi Sturmbannführer-ul Burger (care superviza administraţia diferitelor lagăre de concentrare). Conversaţiile cu ei nu au fost de natură profesională. Erau prieteni de-ai mei şi am făcut cum se face, m-am dus în birourile lor să îi salut. Medicul şef era Standartenführer-ul dr. Lolling, ofiţerul responsabil cu sănătatea pe toate lagărele de concentrare. Nu îmi amintesc numele altor oameni. Îmi amintesc acestea patru, fie pentru că ei au vizitat lagărele, fie pentru că am văzut numele lor în scrisorile care veneau de la minister.

M-am dus, deci, la Belsen, unde am fost primit de către Obersturmführer-ul Schaaf, ofiţerul care conducea administraţia. A doua zi dimineaţă, m-am dus la birou şi l-am întâlnit pe Sturmbannführer-ul Haas, comandantul care ştia că vin de la Berlin pentru a prelua direcţia la Belsen. L-am întrebat câţi prizonieri erau în lagăr şi mi-a spus „În mare, cam 15. 000“. Mi-a spus că discuţia în birou nu serveşte prea mult şi mi-a sugerat să facem turul întregului lagăr, cu care ocazie mi-a arătat schimbările şi îmbunătăţirile pe care conta să le facă. Lagărul avea cam un kilometru şi jumătate lungime, şi 300-350 de metri lărgime. Erau cam 60 de barăci, inclusiv cele ale gardienilor şi ale magazinelor. Între 40 şi 45 de barăci erau rezervate prizonierilor, bărbaţi, femei şi copii. Familiile erau autorizate să trăiască împreună, altfel bărbaţii erau separaţi de femei. Şase clădiri în lagărul de bărbaţi, trei în lagărul de familişti şi două în lagărul de femei serveau ca spitale. Lagărul dispunea de un crematoriu. Nu ştiu de ce naţionalitate erau prizonierii, când am sosit, întrucât nu erau niciun fel de dosare sau alte hârtii în lagăr. Îmi era imposibil să ştiu cu ce fel de prizonieri am de-a face, întrucât aceştia fuseseră trimişi la Belsen ca bolnavi şi proveneau din toate lagărele de concentrare ale ţării. Mulţi dintre ei îşi pierduseră mărcile de identificare şi, întrucât, nu erau registre, era absolut imposibil să spui care cine era! Am început să ţin propriile mele registre de prizonieri, dar acestea au fost distruse, conform ordinelor primite de la Berlin, către sfârşitul lui martie. Nu îmi amintesc cine a semnat aceste ordine.

Personalul consta într-o companie de gardă S.S. Comandantul companiei era Hauptscharführer-ul Meyer, de prin părţile Hanovrei. Era de talie mijlocie, cam un metru şi 70 cm, purta ochelari, nu mai avea aproape nici un fir de păr la cei cam 50 de ani ai lui. Mai era Hauptsturmführer-ul Vogler, ofiţerul responsabil cu administraţia, succesorul lui Schaaf, pe care l-am menţionat, care se ocupa cu administraţia în momentul sosirii mele. Ofiţerul secţiei penale era Untersturmführer-ul Frericks. Lagerführer-ul  Obersturmführer Stresse a fost transferat câteva zile după sosirea mea şi vreme de aproape două luni a trebuit să fac toată munca singur, având ca asistent pe subofiţerul Oberscharführer Reddhaser, pe post de Rapportführer. Ofiţerul cu sănătatea era Sturmbannführer-ul Schnabel. Un Hauptscharführer îndeplinea funcţia de dentist. Numele lui era Linsmeier. Nu erau alţi ofiţeri şi nu aveam nici un adjunct.

Erau vreo 60-70 de subofiţeri, dintre care 20 sau 25 în compania de gardă S.S., ceilalţi îndeplinind sarcini administrative. Unul dintre subofiţeri era secretarul ofiţerului însărcinat cu administraţia, Unterscharführer-ul Kuckertz. Un alt subofiţer, cel mai vechi în biroul meu, era Oberscharführerul Hilmer (administraţie). Alţi subofiţeri erau Unterscharführer-ul Lademacher (administraţie), Unterscharführer-ul Wille (tot administraţie) şi Unterscharführer-ul Müller, care se ocupa de magazinele alimentare. Când am luat direcţia la Belsen, eram în total şase ofiţeri, cu mine cu tot. Nu am avut subofiţeri cu vechime. Când am luat direcţia, existau trei femei în cadrul personalului. Pentru moment, nu îmi amintesc numele lor. Când am sosit, rata mortalităţii era de 40 până a 60 de morţi pe săptămână. Când am sosit în lagăr, Lagerführer-ul trebuia să îmi facă un raport şi să îmi spună: „Există atâţia prizonieri, atâţia au murit astăzi, deci au rămas atâţia“. La sosirea mea s-a ţinut un registru cu aceste cifre, apoi ne-am lipsit de el. Acest registru îl primisem de la predecesorul meu. Era ţinut de Lagerführer-ul interimar, în biroul său. Exista, de asemenea, un registru în care se notau efectivele. Lagerführer-ul interimar făcea un apel în fiecare dimineaţă, pentru a număra prizonierii. Cu ocazia acestui apel, fiecare Blocführer dădea numărul de persoane din unitatea sa şi numărul de morţi din ajun şi de peste noapte. Rapportführer-ul nota pe o foaie de hârtie efectivele din fiecare baracă şi făcea adunarea. Acest raport includea numărul de morţi de peste noapte. În fiecare zi, la apel, erau cam 40 de Blocführeri.

În ianuarie, am luat în primire un nou lagăr, vecin cu celălalt, care avea şi el cam 40 sau 50 de barăci noi. Luând în primire acest lagăr nou, nu am primit nici un fel de personal suplimentar. Abia mai târziu, după evacuarea lagărelor din Silezia, împreună cu prizonierii au sosit şi gardienii acestora, ceea ce a dus la creşterea personalului. Nu eram totdeauna prevenit de sosirea convoaielor de prizonieri. De regulă, prizonierii evacuaţi din Silezia soseau fără să ne prevină. Unele convoaie numărau 100 sau 200 de persoane, altele, însă, aveau 1.500, 2.000 sau 2.500 de persoane etc. Aveam rezerve de hrană în lagăr şi, atunci, când sosea un nou convoi de prizonieri, trebuia să iau din aceste rezerve, aşteptând un raport asupra noilor efective, pentru a primi hrană suplimentară, pentru un număr mai mare de deţinuţi. Nu existau livrări regulate de hrană.

Când existau trenuri disponibile, hrana sosea pe calea ferată. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri aveam începând cu luna aceasta, pentru că primisem ordinul să trimit cât mai repede posibil prizonierii la muncă. Prizonierii care soseau compensau numărul celor care plecau la postul lor, cifrele schimbându-se în fiecare zi. Orice prizonier capabil să muncească era trimis într-o grupă de muncă („Arbeitseinsatz“), la o întreprindere industrială. Ceilalţi prizonieri nu lucrau decât în interiorul lagărului, ocupându-se cu întreţinerea acestuia. La 1 decembrie, cînd am luat direcţia, erau cam 15.000 de persoane în lagăr. Aproximativ 200 au murit în decembrie. La 1 ianuarie erau cam 17.000 de persoane în lagăr, 600 dintre acestea au murit în chiar cursul lunii ianuarie. La 1 februarie erau 22.000 de prizonieri în lagăr. Sunt incapabil să spun câţi prizonieri au fost după 15 februarie. Nu se mai ţineau registre pentru că era complet imposibil din cauza convoaielor caare soseau neîncetat din Silezia, unde se evacuau lagărele. Apoi, cum am mai spus, registrele pe care le-am ţinut au fost distruse în martie. Nu cunosc numărul de morţi din această etapă, dar condiţiile s-au degradat fără încetare între 15 februarie şi 15 aprilie, când au sosit Aliaţii. În această vreme, am inspectat zilnic lagărul şi cunosc perfect condiţiile şi numărul mare de oameni care mureau. În lunile februarie, martie şi aprilie, rata mortalităţii a urcat până a 400 şi chiar 500 de morţi pe zi. Această cifră este cauzată de faptul că oamenii sănătoşi erau trimişi la muncă, iar în lagăr rămâneau numai bolnavii şi muribunzii. Şeful de gară mă anunţa că un convoi a sosit, iar eu trebuia să îl iau în primire. Gardienii verificau convoaiele notând numerele matricole, nu numele prizonierilor. Cam de două ori pe săptămână luam hrană din depozitele locale şi semnalam aceasta la Berlin, dând cifrele înregistrate de gardieni şi verificând oamenii care intrau în lagăr.

Toţi prizonierii primeau trei mese pe zi. Nu pot spune care era raţia zilnică, întrucât aceasta depindea de depozitul de hrană şi era standardizată. Nu m-am dus niciodată să verific raţiile în depozit, dar am luat măsuri ca toţi prizonierii să primească un litru de supă de legume la masa principală, cafea şi pâine dimineaţa, dacă era, seara la fel, cafea şi pâine, dacă era, cu brânză sau cârnaţi. Dacă prizonierii ar fi muncit, acest regim ar fi fost insuficient pentru a-i menţine în viaţă. Întrucât, însă, nu munceau, cred că era suficient pentru a-i păstra în viaţă. Consideram că ar putea suporta acest regim vreme de aproximativ şase săptămâni şi speram ca la capătul acestora să primesc mai multă hrană. În acea vreme, raţiile de care vorbesc erau norma comună a tuturor lagărelor de concentrare. Punctul cel mai dificil în această deteriorare era pâinea, care a lipsit de mai multe ori vreme de două sau trei zile. Mi-a fost absolut imposibil să găsesc suficientă pâine pentru numărul de prizonieri din lagăr. La început, pâinea era furnizată de brutăriile din Belsen.  Apoi, erau atâţia prizonieri că brutăriile locale nu puteau furniza cantitatea necesară de pâine. Am trimis camioane la Hanovra şi în alte localităţi, pentru a aduce pâine, Nici aşa, însă, nu am reuşit să procur măcar jumătate din pâinea necesară, pentru a furniza prizonierilor o raţie normală. Cu excepţia pâinii, raţiile nu au fost niciodată diminuate. Se folosea făină în locul pâinii, făceam din ea mâncare. S-a dovedit că dacă am fi făcut pâine, din această făină, mortalitatea nu ar fi fost aşa de mare. Am fost la depozitul din Celle, apoi la autorităţile superioare din Hanovra. Le-am descris ce era pe cale să se producă a Belsen. Le-am spus clar că de se va produce o catastrofă îi voi considera vinovaţi şi voi anunţa acest lucru. Nu îmi mai amintesc pe cine am văzut în aceste două locuri. În această chestiune nu m-am adresat Berlinului, întrucât cei de acolo nu m-ar fi putut ajuta în nici un fel. Era o afacere care nu se putea regla decât cu oamenii din aprovizionare, de la Celle sau Hanovra. Vizitele mele la depozite s-au soldat, puţin mai târziu, cu livrări suplimentare de cartofi şi de napi.

Îmi amintesc foarte bine de un caz de canibalism. Mi s-a raportat că un prizonier a intrat în morgă şi mânca bucăţele dintr-un corp. Am pus santinele de noapte în apropierea corpurilor, care au arestat un prizonier care încerca să se apropie. Arestatul s-a spânzurat, însă, înainte de a-l putea interoga a doua zi dimineaţa. Nu pot spune dacă au mai fost şi alte cazuri de canibalism. Începând din acest moment am pus pază de noapte a morgă. Această pază, însă, era compusă tot din prizonieri. Mi-am zis că prizonierii vor păzi corpurile contra altor prizonieri. Au făcut-o cu adevărat? Nu ştiu nimic. Morga nu era totdeauna în aceeaşi baracă, pentru că populaţia de prizonieri varia enorm. Trebuia să deplasez morga tot timpul, deci clădirea în care se găsea nu putea fi mereu aceeaşi. După ce morga era schimbată, prizonierii curăţau locul şi îl foloseau pentru locuit chiar de a doua zi.

Doctorul lagărului fiind bolnav, către mijlocul lui februarie a fost înlocuit de către dr. Klein. Către 1 martie a sosit un alt ofiţer cu sănătatea, Hauptsturmführer-ul Horstmann. Două zile înainte de sosirea aliaţilor, Horstmann a plecat cu trupa şi a rămas numai doctorul Klein. În afară de aceştia doi (Klein şi Horstmann), nu era alt medic S.S. în lagăr. La sfârşitul lui ianuarie, dr. Lolling, din ministerul de la Berlin, a sosit în inspecţie. I-am semnalat că, dacă aşa cum mi se spusese la Berlin, Belsenul trebuia să devină un lagăr pentru bolnavi, mi-ar trebui mai mulţi medici. Mi-a spus că pe moment nu are medici disponibili şi că îmi va trimite de îndată ce va avea. Doctorul Lolling a inspectat lagărul şi s-a pus la curent cu condiţiile din momentul inspecţiei sale. A petrecut o zi întreagă circulând în lagăr cu dr. Schnabel. A inspectat tot. Dr Lolling a făcut o listă cu furniturile medicale necesare şi a promis că va supraveghea trimiterea acestora. Deşi eram comandant, nu cunoşteam nimic în materie de aprovizionare şi stocaj de echipament medical. Toate acestea le lăsasem pe seama ofiţerilor cu sănătatea. Totul trebuia cerut direct la Berlin (serviciul dr. Lolling). Cât timp am fost la Belsen, au avut loc 15 sau 20 de tentative de evadare. Câţiva prizonieri au fost ucişi în timpul acestor tentative. Nu ştiu exact câţi. Către sfârşitul lui decembrie, un ordin de la Berlin a interzis orice pedepse corporale. Din acel moment, nu s-a mai aplicat nici un fel de pedeapsă corporală. Între 20 şi 28 februarie, ofiţerul cu sănătatea mi-a adus la cunoştinţă că febra eruptivă (tifosul) a izbucnit în lagăr. Acest lucru a fost confirmat de către Institutul bacteriologic din Hanovra. Am închis deci lagărul şi am trimis un raport la Berlin. Răspunsul Berlinului a fost că trebuie să menţin lagărul deschis şi să primesc convoaiele care soseau din Est, indiferent de febră. Între 1 şi 10 martie am scris la Berlin un al doilea raport complet asupra condiţiilor care domneau în lagăr. Aceste două cazuri au fost singurele ocazii când mi-am permis critici şi chiar avertismente la adresa autorităţilor superioare. Aceste două scrisori au fost adresate la Verwaltungsgruppe B la Berlin. Nu m-am dus eu însumi întrucât asta mi-ar fi luat trei sau patru zile, în care timp nu era nimeni să mă înlocuiască.

Pe cât îmi aduc aminte, către 20 martie, Gruppenführer-ul Pohl a inspectat lagărul Belsen. A venit cu încă un ofiţer. L-am condus pe Pohl prin tot lagărul şi i-am arătat ceea ce se petrecea. Nu venise din cauza scrisorii trimise de mine, ci în inspecţie de rutină, „pentru a arunca o privire asupra lagărului“. Nu pot spune dacă am vorbit despre scrisoarea pe care o trimisesem biroului central de la Berlin. I-am arătat în ce condiţii eram şi a zis că trebuie făcut ceva. Prima măsură pe care mi-a sugerat-o a fost de a închide lagărul şi de a nu mai admite pe nimeni.

Pentru a face faţă situaţiei, i-am sugerat lui Pohl două măsuri: (a) nici un convoi nu mai trebuia admis şi (b) schimbul jidanilor din lagăr trebuie făcut imediat. Rezultatul a fost că el a dictat din biroul meu o scrisoare pentru Berlin, spunând că schimbul de prizonieri jidani trebuie să se facă imediat. În final, acest schimb s-a făcut în ultimele zile din martie. Nu ştiu cu cine au fost schimbaţi aceşti prizonieri, dar ei au plecat din Belsen către Theresienstadt. Aproximativ 6.000 sau 7.000 de persoane au fost trimise pentru a fi schimbate (trei trenuri). Cei 6.000 sau 7.000 constituiau numărul total de prizonieri jidani pentru schimb. Au fost transportaţi cu trei trenuri, fiecare de 45 sau 50 de vagoane.

Aveam ordin de a face trei expediţii, în trei zile diferite. Pentru fiecare tren am detaşat un număr de gardieni, nu mai ştiu câţi, sub conducerea unui subofiţer, probabil un Scharführer, dar nu îmi mai amintesc. Ajungând la destinaţie, nu ştiu cui trebuiau să-şi facă raportul lor, cei trei subofiţeri. Tot ce ştiu este că am trimis cele trei garnituri. Nu i-am mai văzut niciodată pe subofiţerii trimişi acolo (cu aceste trenuri). I-am precizat lui Pohl că aş vrea mai multe paturi şi pături. A fost de acord că în această chestiune ca şi în altele este nevoie de un ajutor imediat. Medicul şi ofiţerul responsabil cu administraţia au vorbit şi ei cu Pohl. Ofiţerul cu administraţia a subliniat greutăţile întâmpinate în procurarea hranei, iar medicul era relativ mulţumit întrucât primise un nou transport de produse medicale. Pohl a rămas pe postul său la Berlin vreme de aproape doi ani, Glücks a rămas, însă, mult mai mult, fiind acolo încă de pe timpul lui Eike. Acesta a fost trimis pe frontul de Vest, apoi pe cel de Est, unde a fost ucis. Nu am cunoscut naţionalitatea niciunui prizonier la Belsen, întrucât aceştia nu erau însoţiţi de nici un fel de acte, iar apelul se făcea după numerele matricole. Nu pot deci să spun dacă aveam britanici printre prizonieri, dar este posibil să fi avut. Nu am auzit niciodată de un prizonier numit Keith Meyer, supus britanic.

Personalul feminin a crescut în aceleaşi proporţii cu cel masculin, căci gardienele soseau cu convoaiele de femei din Est. Toate femeile din lagăr erau sub comanda mea, la fel toţi bărbaţii. Când au sosit Aliaţii, aveam cam 20 sau 22 de gardiene şi aproximativ 26.000 de prizoniere. Dacă nu cumva primeam vreo plângere din partea vreunei prizoniere, nu aveam nici un mijloc de a aprecia modul în care gardienele tratau prizonierele, dar aveam toată încrederea în ele. Singura critică pe care le-aş pute-o face este că erau prea familiare cu prizonierele. Aceeaşi încredere aveam şi în gardieni. Erau sută la sută corecţi, niciodată nu am primit o plângere din partea prizonierilor. În februarie sau martie, Oberaufsherin Volkenrath a sosit pentru a lua conducerea tuturor gardienelor. Am avut toată încrederea în ea.

Lagărul dispunea de un crematoriu şi câtă vreme am avut cocs, cadavrele au fost incinerate. Când nu am mai avut cocs, le-am înhumat în gropi comune. Nu am văzut reprezentanţi ai Crucii Roşii în nici unul din lagărele pe unde am fost. Nu pot să spun de ce. Dacă un reprezentant al Crucii Roşii s-ar fi prezentat, aş fi telefonat la Berlin, pentru a întreba dacă are permisiunea să intre în lagăr, căci nimeni nu putea pătrunde într-un lagăr fără voie din partea Berlinului. Nu pot spune care ar fi fost răspunsul.

În lagărele de concentrare pe unde am trecut, nu erau ordine fixe, de la Berlin, cu privire la (a) spaţiul individual rezervat prizonierilor, (b) sistemul sanitar, sau (c) condiţiile de muncă. Acestea erau lăsate complet la discreţia comandantului. Nu îmi amintesc de un ordin fix sau de instrucţiuni din Berlin, decât pentru vizitatorii din lagăr şi pentru pedepse. În orice alt domeniu, comandantul acţiona cum credea de cuviinţă. Când lagărul din Belsen a fost, în final, cucerit de către Aliaţi, eram ferm convins că făcusem tot ce se putea face, în împrejurările respective, pentru îmbunătăţirea condiţiilor din lagăr.

 

A doua declaraţie a lui Josef Kramer

 

  1. În mai 1944, am cedat comandamentul din Struthof-Natzweiler Sturmbannführer-ului Hartjenstein. La acea epocă, Buck comanda de aproape un an la Schirmek, dar nu exista relaţie oficială între Schirmek şi Struthof. În vremea mea, la statul meu major din Struthof aveam ataşat un ofiţer Wochner, trimis de Gestapoul din Stutgart. Conform decupajului pe districte, Struthof trebuia să ţină de Strasbourg. Fapt este că Gestapoul din Strasbourg depindea de cel din Stuttgart.
  2. Referitor la ordinele primite de a gaza anumite femei şi de a le trimite, apoi, la Universitatea din Strasbourg, în mărturia mea sub jurământ, prestată în faţa comandantului Jadin, din armata franceză, dau următoarele detalii: ordinele primite erau scrise şi semnate pentru Reichsführerul Himmler, prin delegaţie, de către Gruppenführer-ul Glücks. Pe cât îmi aduc aminte, ele spuneau că un transport special avea să sosească din Auschwitz, cei din convoi trebuiau ucişi, iar corpurile lor trimise profesorului Hirt, la Strasbourg. Ordinele spuneau că trebuie să iau legătura cu Hirt, pentru clarificarea procedeului uciderii. Am făcut asta, iar Hirt mi-a dat un flacon [conteiner] de cristale de gaz cu instrucţiuni privind modul de întrebuinţare. La Struthof, nu exista o cameră de gazare conformă, dar el mi-a arătat cum ne putem servi de o cameră obişnuită pentru asta. Nu ştiu nimic în plus despre relaţiile altor profesori cu Hirt, dar ştiu că în unul din departamente era un profesor Bickerbach.
  3. Prima dată când am văzut o adevărată cameră de gazare a fost la Auschwitz. Era ataşată la crematoriu. Clădirea completă cuprindea crematoriul, iar camera de gazare era situată în lagărul numărul II (Birkenau), unde comandam eu. Cu prilejul primei mele inspecţii, am vizitat clădirea trei zile după sosirea mea, dar în primele opt zile, cât am stat acolo, ea nu a funcţionat. După opt zile sosi primul convoi, din care s-au selecţionat victimele pentru camera de gazare. În acelaşi moment am primit un ordin scris de la Höss, care comanda peste întregul Auschwitz, zicând că, deşi, camera de gazare şi crematoriul sunt situate în partea mea de lagăr, nu aveam asupra lor nici un drept, nici măcar de a le privi. De fapt, ordinele cu privire la camera de gazare erau totdeauna date de Höss şi sunt convins că el însuşi primea ordine de la Berlin. Cred că dacă aş fi fost în poziţia lui Höss şi aş fi primit astfel de ordine, le-aş fi executat, pentru că, dacă aş fi protestat, atunci singurul rezultat ar fi fost că aş fi ajuns prizonier eu însumi. Sentimentele mele cu privire la ordinele privind camera de gazare constau într-o uşoară surpriză şi mă întrebam dacă un astfel de act era cu adevărat just.
  4. În legătură cu condiţiile de la Belsen, spun încă o dată că am făcut tot ceea ce am putut pentru a le remedia. Cât priveşte hrana, în martie şi aprilie 1945 prizonierii au primit toată raţia la care aveau dreptul. După mine, această raţie era perfect suficientă pentru un prizonier sănătos; de la jumătatea lui februarie, însă, bolnavii au început să sosească şi m-am gândit că le-ar trebui mai multă hrană. Am însărcinat pe subofiţerul cu aprovizionarea, Unterscharführer-ul Müller, să meargă la depozitele din Celle şi Hanovra, dar i s-a spus că nu i se poate da nimic în plus, pentru că primeam deja tot ceea ce ni se cuvenea. Practic, însă, am reuşit să obţin un pic de hrană din magazinele Wehrmacht, de la Belsen. Era, însă, inutil să le cer mai mult, întrucât nu ele erau centrul meu de aprovizionare regulată şi autorizată.
  5. În ceea ce priveşte cazarea, când a sosit ordinul să primesc 30.000 de persoane în plus, la începutul lui aprilie, într-un moment în care lagărul era deja arhiplin, am apelat la generalul-locotenent Beineburg, de la Kommandantur(a) lagărului Wehrmacht din Belsen, care mi-a permis să cazez 15.000 de persoane în cazărmile lagărului. El a trebuit să obţină prin telefon permisiunea de a face asta. Nu am cerut ajutorul generalului pentru a obţine mâncare sau a rezolva alte dificultăţi, pentru că ştiam că el nu era în măsură să mă ajute, neavând puterea necesară pentru asta. În plus, cred că nimeni în Germania nu ar fi putut ameliora raţiile prizonierilor din lagăr, întrucât nu cred că exista hrană disponibilă. Sunt foarte surprins să aud că stocuri suficiente de hrană ar fi existat în lagărul Wehrmacht. Totuşi, continui să cred că un apel la general pentru hrană ar fi fost inutil.
  6. Mi s-a spus că unii dintre membrii S.S. ai echipei mele s-au făcut vinovaţi de brutalităţi şi tratament inuman faţă de prizonieri. Îmi este foarte dificil să cred asta, întrucât aveam încredere absolută în ei. Din câte ştiu, niciodată nu au comis vreo greşeală în ceea ce priveşte prizonierii. Mă consider răspunzător pentru conduita lor şi nu cred că vreunul dintre ei ar fi trecut peste ordinele mele interzicând orice brutalitate şi tratament abuziv.
  7. Câteva zile înainte de sosirea britanicilor, trupele ungureşti au ocupat poziţiile de apărare din jurul perimetrului lagărului. Recunosc că în această vreme au fost mai multe focuri de armă decât de obicei, când Wehrmachtul asigura paza. Îmi amintesc de incidentul din 15 aprilie 1945, către sfârşitul după-amiezii, când am mers cu ofiţerii britanici în careul cartofilor şi mi s-a dat ordin să retrag din acest careu cadavrul unui prizonier. Cred că acest om a fost ucis pe nedrept şi nu mă îndoiesc că vina este fie a Wehrmachtului, fie a maghiarilor.
  8. Standul de tir vizibil în unghiul nord-vest al lagărului meu a fost utilizat regulat de către Wehrmacht, de două sau de trei ori pe săptămânăa.

NOTE

  1. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 439-465. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XLII)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (42)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 ANEXA C

Deportarea jidanilor din Olanda

 

Cele şase broşuri care constituie Raportul Crucii Roşii Olandeze (C.R.N.) intitulat Auschwitz se referă la aproximativ o sută de convoaie de jidani, care au părăsit Olanda între 15 iulie 1942 (primul convoi) şi 13 septembrie 1944 (ultimul convoi). Auschwitz a fost destinaţia directă a aproximativ două treimi dintre jidanii deportaţi, deşi un mare număr a ajuns şi la Sobibor, iar alţii la Theresienstadt, Bergen-Belsen şi Rawensbrück. Datele Crucii Roşii Olandeze sunt exhaustive cu privire la tot ceea ce priveşte aceste convoaie: parcursul în Olanda, datele plecărilor, numărul deportaţilor şi destinaţia fiecărui convoi, repartiţia funcţie de sex şi vârstă, numele celor din fiecare convoi. Autorii presupun că toţi jidanii a căror urmă nu o găsesc după sosirea lor la destinaţie au fost gazaţi ori au pierit într-un fel sau altul.

Ei trag concluzia că majoritatea celor 100.000 de jidani deportaţi din Olanda au pierit, pentru că, evident, studiul lor este foarte incomplet cu privire la ceea ce se întâmpla în lagăre când soseau aceşti deportaţi. Există, însă, câteva excepţii. Dispunem de date cu privire la evacuarea lagărului Auschwitz, în ianuarie 1945, şi la funcţionarea spitalului din Monowitz. Datele cele mai importante de care dispunem se găsesc în ceea ce este prezentat ca registrul mortuar al lagărului de bărbaţi Birkenau, pentru intervalul de la 16 iulie la 19 august 1942, prezentat în al doilea volum al raportului. Întrucât C.R.N. furnizează, de asemenea, informaţii detaliate despre convoaiele jidăneşti plecate în această vreme din Westerbork (lagăr de tranzit în Olanda), putem face o comparaţie şi, cum o recunoaşte Reitlinger, această comparaţie contrazice alegaţiile după care o majoritate sau chiar mai mulţi dintre jidani erau gazaţi imediat după sosirea lor la Auschwitz. Treisprezece convoaie plecate din Westerbork, în iulie şi august 1942, au fost compuse în felul următor:

 

Data          Total       Total   Bărbaţi   ,,         ,,           ,,         ,,        ,,        ,,

deportării  deportaţi  bărbaţi  0-12ani 13-15  16-17   18-35  36-50 51-60 peste 60

 

15.7          1.135        663        41         9          85         356     157     11            4

16.7             895        640          32        7          41        285      193      62          20

21.7             931        511      62         14           54        317       61       2              1

24.7          1.000        573      51          6            83       340       75      11            7

27.7          1.010        542     60         17           90      315         55        4           1

31.7          1.007        540     47         13           93        326       56        5

3.8          1.013          520      72         21           31       255     139         1   1

7.8              987          510      67         28           21        172     168        48             6

10.8           559          288      18          8            19        93          97         45            8

14.8           505          238      43        14              5        36         68         72

17.8           506          364      36          8            11        247       60 2

21.8         1008         493      56        12            49        269       97 9          1

24.8           519         351       26          5            19        192       78          23           8

Total      11.075     6.233      611     62           601   3.203    1.304       295        27

 

Total      Femei          ,,        ,,         ,,         ,,          ,,          ,,             Femei cu

femei     0-12ani   13-15   16-17  18-35   36-50 51-60  peste 60  copii pînă la 15 ani

472         36 3          38        318       74         3                               63

255         28 6          27        161       32                        1               42

420         53 8          36        268       54         1                               83

427         52 3          42        273       51         6                               75

468         55 13        50        291     55           4                              85

467         65 10        51        296     44           1                               81

493          85           17      29       232   129          1                       104

477          74           21      26       167   175         13           1              96

271         19   8        12           9     109        23           1                        35

267          53             19        3          43        100        49                    52

142         18 6          12        49        53           4                                   26

515         58 16        36        253     132       19             1                  85

168         26 8          6          63        39          18             8                  39

4.842      622         138    368     2.513 1.047        142                  12                          866

 

Prezentăm în continuare datele care provin din lagărul de bărbaţi Birkenau, pentru a le putea compara cu precedentele, de la Westerbork.

[Cap de tabele]

Data deportării

Totalul deportaţilor

Total bărbaţi

Bărbaţi 0-12 ani

Bărbaţi 13-15 ani

Bărbaţi 16-17 ani

Bărbaţi 18-35 ani

Bărbaţi 36-50 ani

Bărbaţi 51-60 ani

Bărbaţi peste 61 de ani

Total femei

Femei 0-12 ani

Femei 13-15 ani

Femei 16-17 ani

Femei 18-35 ani

Femei 36-50 ani

Femei 51-60 ani

Femei peste 61 ani

Femei cu copii sub 15 ani

 

Coloana I-a vă indică data şi momentul zilei (D=dimineaţă şi S=seară), când se făcea apelul nominal la Birkenau. Coloana a II-a indică numărul total al celor care au fost număraţi la apel. Coloana a III-a indică numărul celor care au murit între două apeluri. Coloana a IV-a indică numărul noilor deţinuţi sosiţi între două apeluri. Coloana a V-a dă numărul celor plecaţi între două apeluri, fie în urma eliberării, fie prin evadare. Coloana a VI-a indică originea diferitelor convoaie către lagăre, semnalându-se convoaiele de la Westerbork, Pithiviers, Drancy şi Beaune-la-Rolande – punct de adunare în Franţa pentru convoaiele de jidani, iar Malines era un astfel de punct în Belgia. Convoaiele venind din Slovacia erau probabil compuse din jidani, dar compoziţia celor venite din Polonia este destul de problematică. Când se indică „diverse naţionalităţi“ (div. nat.), convoaiele erau foarte probabil compuse mai ales din prizonieri politici şi condamnaţi de drept comun. Coloana a VII-a indică numerele matricole atribuite celor repertoriaţi pe coloana a IV-a.

      1(1)       (2)             (3)         (4)           (5)                                 (6)                           (7)

40         22

D 16.7.42 16.246

100        131

S 16.7.42 16.277

30           601                                       Westerbork 15.7.42                            47087-47687

D 17.7.42 16848

83           185 div.nat.                                                                                            47688-47842

S 17.7.42 16950

25            977                          Westerbork 16.7.42                                47843-48493

D 18.7.42 17.902                    Slovacia                                          48494-48819

101           46             1]

S 18.7.42 17.846               ] div. nat.                                    48820-48901

18 24 ]

D 19.7.42 17852

82

S 19.7.42 17.770

53        809                 Pithiviers 17.7.42 4                       8902-49670

D 20.7.42 18.526

122     74                    ]

S 20.7.42 18.478                            ]

28                                ] div. nat.                               49671-49795

D 21.7.42 18.450 ]

110     21                    ]

S 21.7.42 18.361

18        620                 ]

D 22.7.42 18.963                          ] Pithiviers 19.7.42                                      49796-50270

125     9                     ] div. nat.                                                                                     50271-50405

S 22.7.42 18.847

14        479                  Westerbork 21.7.42                                                           50406-50884

D 23.7.42 19.312

127     134                             Pologne                                                                          50885-51002

S 23.7.42 19.319

13        411                             Drancy 20.7.42                                                          51003-51413

D 24.7.42 19.717

173     91                                Pologne etc.                                                                   51414-51503

S 24.7.42 19.635

11        791                             Drancy 22 7.42                                                               51504-52102

D 25.7.42 20.415                                                      div. nat.                                 52103-52115

208     73                    2                                                 Slovacia                              52116-52332

S 24.7.42 20.278                                                      div. nat.                              52333-52367

26        515                                                               Westerbork 24.7.42             52368-52882

D 26.7.42 20.767

71

S 26.7.42 20.696

28        370                                                    Pithiviers 24.7.42                           52883-53252

D 27.7.42 21.038

167     69                                1]

S 27.7.42 20.939                                                        ]

24                                            1]         div. nat.                                          52253-53325

D 28.7.42 20.914                                                        ]

205     4                                    ]

S 28.7.42 20.713

23        473                             Westerbork 27.7.42                     53326-53790

D 29.7.42 21.163

100     31                                div. nat.                                               53791-53829

S 29.7.42 21.094

16        249                             Pithiviers 27.7.42                        53830-54078

D 30.7.42 21.327

91

S 30.7.42 21.236

16

D 31.7.42 21.220

113     76                                div. nat.                                           54079-54154

S 31.7.42 21.183

32        270                             Pithiviers 29.7.42                     54155-54424

D 1.8.42 21.421

98        166                             Slovacia                                           54425-54590

S 1.8.42 21.489

31        495                                   Westerbork 31.7.42             54591-55071

D 2.8.42 21.953                              div. nat.                                55072-55085

71

S 2.8.42 21.882

41        693                                         Pithiviers 31.7.42              55086-55778

D 3.8.42 22534

107     51                                ]

S 3.8.42 22.478                                 ]

35                                                                ] div.nat.                            55779-55840

D 4.8.42 22.443                                 ]

100     11                                ]

S 4.8.42 22.354

38        480                                                      div. nat.                   55841-55907

D 5.8.42 22.796                      Westerbork 3.8.42                55908-56334

82        67                          div. nat.                                 56335-56387

S 5.8.42 22.781

44        22                                        div. nat.             56388-56409

D 6.8.42 22.759

78        446                          Malines 4.5.42           56410-56855

S 6.8.42 23.127

48

D 7.8.42 23.079

93        79                                   div. nat.                      56856-56991

S 7.8.42. 23.065

55        373                          Beaune la Rolande         56992-57308

5.8.42

D 8.8.42 23.383

121     91 d                               div. nat.?                    57309-57399

S 8.8.42 23.353

70        315                             Westerbrok 7.8.42                57400-57714

D 9.8.42 23.598

98

S 9.8.42 23.500

80        63                          div. nat.                       57715-57777

D10.8.42 23.483

219     128                       Pithiviers 7.8.42       57778-57905

S 10.8.42 23.902

56

D11.8.42 23.336

232     5                                               div. nat.                                  57906-57910

S11.8.42 23.109

69        164                                       Westerbrok 10.8.42          57911-58074

D12.8.42 23.204

205     11                                           div.nat.                                   58075-58085

S12.8.42 23.010

44        140                                     Drancy 10.8.42?                   58086-58225

D13.8.42 23.106

213     306                                 Malines 11.8.42?                 58226-58531

S13.8.42 23.199

111

D14.8.42 23.088

206     102                                   ????                                       58532-58633

S14.8.42 22.984

63        152                                 Drancy 12.8.42                 58634-56785

D15.8.42 23.073

177     270                              ????                                      58786-59055

S15.8.42 23.166

109     165                         Westerbork                     59056-59220

D16.8.42 23.222

134     9                                 div.nat.                    59221-59229

S16.8.42 23.097

127     115                                    Drancy 14.8.42                     59230-59344

D17.8.42 23.085

157     225                                     Malines 15.8.42                59345-59599

S17.8.42 23.183

92        5                                      div. nat.                          59600-59604

D18.8.42 23.096

S18.8.42 23.112                          div.nat.                              59605-59691

275     87

115     319                                 Westerbork 17.8.42           59692-60010

D19.8.42 23.112

220     33                                 div.nat.                                    60011-60043

Totaluri                     6507 13173                   5

 

Pentru a da un exemplu de interpretare a acestor cifre, se vede că între seara lui 16 iulie şi dimineaţa lui 17 iulie 1942, convoiul din Westerbork din 15 iulie a sosit la Auschwitz, 601 bărbaţi din cadrul lui fiind înregistraţi la Birkenau, sub matricolele 47087-47687. În acest răstimp au murit 30 de oameni în lagăr, ceea ce produce schimbarea de cifre în apel 601 – 30 = 16848 – 16277 = 571. De notat că cei 601 oameni din convoiul din 15 iulie de la Westerbork formează aproape totalul oamenilor plecaţi în acest convoi, dacă abstragem băieţii sub 15 ani. Întrucât tabloul deportărilor din Westerbork comportă o coloană separată pentru „femei cu copii sub 15 ani“, probabil că aceştia au rămas cu femeile.

Ne-am luat libertatea să corectăm două erori evidente în datele lagărului de bărbaţi Birkenau. Raportul CRN precizează că 43 de deţinuţi sunt morţi între seara lui 5 august şi 6 august, dar trebuie o cifră de 44 de morţi pentru ca aceasta să se acorde cu cifrele de apel şi cu totalul coloanei 3. De asemenea, raportul CRN precizează că convoiul din Malines, din 15 august, a primit matriculele 59.345-59.699, eroare clară care a fost rectificată.

Creşterea matricolelor coloanei 7 nu concordă în toate cazurile cu numerele figurând în coloana 4. Este vorba de majoritatea convoaielor sosite între 17 iulie şi 24 iulie, aceasta fiind, de asemenea, valabil pentru convoaiele care au primit matricolele 56. 856-57.308. În toate celelalte cazuri, matricolele coloanei 7 concordă cu cifrele coloanei 4. Dacă scădem copiii sub 15 ani din totalul bărbaţilor diverselor convoaie Westerbork, cifrele la care ajungem concordă, în general, cu numerele înregistrate în lagărul de bărbaţi Birkenau, deşi, din motive pe care le putem ghici, concordanţa nu este perfectă. Probabil că mici grupuri de deportaţi au fost adăugate convoaielor care soseau. Acestea nu sunt înregistrate ca atare, plus că un anumit număr, din diverse motive, nu a fost acceptat la Birkenau, prizonierii respectivi fiind trimişi către o altă destinaţie. Cele mai mari diferenţe fără explicaţie comportă convoaiele Westerbork din 7 şi 10 august, din care lipsesc câte 100 de oameni la înregistrarea din Birkenau.

Fără a socoti unicul volum al registrului mortuar Birkenau, aceste date confirmă alegaţiile Raportului WRB, după care Auschwitz a traversat o mare epidemie în vara lui 1942, ceea ce a provocat o întrerupere a muncii. Această chestiune a fost, de asemenea, examinată în rapoartele CRN, dar desemnată sub numele registrului mortuar Auschwitz. Nu dispunem de alte date, pentru o etapă ulterioară, care să pună în lumină o rată a mortalităţii atât de ridicată ca la Auschwitz, mortalitate, din păcate, deplorabilă începând cu 1942a.

 

NOTE

  1. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 431-437. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)

LUPTA PENTRU ADEVĂR ÎN ISTORIE (XL)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (40)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episodul anterior

 

VIII. 3. Talmudul

 

Este o adevărată ironie a istoriei că Hitler a prevăzut psihologia „marii minciuni“ în capitolul X din Mein Kampf. De asemenea, este o ironie şi un simptom demn de luat în seamă că poveştile exterminaţioniste cele mai extraordinare, incredibile, stupefiante şi sufocante pentru spiritele normale se găsesc în literatura talmudică jidănească, în legătură cu ultimele două dintre cele trei mari revolte evreieşti contra Romei: revolta Diasporei de la 115-117 era noastră, apoi revolta Palestinei din 132-135. În legătură cu revolta evreiascăa din anii 66-70 era noastră, scrierile talmudice jelesc pierderea Templului din Ierusalim, fără să discute implicaţiile acestei pierderi pentru legea evreiască. Cartea lui Michael Drant, The Jews in the Roman World conţine un bun studiu al acestor trei revolte.

Conform textelor antice (mai ales Dio Cassius, care a scris în jurul anului 200 era noastră, sau Eusebiu, episcop de Cezarea, începutul secolului al IV-lea), revolta Diasporei ar fi început în Cyrenaica (nord-estul Libiei), pe când împăratul Traian pregătea anexarea ţării parţilor şi a Mesopotamiei, în care scop constituise o mare armată orientală, prin prelevarea unor mici contingente din diversele puncte ale imperiului, slăbind, astfel, posibilităţile de menţinere a ordinei în aceste ţinuturi. Evreii revoltaţi atacară populaţia civilă greco-romană omorând, se zice, 220.000 de oameni în Cirenaica, într-un fel cât se poate de macabru. Revolta s-a întins curând în Egipt, unde evreii au ucis un număr necunoscut de oameni, apoi în Cipru, unde ar fi ucis exact 240.000 de civili. Totuşi, la Alexandria, populaţia majoritară greacă reuşi să menţină controlul situaţiei, masacrând toţi evreii din cetatea respectivă. Indicaţii arheologice recente par să arate că textele antice nu au exagerat prea mult cele consemnate67.

Talmudul nu spune nimic despre această revoltă, afară de faptul că numărul evreilor ucişi în Alexandria a fost de „şaizeci de miriade plus şaizeci de miriade, de două ori mai mult decât la ieşirea din Egipt“, adică 1.200.000, dacă presupunem că trebuie adunat, nu înmulţit. Împăratul Adrian ar fi vinovat pentru acest masacru şi altele, lucru determinat, probabil, de faptul că, la ora respectivă, el era comandantul armatei orientale a lui Traian, căruia i-a urmat la tron în 117, moartea acestuia având loc înainte de sfârşitul revoltei. Cifra victimelor evreieşti este, evident, exagerată, deşi este foarte dificilă estimarea exactă a populaţiei oraşelor antice. Se crede că Alexandria avea, pe atunci, cel puţin 500.000 de locuitori. Putem estima că Alexandria avea mai puţin de un milion de locuitori, aceasta fiind pe atunci populaţia aproximativă a Romei, cifră de altfel nici ea foarte sigură. Dacă populaţia Romei a atins o cifră sensibil superioară celei de un milion, în nici un caz nu s-a apropiat de două milioane68.

Cei 1.200.000 de evrei martiri ar putea conta drept o fabulaţie îndrăzneaţă, dacă nu ar fi altele şi mai şi… Cealaltă mare revoltă s-a desfăşurat în Palestina, între 132 şi 135, fiind o tentativă din partea şefului ei, Bar-Kokhba, de a stabili un stat evreiesc, el însuşi fiind regele, deşi, la un moment dat, s-a prezentat de-a dreptul Mesia în persoană. În timpul revoltei, Bar-Kokhba promulgă legi, bătu monedă şi îndeplini toate funcţiile normale ale unui guvern. Sfârşitul lui Bar-Kokhba s-a produs în 135. Ierusalimul neputând face faţă unui asediu, Bar-Kokhba se retrase cu armata sa în satul Bethar (Bittir), situat pe o înălţime la aproximativ 15 km sud-est de Ierusalim, 40 km de Marea Moartă şi 55 km de Mediterană. Cetatea respectivă avea forma aproximativă a unui dreptunghi, cu lungimea de aproximativ 600 de metri pe direcţia nord-sud şi lăţimea de 200 de metri, est-vest. Partea de sud a oraşului era fortificată69. Aceste dimensiuni, ca şi faptul că estimările populaţiei evreieşti din Palestina vremii oscilează între 500.000 şi 2.500.000 ne fac să credem că armata lui Bar-Kokhba nu a putut atinge cifra de 50.000 de oameni70.

Romanii asediară Betharul în vara lui 135 şi luară cetatea cu asalt în luna august a aceluiaşi an. Bar-kokhba a fost ucis în cursul bătăliei finale. Pentru motive de ordin general, pare foarte puţin probabil ca romanii să fi masacrat populaţia evreiască din Bethar. Singura „dovadă“ a unui astfel de masacru se găseşte în literatura talmudică (Midrash Rabbah) care, pentru motive necunoscute, conţine o mulţime de comentarii despre asediul Betharului şi presupusele sale consecinţe. Cu excepţia locurilor indicate expres, pasajele din Talmud sunt reproduse în anexa lucrării Bar-Kokhba, a arheologului Yigael Yadin. Mărimea armatei lui Bar-Kokhba la Bethar este considerată de 200.000 de oameni. Se afirmă că Bar-Kokhba era atât de robust încât intercepta din zbor, pe genunchi, proiectilele catapultate de romani peste fortăreaţa sa. Nu numai că intercepta proiectilele romanilor, dar le şi returna către aceştia, făcând mare prăpăd printre asediatori.

Talmudul declară că numărul evreilor ucişi de romani după cucerirea Betharului fu de patru miliarde; alţii vorbesc numai de 40 de milioane, iar Midrash Rabbah admite 800 de milioane de evrei martirizaţi. Ca o confirmare a faptului că aceste cifre sunt cât se poate de serioase, ni se povestesc împrejurările prin care au trecut cei masacraţi. Nivelul sângelui evreilor asasinaţi atingea botul cailor romanilor, apoi se produse un val pe o distanţă de kilometri, care plonjă până la urmă în mare, cărând după el stânci întregi şi înroşind marea cât vedeai cu ochii. Conform literaturii talmudice, şcolarii evrei din Bethar nu fură nici ei cruţaţi de către romani, care înfăşură fiecare elev într-un rulou manuscris, apoi, le dădură foc la toţi. Numărul şcolarilor în chestiune ar fi fost sau de 64 de milioane, sau de cel puţin 150.000, ceea ce reprezintă aproximativ numărul şcolarilor din Washington. Romanii rivalizau în eficacitate cu Germanii, căci corpurile evreilor masacraţi fură utilizate pentru construirea unei închideri în jurul viei lui Adrian, care ocupa o suprafaţă de aproximativ 30 de kilometri pătraţi. Sângele de după valul pomenit a fost utilizat pentru fertilizarea viilor romane vreme de şapte ani, ceea ce constituie o excelentă anticipare a fabricilor de „săpun din grăsime de jidanb“, de clei şi de îngrăşăminte jidano-comice…

De asemenea, se pretinde că Bar Kokhba, desemnat de literatura talmudică sub numele de Bar-Koziba (nu i se cunoaşte numele adevărat), ar fi fost, de fapt, ucis de către rabini, pentru vina de a se fi proclamat Mesia71. Nefiind destinată unui public larg, literatura talmudică a beneficiat de mai multă credibilitate decât înşelătoria celor „şase milioane“, născocitorii acesteia confruntându-se cu un public nejidănesc destul de incredul sau sceptic de-a dreptul. Spiritul poveştilor talmudice, din exemplele precedente, seamănă perfect cu acela al înşelătoriei secolului XX. Din acest punct de vedere, notăm probabilitatea ca rabinul Weissmandel să fi jucat un rol important în realizarea înşelătoriei, alături de rabinul Wise, care, întrucât a tradus un mare număr de texte jidăneşti din Antichitate şi Evul Mediu şi a fondat un seminar jidănesc, poate să fie considerat un talmudist. Nu este greu de imaginat că astfel de erudiţi erau exact tipul de oameni indispensabili pentru clocirea înşelătoriei.

 

VIII. 4. Competenţe

 

Rămâne încă o obiecţie: aş putea fi întrebat care sunt competenţele mele pentru a scrie o astfel de carte. Aceasta ar fi o întrebare bună, întrucât sunt de formaţie inginerească, specialist în matematică aplicată, nu în istorie. Nu este, însă, pentru prima dată că un cercetător studiază un domeniu aparent îndepărtat de specialitatea sa. În acelaşi timp, însă, recunosc că argumentul are greutatea lui şi merită să fie luat în seamă. În mod normal, lumea se aşteaptă ca descoperirile în materie de istorie să vină din partea istoricilor, după cum progresul tehnic vine din partea inginerilor. Putem admite excepţii la această regulă, în care caz suntem în drept să cerem justificarea excepţiei.

Justificarea mea este evidentă şi constă în incapacitatea istoricilor de a-şi onora profesiunea. Nici un istoric nu a propus un studiu critic al acestei chestiuni, o lucrare asupra unui aspect important al problemei exterminării, furnizând dovezi şi argumente în sprijinul afirmaţiilor sale. Cel care se apropie întrucâtva de aceasta este Reitlinger, care cel puţin este dispus să ia în consideraţie unele din anomaliile istoriei „Holocaustului“. Reitlinger, însă, nu este nici el istoric, ci un artist şi un colecţionar de artă. El a scris mai multe cărţi în acest domeniu, între care cea mai importantă este un studiu în trei volume asupra istoriei obiectelor de artă, The Economics of Taste. După Reitlinger, Hilberg încearcă a se arăta ceva mai critic. El este, însă, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Vermont şi posedă un doctorat de drept public.

Cărţile lui Reitlinger şi Hilberg sunt astfel scrise încât grija lor de a convinge cititorii sceptici este perceptibilă. Ceilalţi mitologi ai exterminării nu fac nici cel mai mic efort pentru a demonstra că exterminările au avut loc cu adevărat. Ei consideră, pur şi simplu, că ştim cu toţii că ele au avut loc, pleacă de la ceea ce ar trebui să demonstreze, punând carul înaintea boilor, cu care ne confundă. Aşa stau lucrurile cu principalii propagandişti ai exterminării, dintre care îi cităm pe Nora Levin, Leon Poliakov şi Lucy S. Dawidowicz. Nora Levin era bibliotecară şi cercetătoare când şi-a scris cartea, iar acum este profesoară de istorie la Gratz College, o mică şcoală jidănească din Filadelfia. Poliakov este director de cercetări la Centrul de documentaţie jidănească contemporană din Paris, deci un jidan propagandist profesionist. Dawidowicz este singurul istoric de profesie dintre cei cinci, ocupând catedra Leah Lewis de studiu al Holocaustului, de la Universitatea Yeshiva din New York. Cei cinci principali susţinători ai exterminării sunt toţi jidani. În cărţile şi articolele pe diferite subiecte, dar abordând, totuşi, chestiunea „Holocaustului“, istoricii profesionişti cauţionează mai mult sau mai puţin minciuna, deşi scrierile lor conţin un număr considerabil de insinuări contrarii. Nici un istoric de profesie nu a publicat o carte cu argumente şi dovezi pentru sau contra exterminărilor. Motivele acestei stări de fapt sunt evidente. Nici un istoric nu a catadixit să îşi pună în pericol situaţia scriind o lucrare de factură ştiinţifică în sprijinul alegaţiilor exterminării, referindu-se cu gravitate la documente şi mărturii produse în cadrul unor procese ilegale, desfăşurate în atmosfera de isterie care a scos la iveală, fără explicaţii, o serie de idioţenii evidente, de exemplu aceea cu privire la dublul rol al substanţei numită Zyklon. Nici o incitaţie în sensul scrierii unei astfel de lucrări nu s-a manifestat. Pe de altă parte, conformismul intelectual (ca să nu spunem mai mult) care domneşte în universităţi i-a redus pe istorici la linişte totală, i-a pus cu botul pe labe. Situaţia fiind aşa cum o ştim cu toţii, nu trebuie să ne mirăm că lucrări precum a noastră sunt scrise de către ingineri sau de necunoscuţi.

 

VIII. 5. Alte chestiuni

 

După cum am anunţat la începutul lucrării noastre, nu ne-am ocupat în profunzime decât de mitul exterminării din cadrul propagandei fără a acoperi ansamblul revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi inutil să repetăm ceea ce a fost spus cu talent de către alţi autori, care au contribuit la demolarea mitologiei persistente cu privire la acest război. Totuşi, câteva cuvinte vor fi bine venite, măcar pentru a indica cititorului cărţile care ar trebui citite. Mitul vinovăţiei exclusive a Germaniei în declanşarea Războiului Mondial a fost demolat de istoricul american David L. Hoggan, a cărui carte a apărut doar în germană: Der erzwungene Krieg72. Cartea lui A. J. P. Taylor, The Origins of the Second World War nu este foarte profundă, dar a cunoscut o mai largă difuzare, fiind disponibilă o vreme în format de buzunar. Reputaţia binemeritată de germanofob a lui Taylor a contribuit la creşterea semnificativă a literaturii revizioniste. Anumite cărţi au demonstrat falsitatea mitului brutalităţii naziste comparată cu brutalităţile democraţiilor occidentale. Cea mai bună dintre acestea aparţine lui F. J. P. Veale, purtând titlul de Advance to Barbarism, din care, în 1968, a apărut o ediţie adăugită şi îmbogăţită. De asemenea, trebuie citată Unconditional Hatred, a căpitanului Russel Grenfell, de la Royal Navy, America’s Second Crusade de William Henry Chamberlin şi The High of Vengeance de Freda Utley. Aceşti autori ignoră, totuşi, una dintre cele mai teribile crime ale democraţiilor occidentale: repatrierea postbelică forţată a ruşilor în Uniunea Sovietică („Operatiunea Keelhaul“).

Cea mai mare parte din ceea ce ştim despre acest episod ruşinos o datorăm eforturilor lui Julius Epstein, un jidan care a părăsit Germania în anii ’30, din motivele obişnuite. Epstein şi-a început încă din timpul războiului cruciada sa pentru adevăr, anchetând asupra masacrului din pădurea Katyn şi utilizând cea mai mare parte din vremea de după război pentru clarificarea Operaţiunii Keelhaul. Cartea consacrată acestui subiect a fost publicată în 1973. Arhipelagul Gulag, a lui Soljeniţîn, evocă îndelung Operaţiunea Keelhaul. În plus, scriind din punctul de vedere al ruşilor, Soljeniţîn completează considerabil studiul lui Epstein. The Last Secret de Nicholas Bethell explorează contextul politic al repatrierilor forţate. Cititorul interesat de examenul aprofundat al literaturii revizioniste poate începe cu volumul de omagii lui Harry Elmer Barnes, publicat sub direcţia lui Arthur Goddard. Pamfletul lui Barnes, Blasting the Historical Blackout, este o analiză destul de profundă a revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nici una dintre publicaţiile menţionate aici nu abordează mitul camerelor de gazare şi nu tratează în mod serios ceea ce se presupune că s-ar fi petrecut în lagărele de concentrare germane. Dimpotrivă, noi am tratat aproape dintr-un singur punct de vedere lagărele de concentrare, fără să examinăm mai amănunţit baza reală a altor alegaţii de brutalitate, de caracter nesigur şi nesistematic. Totuşi, cazul lui Ilse Koch, despre care am vorbit în capitolul II, ar trebui să fie suficient de instructiv pentru a ne permite distincţia între fapte şi ficţiune, iar metodele utilizate de către autorităţile americane, la Dachau, pentru obţinerea de „dovezi“ cu privire la extraordinarele brutalităţi germane ar trebui să fie convingătoare. Scandalul încarcerării lui Rudolf Hess, în vârstă de peste 81 de ani la ora actuală, a fost abordat de un anumit număr de cărţi recente, de exemplu Prisoner Nr. 7: Rudolf Hess de Eugene K. Bird, unul dintre comandanţii americani ai închisorii Spandau din Berlin, care a încălcat reglementările nu numai vorbindu-i lui Hess, ci întreţinându-se timp îndelungat cu el. Putem cita încă două cărţi: Motive for a Mission de James Douglas-Hamilton şi Hess: The Man and His Mission, de J. Bernard Hutton.

 

VIII. 6. Câteva implicaţii

 

În această carte ne-am limitat necesarmente la demolarea unui singur mit, fără să încercăm abordarea subiectului foarte vast al conduitei generale a Germaniei naziste comparată cu aceea a Aliaţilor, singura excepţie fiind recomandarea lecturii celor câteva cărţi precedente. Această lectură va ajuta cititorul să înţeleagă implicaţiile majore ale acestei cărţi, care se pot rezuma în ideea că mijloacele de informare ale democraţiilor occidentale se dovedesc o formidabilă uzină a dezinformării, de o întindere mult mai vastă decât au putut detecta, până acum, spiritele cele mai luminate şi mai independente.

O a doua implicaţie a acestei cărţi este legată de Palestina. „Justificarea“ invariabilă a sioniştilor pentru faptul de a fi expulzat arabii din Palestina comportă mereu şi într-o largă măsură fantasmagoria celor şase milioane. Este vorba aici de ceva mai mult decât un simplu raţionament, deducţie sau argumentaţie. Palestina nu a fost invadată de şase milioane de jidani morţi, ba chiar de nici un mort cumsecade şi la locul lui; pe de altă parte, nu este nici just, nici rezonabil ca arabii să plătească ceea ce se presupune că nemţii le-ar fi făcut jidanilor în Europa, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În plus, Israelul nu este o ţară care primeşte pe toţi cei ce au suferit într-un fel sau altul în mâinile nemţilor. Statul Israel primeşte toţi jidanii, indiferent că ei sau ai lor au fost sau nu în contact cu naziştii. Astăzi, guvernul american furnizează destul ajutor Israelului, pentru ca acesta să conserve, graţie unei ocupaţii armate, teritorii pe care chiar Statele Unite le consideră ca aparţinând în mod legitim arabilor (este vorba de teritorii pe care Israelul le-a cucerit cu ocazia războiului din 1967). Deşi este dificil de înţeles în ce fel născocirea celor „şase milioane“ ar motiva o astfel de politică, fapt este că aceasta este justificarea cel mai des invocată. Când, în noiembrie 1975, într-un moment de trezire din somnolenţă, Naţiunile Unite au votat cu o majoritate zdrobitoare rezoluţia declarând sionismul o formă de rasism (un adevăr la fel de indiscutabil ca 2+2 = 4), reprezentantul Statelor Unite, Daniel Patrick Moynihan, altfel un spirit strălucitor, a fost redus cu o stupefiantă instantaneitate la urlete isterice pe tema celor „şase milioane“. Consecinţele „războiului de Yom Kipur“, din 1973, au arătat că această susţinere totală a Israelului este contrară intereselor Occidentului. Faţă cu moralizarea care a devenit trăsătura dominantă a politicii externe a ţărilor occidentale, această susţinere necondiţionată şi totală este imorală şi absurdă, ba chiar de două ori absurdă. Israel a primit un ajutor considerabil din partea unei alte ţări, Germania de Vest. În 1975, guvernul din Bonn plătise jidanilor două miliarde de dolari, sub formă de restituiri şi indemnizaţii diverse (de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60), angajându-se încă a efectua şi alte plăţi73.

 

Cel mai important program de acest gen a fost definit prin Tratatul de la Luxemburg, din 1952, între Republica Federală Germană şi Israel. Bonn se angaja să plătească Israelului 750 de milioane de dolari, în principal sub formă de produse industriale germane şi produse petroliere englezeşti. Desemnat de către Israel sub numele de Shilumin, acest program s-a încheiat în 1966. Textul Tratatului din Luxemburg începea prin aceste cuvinte:

„Având în vedere că acte criminale inexprimabile au fost comise contra poporului jidănesc sub regimul de teroare al naţional-socialiştilor şi având în vedere că, prin declaraţia în Bundestag, din 27 septembrie 1951, Guvernul Republicii Federale Germane a făcut cunoscută decizia ca, pe măsura mijloacelor sale, să repare prejudiciile materiale cauzate prin aceste acte (…)“74.

Guvernul din Bonn a lansat programe suplimentare de indemnizare, ale cărei motivări sunt identice. Întrucât această carte a arătat că „actele criminale inexprimabile“, în sensul în care expresia aceasta este folosită în textul Tratatului de la Luxemburg, sunt în mare parte o înşelătorie sionistă, rezultă că Israelul datorează Germaniei mulţi bani, pentru că, după cum am arătat, justificarea avansată pentru aceste reparaţii nu este valabilăc.

 

NOTE

  1. În ediţia franceză, aici de faţă, „juives“! Nu am avut acces la ediţia originală, în limba engleză, dar aici este, evident, o inadvertenţă istorică introdusă – din neatenţie, probabil – de către traducătorul francez, care trebuia să scrie „hebreux“. Deoarece, în primele secole de după Hristos nu au existat „jidani“ în Palestina, ci exclusiv evrei! Jidanii au „apărut“ – efectiv şi, deci, şi denominativ – abia în secolul al IX-lea, în Nord-Estul Mării Caspice, cînd şeful khazarilor, Bulan, a hotărît ca hoardele sale să adopte cultul iudaic. Dar khazarii nu au devenit, prin generaţie spontanee, „evrei“ – cum vor ei să impună lumii această optică, pentru a se substitui evreilor –, întrucît erau khazari care şi-au apropriat – adică au parazitat – cultul iudaic, ei fiind şi rămînînd, de neam, tot khazari. Tot aşa cum eu, de exemplu, dacă adopt budismul sau taoismul sau şintoismul nu devin, subit, indian, chinez sau, respectiv, japonez. Pe de altă parte, talmudismul din secolul al IX-lea, faţă de cel de la începutul mileniului, era mult modificat de către rabini şi avea să fie şi mai mult alterat de către rabinii jidani sionişti. De aceea evreii fundamentalişti – adică evreii autentici, de neam, din Palestina – îi contestă pe jidanii parveniţi în „evrei“, formele manifeste cele mai epatante fiind organizate de Neturei Karta, care clamează în demonstraţiile lor publice „JUDAISM REJECTS ZIONISM“, „Authentic Rabbis Always Opposed Zionism and The State of Israel“ (cf. www.nkusa.org). N. red. – V.I.Z.
  2. FRUKS.
  3. Cambridge Ancient History, vol. 10, p. 296; PACKER, CARCOPINO, pp. 16-21; T. FRANK, vol. 2, p. 245; vol. 4, p. 158 sqq; vol. 5, p. 218 n.
  4. Encyclopedia Judaica, vol. 4, p. 735.
  5. McGOWN.
  6. Născocirea cu „săpunul din grăsime de evrei“ a fost răspîndită cu nonşalanţă şi impertinenţă inclusiv în România. Vedeţi: Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu, „Săpunul R.I.F. – o legendă fabricată (1)“, în revista ART-EMIS, 18 noiembrie 2010, pe http://art-emis.ro/analize/151-sapunul-rif-o-legenda-fabricata1.html. De asemenea, vedeţi şi: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2“, în revista ART-EMIS, 12 ianuarie 2013, pe http://www.art-emis.ro/analize/1385-simon-wiesenthal-impostorul-numarul-doi.html. N. red. – V.I.Z.
  7. Talmudul babilonian, Sanhedrin 93 b sau p. 627 în traducerea editată de I. Epstein.
  8. Între timp, cartea lui Hoggan a fost publicată şi în engleză: The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Institute for Historical Review, Costa Mesa (California), 1989. (N.T.).
  9. New York Times, 18 ian. 1975, p. 6.
  10. VOGEL, pp. 56, 88-100.
  11. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 405-413. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)